26 January 2012

skyscraper


jur că am văzut cum în irisul lui
cerul era totdeauna mult mai aproape
dar oglindirea chipului meu
era atât de diferită încât
văzând-o, iubirea întreba de mine
și nu știa nimeni să-i răspundă;
cuibărită în ochii lui
eram tot timpul altcineva
cu alt nume înaripat
cu alte existențe în urmă,
eram atât de departe de mine
că nu-mi puteam auzi inima bătând
fiindcă între mine și ea
erau îngeri care-și scuturau
din pene- nori de cerneală.

sleepless

e un tâmpit după gratiile suferinței
se uită la mine cu niște ochi scăldați în noapte
mă înspăimântă groaznic
și de când tristețea m-a încătușat
în cuibarul ei plin de amintiri
nu mai știu să visez în culori pastelate.
aștept să-mi dea drumul într-o zi
măcar din milă pentru
visele pe care nu le-am visat
și cafelele pe care nu le-am băut
în diminețile senine.
i-am dat tipului o infinitate de nume
și dintre toate i-am ales unul frumos
cu rezonanță, de parcă ar merita,
la cât de mult îmi chinuie nopțile,
ca să vezi, l-am numit McWakefulness,
fiindcă nu doarme niciodată.
azi-noapte a lătrat, am luat o piatră
și am aruncat în el,
cumplită greșeală, de-atunci mă privește dement,
de parcă abia așteaptă să mă muște...
e atâta liniște în clipele astea
încât mi-e teamă că respirația mea
s-ar putea să ajungă până la mâneca lui
și să mi-o rupă.

Lorelei.

6 January 2012

poveste cu tăceri


venise vremea de a săvârși o crimă perfectă
unde minutele care se destrămau
n-aveau nimic de spus...
asfințise cuvântul sub stele
și soarele se îmbătase și căzuse-n comă
în alte galaxii.
luna care-mi adormea încrucișată la piept
îmi străpunsese pielea
și-mi ajunsese în aortă să-mi spele sângele
pentru că cerul care-i era sprijinit de coloane
frânsese piatra lor și ajunsese în genunchi
ca o femeie care plânge și
umbra lui se lăsase uriașă peste seară.

de sub ruinele lui am scos un briceag
frunzele se răsuceau;
taie venele tăcerii, ai spus,
omoară depărtările și hai să fugim
și te-am ascultat supusă și naivă

cât de firavă-i era epiderma infinitului
așa ușor s-a rănit
și urla ca un șoim și mai tare-și înfigea sulița
de negură în pământ, dar te-atinsese

moartea îți râdea printre gene și mi-ai șoptit
că fusese aproape perfect
dar rămăsesei gol;
dă-mi o parte din tine să mă locuiască, mi-ai zis
și m-am despicat ca un fulger într-o liniște paradisiacă
nu-mi vorbise nimeni despre cum o să mor
dar știam că acolo unde fug
n-o să mă întrebe nimeni pe unde am umblat înainte

tocmai mă strigau ai mei
îngeree, îngeree, vino aici, e timpul să dormi
dar o parte din mine le răspunse de la o margine
de cer improbabil: ne vedem într-o naștere viitoare
și-am căzut printre undele tulburi ale Trecerii

omorâsem luna
și auzisem moartea fâlfâindu-și aripa aproape
se întâmplase ceva în ziua aia, nu-mi aduc aminte,
dar cred că dimineața următoare cunoscusem lumina
și de-o potrivă, învățasem tăcerea. nu mai știam nici unul din noi să vorbim.

Lorelei.