And maybe we won't feel so alone before we turn to stone.

Sub gene curg ultimii fluturi. Îngrop, odată cu singurătățile mele, lumina, surâsul stelelor, anotimpul soarelui. Îngerii mei, cu aripi de ceară, își aruncă pe rând inimile de hârtie, urmând să-și confecționeze altele...din frunze uscate cu miros de tutun. Urmez și eu, de altfel, să-mi ard lumile din suflet, să găsesc vreo altă inimă și s-o cuibăresc în piept, între coaste, să-mi leg aripile, când toamna-mi pleacă păsările...cocorii-și părăsesc cuibul de deasupra mea, curmându-mi așteptările de a rămâne până târziu, aproape de iarnă, știind că anul ăsta au fost ai mei.
Și mi-am legat inima la ochi cu o rază de soare...deși nu știu dacă n-a fost cumva tot timpul oarbă.

E o stare fragilă. Îmi cuibăresc strigătul frunzelor în piept, aștept cu lașitate iubirea cu miros de vară, de soare, iubirea deplină, tresărirea pleoapelor..Eu, cea mai curajoasă fată între cocorii ei, mă ascund de mirosul alcoolic al toamnei. Și mi-ar plăcea să fug de ea. Iubirea e, în fond, mai puternică decât vântul, decât zvâcnirea, decât cutremurul.
Și-aștept iubirea completă, deplină, în toamna asta sălbatică, liberă.

Toamna e starea mea fragilă. E drumul meu strâmb pe care o apuc atunci când nu-mi mai găsesc inima, atunci când caut iubirile care s-au dus...nu știu unde...
Și e toamnă și e trist...Curg ultimii fluturi sub gene.

And maybe we won't feel so alone before we turn to stone.

Lorelei.

Maybe it's the way we always stay when our hearts have gone.

Atunci cauți, ca și mine, pe strada pe care știi că ți-ai pierdut ( sau a plecat fără să-ți ceară voie ) inima...cândva.
Și există sentimentul că pașii tăi, singuri de tot, regăsesc pe asfalt urmele altora, adulmecă iubiri care s-au uscat în urma sărutului și merg pe drumul lor. Și încearcă să caute, înnecându-se în propriul aer, oxigenul pe care îl dă dragostea, zvâcnirea sufletului, tresărirea pleoapelor. Amăgită, îmbătată de prea multă ”vodkă” aromată de gustul lui, alergi în disperare să găsești ceva care-ți dă de înțeles că e aproape, că sufletul lui e mai ”aici” decât oricând de tine. Rămâi cu pașii călcând pe iubirile altora, așteptând ca la celălalt capăt al străzii să întâlnească urma pantofului lui, mirosul buzelor, culoarea ochilor, zâmbetul...dar regăsesc tot singurătatea, tot urma umbrei tale, mirosul pielii arse de soare, reflexia privirii căprui. Și atunci devine trist, se face frig și iarnă, când soarele cade, și-ți întorci mersul spre locul din care ai plecat, fără speranță acum, că cel care ar fi trebuit să fie acolo, înțelegând tresărirea sufletului e plecat fără urmă în lume.
Și e zadarnic și se lasă noaptea. Se lasă ceață. Cad stelele.

Lorelei.

Din iubire.

Făt-Frumos, împungeai cu sabia ta soarele

și picurase sânge peste buzele noastre

însingurate, sărutându-se.

Mă mulțumisem cu puritatea pielii tale,

buzele tale mi-erau nopți, mi-erau stele,

mi-erau zori,

și-n însângerarea lor, tu, Făt-Frumos,

îmi lăsai trupul să-și odihnească pașii

lungului drum

din nou peste tâmplele tale.

Atunci te iubeam, așa te iubeam.

Îmi așezasem bătaia inimii deasupra sufletului tău

ca o lună.

Lorelei.

Cât mă pot regăsi în unele cuvinte...

”Eu sunt Cristina Yang, profesionista ambitioasa, orgolioasa care crede ca nu a gresit niciodata cu adevarat. Si eu am sacrificat si am manipulat iubiri in numele ascensiunii mele, si eu am putut – si inca mai pot, dar nu mai vreau sa fac asta decat foarte rar – sa invat zile si nopti in sir, in ritmul vertiginos impus de o izbanda iminenta, care sa ma faca sa fiu mandra de mine, chiar daca nu-mi aduce niciun fel de lauri. Eu am strans din dinti si am muncit cand altii dormeau, eu am plans de oboseala si am scris, cand altii renuntasera la gloria numelui, eu am plecat ochii, atunci cand as fi vrut sa infrunt pe cineva de care depindea viitorul meu profesional.

Eu sunt Meredith, amanta trista, delicata, nefericita. Si eu am zis, cum a zis ea: alege-ma pe mine, ia-ma pe mine, iubeste-ma pe mine, pentru ca nu pot sa mai traiesc fara noi. Si tot ca ea, am avut de asteptat, o vreme, cu mana intinsa. De cate ori l-am vazut pe Derek culcandu-se cu sotia sa infidela, m-a durut inima la fel de cumplit ca atunci cand stiam ca iubitul meu se culca cu sotia lui, pardon, tot infidela, in virtutea aceleiasi inertii, aceleiasi neputinte, aceleiasi iubiri mintite, de neinteles pentru cei dinafara. Toate episoadele asteptarii lui Meredith au fost episoadele asteptarii mele.

Eu sunt Alex Karev, cinicul care isi ascunde romantismul sub apucatura de a fi critic, de a vedea cu precizie ametitoare fiecare defect, fiecare greseala, fiecare ipocrizie a celor din jur. Cel care nu e bun pentru ca stie ca daca te faci bun suferi, care a plans pe furis ani de-a randul, iar acum a promis ca nu va mai plange niciodata, chiar daca asta inseamna ca ii va face sa planga pe cel din jur. Eu imi revad prin el copilaria ciudata si insingurata si puterea de supravietuire de mai tarziu, din anii tineretii. Si de acum.

Eu sunt George, cel disperat sa iubeasca, in stare sa se indragosteasca, la rand, de toate fiintele de sex opus din preajma lui si sa le iubeasca cu devotament, cu daruire ridicola, cu gesturi repezite, fara sansa la eternitate, asa cum am facut si eu in anii dintai in care am priceput ca-mi voi gasi mantuirea prin iubire, nu prin filosofie.

Eu sunt Ellis Grey, cea bolnava de Alzheimer, care traieste la infinit aceleasi si aceleasi drame, aceleasi caderi, aceleasi revolte pe care nu reuseste sa si le vindece. De ce m-a inselat?- ma intreb odata cu ea. De ce nu a ramas cu mine? – ma chinui, nemaiamintindu-mi raspunsul? De ce m-a mintit? – urlu, fara sa-mi mai amintesc nici numele meu, nici numele lui, doar numele femeii pentru care m-a tradat.

Eu sunt toti bolnavii, cu toate bolile lor, cu toate mortile lor, cu toate invierile lor. Sunt un spital intreg, in Seattle. Sunt un spital universitar, prin care nimeni nu trece fara sa invete ceva. In mine sperantele mor doar arareori, accidental, dureros, rar, cumplit. In rest, am vreo zece sali de operatii in care asud sa le tin in viata. Si, de cele mai multe ori, reusesc. Eu sunt Anatomia lui Grey.” Alice Năstase Buciuta.

Pentru că în viața mea n-am găsit un serial care să-mi fie mai aproape de suflet, sau cuvinte (asemenea celor de mai sus) care să mă aducă izbitor în fața propriilor mele trăiri, a gândurilor adânc înfipte în inimă, cu vârful dureros încă încercând să le ascund, să nu-mi destăinui din trup adevăratele simțiri, să nu par nebună încercând să mă găsesc ”acasă” în personajele mele. E vorba despre amalgamul de simțiri pe care îl găsești în subtitrările filmului, când aduni bucăți întregi rupte din tine, când tu însuți ești o parte din el și-ai vrea să smulgi rolurile, să le joci tu însuți, căci poate ai fi fost, în locul lor, mai bun actor...Mă culeg dintre rândurile de mai sus, cum mă culeg în fiecare zi din cărți, din seriale, fiindu-mi, adesea, dor de mine.

Lorelei.

I am so high, I can hear heaven

But heaven, no, heaven doesn't hear me...

Lorelei.

Suflet de poem

L-am știut dintotdeauna nefericit. L-am cunoscut de când simțea cuvintele zdrobindu-l, încercând să le dea afară, plin de iluzii, rănit de vise, uzat de dorințe.

E trist fiindcă lumea a uitat să-l înțeleagă. L-a găsit cândva în cărți, i-a furat nemurirea și a rămas searbăd. Ciung. I-a dat lacrimile, dragostea și...câteva bucăți de ciocolată.

L-am văzut convertindu-se într-o proprie religie a necuvintelor, luptând după nu știu câte lucruri de unde se întorcea de fiecare dată bolnav, rănit. Tot în război a învățat să muște. Mi-a lăsat buzele rănite când n-am știut să-i spun dacă l-am simțit cândva fericit. N-a fost. Niciodată.

S-a zbătut încercând să schimbe lumea prin cuvinte, să creeze stări, să aducă zâmbete. S-a chinuit să învețe iubirea, când poate n-ar fi vrut niciodată să știe cât de tare doare. Cu dragostea de mână a câștigat o singură bătălie, dar a pierdut războiul, rămânând cu aripile împușcate și inima frântă.

Vrea să ajungă mare, dar cum, când nu mai știe să creadă în iubirea din povești și lumea l-a dezamăgit de atâtea ori?

Poate...va mai găsi pe cineva care să-l iubească și pe el.

Sufletul meu are aripi, visează, vine din vară și se numește Poem. A rămas copil. Al tău cine e?

Lorelei.