29 January 2011

Așteptare


Nimeni nu vede cum, de pe umerii mei,
Își coase copilăria aripi de hârtie
Ca și cum va putea să zboare-n mine acum,
După ce glasuri străine
Cu chipuri cunoscute și slavone
Mi-apasă pieptul obosit
De-atâta indiferență amară.

Sufletul ăsta, răsucit și strâmb,
A văzut cum inima-i decojită
S-a umplut deodată de cuvinte albe
Și-a așteptat cuminte să dispară
Frigul ăsta de ianuarie interminabil
Și să-și ia primăvara avânt de pe umerii lui.
Sufletul ăsta a uitat cum să mai iubească iarna
Și-așteaptă, cuminte,
Cu ochii plini de iubire,
Să răsară florile
Să apară fluturii.

Lorelei.


28 January 2011

Is any problem?


Ce dacă strig atât de tare la cer în speranța că cineva o să mă audă de la alt capăt de timp și o să-mi răspundă cu ”da” sau ”nu”, sau o să aud niște răspunsuri neînțelese cu care să mă mulțumesc pentru tot restul vieții? Ce dacă citesc anumite cărți în care parcă regăsesc iubirile mele trecute și viitoare? Ce dacă mi-am cuibărit atât de bine fericirea încât nimeni nu mi-o poate scoate atât de ușor? Ce dacă râd așa de mult și râsul meu de capră îi duce pe alții cu gândul la o viață plină de zâmbete copilărești? Ce dacă am sprâncenele diferite și uneori, sub seriozitatea mea de o clipă care stă să se răstoarne se ascunde un suflet care ar râde, atunci, cu o poftă groaznică? Ce dacă, în prostia mea, regăsesc uneori ziduri de care să mă dau cu capul până sângerez? Mai târziu, toate durerile trec.... Ce dacă prefer să strâng mâna cuiva drag atunci când sufletul meu pare atât de singur, și să privesc ” cu ochii ăia ai mei” anumite aspecte, mai mult sau mai puțin favorabile? Ce dacă, în loc să sar de bucurie că am luat 10 la fizică, mă bufnește un plâns de-ăla de copil și în aceeași oră am un chef teribil de cuvinte care să mă facă să zâmbesc mai târziu...scrise, sau spuse? Ce dacă visez monștri verzi cu ”zâmbet cretin și privire idioată”? Ce dacă vreau să fiu mereu copil, indiferent dacă așa n-o să ajung niciodată profesoară de română? Și ce dacă vreau să fiu profesoară de română? Ce dacă sper la viața aia roz, și până la urmă realizez că fără puțin negru, n-ar avea niciun sens? Ce dacă prieteniile mele sunt insolite si calde, ca un soare? Ce dacă iubesc persoane...la fel de insolit si cald? Ce dacă mănânc o ciocolată întreagă pentru că așa mi-a venit mie? Ce dacă necuvintele mele le scriu pe tablă și, în alte momente, le șterg cu buretele și-mi vine să scriu cuvinte lungi, interminabile? Ce dacă iubesc așa de colorat și prostesc? Ce dacă joc șotron pe aceleași simțiri pe care altădată aș fi călcat fără grijă? Ce dacă iubesc tot ce e de la natura asta? Ce dacă mă uit în niște ochi ” terifiant de ciudați” și apoi privesc pe geam cum ninge ” naiv”? Ce dacă îmi place să mă trântesc în zăpadă și să simt cum fluturii ăia care răsar de nicăieri, atât de albi, mi se lipesc de obrajii atât de roșii? Ce dacă, ce dacă, ce dacă? Apoi, apoi, apoi. În fond, întotdeauna găsesc ziduri de care să mă dau cu capul. Iubesc. Visez. Sper. Și da, zbor.

Any problem?

Lorelei.

Brusc, pe poza asta a apărut o urmă de zâmbet. De nicăieri.

Ăsta e unul dintre postările alea care n-au nicio noimă. Doar că așa mi-a venit mie.


Unde eşti, vară?

Dacă ar fi totul atât de simplu
Aş muşca din zăpadă ca dintr-o cireaşă coaptă
Prefăcându-mă că am prins vara de picior.
Dar mi-e atât de dor de soare...
Şi dacă aş putea, mi-aş pune-n picioare sandale
Şi-aş aştepta să se facă primăvară.

Grăbeşte-te, adu-mi vara înapoi
Şi pune-o timid pe tâmplele mele.
Unde eşti, vară?

Lorelei.

25 January 2011

Poem


Când fericirea te umple ca un izvor cu ape tulburi
Sclipesc stelele mai tare
Și luna-ți bate în priviri cu raze...
Privirea ta- acea privire teribil de ciudată
Mi-aduce-n suflet mirosul de liliac primăvăratic,
Deși e (atât de) iarnă afară
Și totuși, și totuși,
Mâna ta mi-aduce celestul
Îmbrățișărilor divine ale primăverii
Din timpul în care
Soarele-mi cutremura ființa
Și zeii boemi, înaripați, îmi puneau pe tâmple
Poeme înflorite
Și zâmbete care visau la o neîntreruptă iubire.
Timpul, timpul ăsta care stă între noi,
Are nevoie de inimi care să-l primească înăuntru
Ca pe un soare. :)

Lorelei.

23 January 2011

În seara asta să nu spui nimic





În seara asta să nu spui nimic
Vreau s-ascult tăcerea cum se izbește de noi
Și vreau s-aud cum fulgii de nea
Se frâng în geamuri

În seara asta să-mi lași visul să se ascundă în noi
Și privirea s-o lași să se umple de amintiri
Ca și cum am developa fotografii

Să lași marea să curgă în mine
Și delta să mi-o pui pe tâmple,
să-mi lași lava să-mi umple venele
de incandescența iubirii

Să-mi lași gândul să creadă
Că există dragoste, măcar atât
Și să-mi lași fluturii să-mi ningă în suflet

Și mâine să-mi pui în privire
Un cer de dimineață marină
Cu soare-n mijloc,
Să-mi lași sufletul să se dospească
La minunile care ne-acoperă

Cu aripile-n spate
Să iubim diminețile și timpul
Să mă lași să cred în vise
Și să mă lași să iubesc
Să-mi fac pod peste suflet
Pe care să trec atunci când doare

Lasă-mi iarna să-mi crească pe umeri
Și fericirea să-nghețe
Ca avioanele de carton care ne zboară-n inimi

În seara asta să nu spui nimic
Vreau s-aud cât doare timpul și amorul
Vreau s-aud cum răsar stele

Lorelei.


21 January 2011

Happiness


E-un curcubeu
Deasupra sufletului meu!...

Într-un fel, cu necuvinte, cu tăceri colorate, cu stele pe tâmple sau mare-n priviri, cu lumi agățate la urechi și ceruri în gând, cu veri cuibărite în suflet și prietenii în inimă, cu ploi însorite, romane geniale și vise insolite și cu toate lucrurile care-mi mai trec acum prin minte...e atât de frumoasă fericirea...e-atât de blândă...

Ca să ajungi la fericire nu-ți trebuie hartă. Îți trebuie suflet.

Mâine încep cu olimpiada. Mi-era dor...
O să-mi iau aripile și razele de soare-n buzunar și sper s-ajung departe...

Lorelei.

E-un curcubeu
Deasupra sufletului meu!...

20 January 2011

20 ian.

20 ian.

Lasă-mi timpul să mă uite-ntr-o vară
Şi lasă soarele să-mi răsară pe buze,
Doar atât vreau,
Dar nu-mi da voie
Să cad de pe pleoapele tale
Cu aripile prinse de umeri.

Lorelei.

19 January 2011

Wish


Mi-aș dori ca sufletul
Să nu-mi fie rănit
De strigătul umbrelor infernale ale lumii,
Să-mi fie timpul un soare tăcut
Și să mă nasc a mia oară din poem
Cu dragostea pe buze și aripile în spate.

Lorelei.

17 January 2011

17.01-happy day


lumile se înnoadă
deasupra amintirilor mele
și soarele mi-a căzut în priviri
ca o vară

în nopțile înșirate șoptit
mi-e luna un zâmbet pe ale mele buze
și-mi curg stele pe tâmple
cu minunile puse inel pe degete

din fericire mi-am construit templu
și hârtiile-mi sunt pline de poeme
sufletul mi-e umplut de plenarul trăirii

în suflet am tatuate întrebări
și poezii fără rimă
și-n alt colț
undeva mai spre vest
am pusă la amurg emoția
și pe umeri, aripi

nopțile mele
sunt nemărginite și insolite
și le iubesc mai mult
cu o carte în mână în ore târzii

dacă m-ar întreba acum cineva
ce aș vrea să devin când voi fi mare

ei bine
eu vreau să devin fericită
și, poate, vreau să devin copil

de când mă simt atât de fericită
aș mușca lumile
și-aș sufla în păpădii primăvăratice

așa-i la 14 ani
joc de cărți cu iubirea

15 January 2011

sălbatic, dorul

sălbatic e dorul
și uitarea, terifiantă

amurgul ține loc iarna de-amor
și tot golul ăsta dintre noi
e doar dor înaripat

și totuși
fluturii noștri n-au învățat
să mă umple de tine

sălbatic
sălbatic, dorul
mi-a amorțit în privire

pe inimă
îmi stă iubirea
agățată de iertare

sălbatic, dorul

Lorelei.

12 January 2011

poemo-peisaj


cu șireturile
leg nuferii de fundul lacului
să nu-nghețe

afară doare materia

schizofrenic, cerul
se chinuie să nu se încurce
într-o pânză de păianjen
pe care o privesc
din fereastră

într-o perfecțiune
simțurile se înnoadă
în antimaterie
și soarele își adună visarea
din jocul de șotron

norii sar coarda
și Marea Neagră îngână amorul
mi-o imaginez
visând la muntele ei
de dincolo de lume

sub epidermă îmi cresc
ceruri invers proporționale
și se încrucișează lumi
pe fruntea ta

iarna și-a îngropat fulgii de nea
și parcă vine primăvara

nevrotică, iarba,
caută iubirea care curge
și îi e teamă

cerul și pământul
ca frumoasa și bestia

și eu sunt trandafirul
care se ofilește

11 January 2011

că așa-i acum

câteodată încep să cred
că pentru mai toți oamenii din jurul meu
iubirea e ținută în colivie

și nu vor să-i de-a drumul
să zboare

o lasă să se zbată
între grilajele cutiei toracice
și nici măcar n-o șterg de praf

o-ncuie cu lacăte
și-aruncă apoi cheia

câteodată încep să cred
că mai toți oamenii din jurul meu
se folosesc de alții ca de niște pansamente
pe care le pui
doar când doare

altfel
pot muri

mă umplu de zăpadă și gheață
mi se încleștează sufletul
și plâng
cu inima strânsă
care altădată
cunoscuse zborul...

cunoscuse zborul...

mă văd doar o nebună
din care scoți vise cu acul


înțeapă
doare, puțin

dar și sufletele care plâng mult
pot îndura durerea
nu?

Lorelei.

9 January 2011

Desen 25.

Îngerul avea aripile întinse
Acoperite cu pene rozalii, mate,
O aripă și-o rezema de cer
Îndreptată ca o pușcă spre stele
Iar cu cealaltă îmi atingea mâna stângă
Ca o mângâiere.

”Da”, i-am spus
”Hai să-mpușcăm stele
Una după alta pe aceeași direcție.
Poate după ce-o să avem cale liberă
O să putem s-ajungem
La univers.”

Se gândea îngerul apoi că
Dacă și-ar îndrepta aripa spre capul lui
Și-ar trage, n-ar mai fi îngeri
Și dacă ar împușca stele
Ar plânge cerul de dorul lor,
Ar plânge mările și ar striga oceane,
S-ar muta munții de la locul lor.

”Nu trag în nicio stea”, mi-a spus,
”Ține pușca asta și împușcă tu cerul
De vrei, iar de nu,
Arunc-o de pe stâncă să nu cumva
Să rănim pe cineva...”

Lorelei.

7 January 2011

Din dor

Ţi-ai uitat sărutul pe buzele mele
Când m-ai otrăvit cu tine,
Ţi-ai uitat iarna în sufletul meu
Când m-ai dezbrăcat de aripi.
Absurdul mi l-ai pus în priviri
Şi-am orbit de lumina lui
Şi mi-ai lăsat scrijelit pe inimă
Cuvântul care-mi semăna a dor.
Ţi-ai uitat glasul în mintea mea
Când ai plecat cu primul tren din gară,
Ţi-ai uitat lumina în privirea mea
Când te-ai dezgolit de nemurire.
M-ai agăţat în cuiul cerului
Şi-atunci am stins soarele cu răsuflarea
Dar eram podul peste stele
Pe care ai trecut încercând s-atingi Luna.
Ţi-ai uitat zâmbetul, îngerule,
Pe chipul meu palid cu priviri neuniforme,
Mi-e inima o cutie încuiată cu lacăt
În care ţi-ai uitat iubirea,
Cu cheile aruncate.

5 January 2011

Dorință

Dați-mi, vă rog, un ac și-o ață, căci
M-am gândit aseară să cos niște stele
Și niște luni din hârtie
Pentru că-mi pare cerul gol;
Și, poate-așa, o să-nvețe noaptea să râdă.

Lorelei.

Dorințele mele vin din stele.

Dear...

Până la urmă ce e aceea viața?
E doar o oglindă
Pe care zărești reflexiile sufletului
Uneori cu tendințe daltoniste?
Atunci când oamenii vechi
Nu-ți mai sunt de folos
Îți cumperi alții cu bani puțini?
Ce sunt ăia îngerii
Când cerul s-a înălțat atât de mult
Încât i-a strivit?
Ne-ai strivit...(!?)
Ce e acela sentimentul
Când nu știi decât să-l împrumuți
Din cărțile de la biblioteca orașului,
Cărțile care vin și pleacă
Și pe care...le uiți...în timp...?
Ce e aceea să rănești un suflet
Când crezi că te-ai săturat
Și vrei altceva...mai normal
Decât nonconformistul din noi?
Ce e aceea tăcerea
Decât poeticul din ea,
E doar o formă incoloră
De a-ți ascunde lăuntricul în necuvinte?
Ne-am uitat aripile-n spate
Și fără să vrem, am învățat zborul,
Dar, poate, ne-am luat zborul
Și din inima ta...
Am plecat cu marea-n priviri
Și luna la ureche-n loc de floare...
Ce e acela zborul?
Ce e, de fapt, iubirea ta?
E doar ”ceva” pe care-l citești
Ca pe-o scrisoare
Când îți mai amintești?
Și totuși...
Cu ce drept ne calci sufletul,
Cu ce drept încerci să uiți...
”Mai ții minte?”
Uneori încep să cred
Că n-ai ce să-ți amintești. Indiferența
Aduce, implicit, uitare.

Lorelei.

-The end of love.-


4 January 2011

Desen 25.

În întunericul infern
Văd minuni.
Acolo strigă sufletul
Și apele în taină.
Strâng în pumni
Frânturi de oameni
Care, într-un timp
Neștiut
Erau ca zeii. Nemuritori.
În esența din palma mea
Găsesc zâmbete.
Unde-s ploile
În care-mi puneam
Furtuna din suflet?
Unde-s cuvintele
Din care-mi construiam
Templu?
Unde sunt zorii
Prin care strigam?
Ce e minunea?
Praf de stele
Și priviri senine.

3 January 2011

Îi surâdeam cerului

Îi surâdeam cerului
Pe vremea când eram doar o copilă
Și vedeam soarele un glob de sticlă.
Mi-aduc aminte cum îmi rezemam
De privire primăvara
Și-o puneam între două margini de glas,
Împingând noaptea mai mult, tot mai mult
Spre soare, crezând,
Că primăvara vine dinspre miazăzi.

Lăsam să-mi curgă cerurile,
Să se deșire-n stele
De la colțul ochiului meu
Până la lună, la soare și-napoi,
De la Polul Sud la Polul Nord,
Și-apoi să văd cum bolta se întinde
Peste buzele mele, peste iubire
Care se prelungea de la minus
La plus infinit.

Culcam curcubeiele în palmă
Și stelelor le dădeam fiecăreia câte o insulă
Care strălucea, strălucea,
Până-nspre zori când se sfâșiau tăcând
Și eu inventam mai mereu ceruri noi,
Mai mari decât un zâmbet,
Cu alte stele, din alte cuvinte
Pe care puteam
Să merg desculță
De la dreapta la stânga, dinainte, înapoi.

Și-apoi mă curentam de stelele serii
Lipind doi poli de magneți electrici
Și înotam prin marea cerului
Pe care mi-era frică să-l privesc uneori,
Înfriguram apusul,
Răsăritul îmi era privire roz
Și ziua și noaptea le puneam în clepsidră,
Doar timpul mai era
O gaură de cer, cu stele ca gânduri,
Și cerul se-arăta ca gaură în timp
Cu gânduri ca stele.

Lorelei.



1 January 2011

Dacă lumea ar fi fost...




Dacă lumea ar fi fost un glob de sticlă în care să mor și să renasc pentru cuvânt
Aș fi ales să mă închid acolo și s-arunc cheia acestui templu sfânt,
Dar am privit universul prin fereastra sunetului și baloane de săpun
Și am văzut umbre negre și apusuri îndulcite forțat cu zahăr brun,
Am văzut suflete care-și îngrijeau amorul tot cu amor
Și-am auzit glasuri care țipau nebun de inimă arsă și dor.
Dacă lumea ar fi fost un glob de cristal pe care îl scuturi și începe să ningă
Aș fi fost un cuvânt nins, patinând stângaci pe viața asta nătângă.
Dar dacă încerc să discern cuvântul între vis și realitate
Nu găsesc decât o lume murdărită de păcat, umbrire și imoralitate.

Lorelei.

Plecare




Mi-era greu să-mi desfac eul
De de universul pe care se lipise,
Rotunjisem incertul
În buchetul de stele și vise.

Apăreau deasupra mării amintirile
Ne-am dus și noi ca fluturii nicăieri
Am călcat uniformul, drogurile,
Și-am căzut în cer, ca îngeri efemeri.

Ne-am nins apoi ca două flori de nufăr
Am furat iubirea de pe altă planetă
Și-am pus-o pe inimă-n cufăr
Ca un sunet de magie, ca o sonetă.

Atunci pusesem prietenia în amforă
Cuvântul îl găseam transfinit
Repetam efemerul ca o diaforă
Și infinitul îl ascultam la infinit.

Lorelei.
Adieu, mon petit 2010...!
Ai fost anul meu de suflet, anul meu genial, in care am iubit mai mult decat am urat, am sperat mai mult decat am abandonat, am iertat mai mult...si daca parcurg tot anul, n-o sa gasesc decat minuni...olimpiada, Moldova, tabara, marea, prieteniile, stelele, vara...milioane de batai de inimi...toate poemele mele, si toate miliardele de sentimente care m-au incercat...
O sa-mi fie atat de dor de tine!

Lorelei.