25 January 2009

Sub semnul dorului



O provocare,un univers nelinistitor,greu de semnificatii ce invita la meditatie.Gandire si traire,vraja a nepatrunsului ascuns,dorul se regaseste pe deplin in tot ceea ce inseamna romanesc.
Pentru poet,dorul este o rascolire a sufletului,un tumult,un zbucium, melancolie, iubire, speranta, toate acestea contopite intr-un cuvant intraductibil.
Un sentiment ce sta de veghe asupra sufletului,ce uneori nu este aratat.Este tainic si alteori de nepatruns,fiindca sta la poarta gandurilor inca vii.E incuiat pe dinauntrul sufletului si mai iese greu.
Si nu-i lumina.Se ascunde in ceata si nu mai iese decat atunci cand se sperie de persoana pe care o cauta,o urmareste.
Se intruchipeaza in sentimente si rascoleste vosele.E sincer si e dur,e ascuns,e nedescoperit.
Si uneori mai pleaca si se intoarce iar,incuindu-se la aceste ferestre ale sufletului.
Captureaza visele,gandurile si este inexplicabil.Alteori zboara sa imprejmuiasca alte vieti cu un gard de idei,fara poarta.Se simte captiv si de aceea conduce gandurile spre colindarea tinuturilor zi de zi,alungand aureola dragostei si inlocuind-o cu acea dorinta arzatoare.
Confera vietii zbucium si zameste bland,adanc melancolic.Iubeste in tacere si plange neauzit,fara lacrimi.Chiar cu trecerea timpului ramane neschimbat.
Dorul inca se mai manifesta ca un copil.Lasa in mintea frageda cicatrici peste care primaverile nu pot inflori sentimente puternice si iernile le ingheata.
Dorul atinge cu degetele albastrul cerului,portile viitorului si hotarele ironiei si,fara sa-si dea seama,calauzeste sufletul spre labirintul de dincolo de pragul rasuflarii.
Dorul ar dori sa patineze pe luciul vietii.Intra in randurile lumii si trece neobservat.Realizeaza din vieti o comedie moderna,un balet mecanic caruia nici timpul,nici vremea de afara nu-i poate inchide cortina,lasand sala gandurilor in tacere.
Ii place noaptea fiindca e tacere.Dorul rastoarna muntii,opreste marile,oceanele.Se hraneste cu amintiri si iluzii si traieste din ele.Are in gazda sufletele fragede,influentabile.
Faptele dorului se inghesuie una langa alta la lumina amintirii pe care incearca s-o schimbe.
Oamenii nu-i inteleg gesturile dar nu-l justifica decat prin dorinta de a veghea la binele si la fericirea lor.El nu se schimba dupa zilele calduroase sau cele ploioase.Nu-si schimba hainele sau sufletul.Ramane asa,avand ceva din puterea si frumusetea zeilor antici.
Departarea de sufletul curat,in alt spatiu si timp,de obicei,in instraineaza.El si-a biciuit sufletul pentru a nu da dreptul cuiva sa-i zambeasca vreodata cu subinteles.
Prin unele fapte se lasa descoperit si este obligat sa lase sufletul in mainile altuia,pierzandu-se trist in infinit,dar stiind un drum spre un alt suflet gol pe care sa-l domneasca sub un clar de luna,linistindu-se dupa tumultul eliberarii unei vieti in pamantul pustiu,parca inghetat.
Dorul crede ca,daca oamenii s-ar apleca mai mult asupra trecutului ar vedea cu alti ochi prezentul,observand ca sufletul le este incredintat dorului;si daca s-ar impotrivi,dorul le-ar strange mana si le-ar ingheta sangele pana cand,dupa plecarea fiintei dragi,le-ar reveni pofta de dorinte.
El adora viata oamenilor atunci cand acestia simt ca nu-si mai apartin in intregime,ca a intevenit peste vointa lui o stare de dependenta fata de cineva-de el.
Dorul vorbeste despre singuratate cautand intelegere deplina,ignorand dispretul.
Dorul imprima in mintea alba urme negre,alungand stingherul suflet gol si consolandu-l,deschizandu-i orizontul,apetitul pentru cunoastere.
Dorul apartine generatiilor trecute,prezente si viitoare si se va stinge doar atunci cand cea din urma flacara a sperantei va inceta sa mai arda,iar stelele vor inceta sa mai aplaude intrarea eleganta a lunii si soarele va cadea de pe cer.
Dorul este casuta gandurilor care nu-si gasesc linistea,este o raza de soare,un trandafir salbatic crescut parca in desert.
El asterne praful in amintirile mohorate si le stinge.E farul dim mijlocul marii care poarta ideile.Umbla pe cai pustii si ca un fluture isi deschide aripile parca prafuite,aducand speranta in bratele grele cu care ani de-a randul a purtat suflete pustii.
Dorul ia prada sufletele scumpe si le invata alchimia lor.
Dorul nu se vede,nu se aude,dar se simte.Inchide ochii sufletelor adormindu-le in bratele lui pentru eternitate viata trecuta cu sentimentul profund ce inunda culorile cerului ochiului in lacrimi pure,inflorind pamantul cu un crin ce raspandeste dragoste prin taria parfulurilor sale.

11 January 2009

Un vis frumos




Nu voi putea spune nimanui,niciodata ce am facut in ziua in care am iesit afara si am dorit sa calatoresc.Mi-am pus fata intre palme,ingandurata...In acel moment eram singura,izolata,departe de lumea in care traiesc acum.Eram libera in sfarsit...
Nimeni nu ma sufoca.Nu exista aer,nu existau vorbe,nici oameni...Ma lasam sa cad,dar nu atingeam pamantul pana ce palma mea nu se intindea sa ma propteasca.Eram doar eu.Era lumina.Pluteau pe langa mine chipuri atat de cunoscute,dar nu vorbeau,nu ma priveau.Incercam sa le ating dar se duceau repede.Nu reuseam sa descopar nimic,eram intr-o stare de extaz.Aveam o bucurie nemarginita...
Stateam in ploaie.Fulgera in jurul meu si se crea un zid care ma apara,si niciodata nu ma atingea ceva rau...Ma plimbam singura pe strazi umede,strazi fierbinti, cunoscute.Stiam ca nu mi se putea intampla nimic...Desi eram singura printre milioane de chipuri cunoscute si necunoscute,nu-mi era frica...Erau doar chipuri albe-fete destul de stranii pe care nu le priveam cu interes...Gasisem cu adevarat Viata,Lumina...Era atat de special,atat de frumos...Ma gandeam ca as fi fost in Rai...
Nu mi-era urat sa stau singura.In potriva,ma simteam mai bine ca oricand.Simteam ca viata mea statea pe palma lui Dumnezeu si eram ferita.Puteam sa fac orice fara sa sa ma tem...nu gandeam rau,nu simteam nicio nevoie sa mananc,sa dorm.As fi stat asa, treaza,o vesnicie...
Poate ca a fost doar un vis-un vis frumos,ce-i drept...Dar viata pe care mi-am imaginat-o nu a trait-o cineva vreodata si vreau sa v-o impartasesc si voua... Haideti sa visam!

10 January 2009

Eram odata copil...



Eram odata copil...Imi amintesc,vorbeam cu stelele,cu luna.Imbratisam cerul,credeam ca e al meu si ca nimeni altcineva nu-l vede.Credeam ca lumea se vede diferit la toti,ca ochii verzi vad doar natura,ca ochii negrii ,noaptea,ca ochii albastrii vad doar marea ce se intinde in infinit si ochii caprui,surasul diminetilor de vara.Nu intelegeam de ce faptele imi ramaneau in minte si de ce nu pot sa ma intorc in trecut decat cu gandul...
Visam sa ajung sa calatoresc in spatiu,mi se parea ceva normal sa reusesc...Mi se parea normal sa am tot ce imi doream,sa pot sa fac totul cu usurinta.Am avut esecuri pe care,desigur,nu le priveam cu interes,doar ca ma miram ca exista si pedepse pe care nu le-am cunoscut dar de care altii,pentru greseli,plateau mai mult sau mai putin.
Nu imi dadeam seama unde se duc oamenii cand mor,sau de unde vin.Nu intelegem de ce eram asa de mica,iar altii mult mai mari si de ce eram in aceasta ipostaza.
Nu imi dadeam seama ce este plansul si de ce oamenii foloseau acest semnal asa de des.Nu stiam cum se intamplau accidentele si de ce,credeam ca sunt pedepse, normal, desi nu stiam deloc ce urma sa se intample cu ele...
Vedeam trecand pe langa mine oameni,siruri-siruri si nu credeam ca nu ma cunosteau,credeam insa ca nu ma vedeau fiindca eram asa de mica,treceam neobservata.
Sub privirile celor mari eram un copil mic,dar eu ma credeam deja sus,destul de mare ca sa iau decizii singura si tocmai de aceea eram neinteleasa si nu puteam sa fac deloc ce vroiam.
Nu suportam ca cei mari sa se joace cu mine,caci nu eram o papusa cu par blond si carliontat cum aratam.Ma lasam prinsa de acestia si niciodata nu reuseam sa evadez.Ma strangeau in brate,ma puneau sa fac incercari care nu-mi placeau.Nu am vrut niciodata sa invat sa vorbesc,sa merg,dar cei mari m-au obligat iar eu nu le credeam cu folos.
Viata mi se parea atat de simpla...Era plictisitoare.Odata cu trecerea zilelor,a saptamanilor,a anilor,se mareau responsabilitatile,se mareau riscurile,incercarile prin care trebuia sa trec,se mareau faptele,visele,trebuintele...Eu nu intelegeam nimic...
Eram doar un copil la scoala,mai apoi.Stiam deja sa scriu si sa citesc,le invatasem din obligatii si nu mi se pareau de folos nici acestea...Treceam in graba foile caietului "tip 1" din clasa I.Scriam urat.
Eram o ciudata,asa credeam.Priveam cu ura spre colegii pe care ii credeam cei mai buni,observand mai tarziu ca sunt si eu printre ei si incepusem sa ma imprietenesc cu ei.Eram doar un copil...
Crescusem si eu,nu mult ce-i drept,dar nu-mi venea sa cred.Aflam in fiecare zi mai multe lcruri.Observam natura de care eram atat de fascinanta.Mai tarziu am inceput sa ma modernizez,sa ma preocup mai mult de mine si iata ca am ajuns asa cum sunt-o fata mult mai mare decat cea mica din trecut.Din viata am invatat tot ce stiu,desi toti cred ca am luat cate ceva de la adulti,dar nu.
Acum sunt eu insami,nu un copil.Asa-s si prietenii mei.Si tot din viata am aflat ce inseamna sa cresti,sa ai prieteni,sa fi tu insati...Acum sunt eu,cea pe care o stiti...

8 January 2009

Scrisoare goala dar plina de cuvinte...




Primise in acea dmineata o scrisoare.Era semnata "eu",si de indata ea intelesese cine era.O deschise.Ramase apoi fara cuvinte,scrisoarea era goala...nimic.Isi aminti ce facuse seara trecuta la intalnire,nu lucid,dar era destul de clar.Amandoi erau suparati.Acum ea isi amintise...se infuriasera amandoi si se hotarasera ca o vreme sa nu-si mai vorbeasca.Dimineata aceea nu primise nici un telefon.
Deschidea scrisoarea de mai multe ori si o inchidea iar,cu speranta ca poate va aparea ceva care sa-i dea vreun semn...Il iubea si nu-si imagina de ce el nu-i mai vorbea.
Aseara se certasera destul de rau.El era in anul VI de facultate,ea doar in primul si de aceea aveau programe diferite.In timpul zilei nu aveau timp sa isi vorbeasca si de aceea fiecare statea cu alti prietei.Nu-si mai acordau deloc atentie in ultimul timp si de aceea nu se mai intelegeau,hotarand sa se desparta pentru o vreme.
Ea era demoralizata.Nu intelegea de ce el a acceptat asa usor sa se desparta,sa nu-si vorbeasca,mai ales ca inainte ii spunea ca nu s-ar desparti niciodata...In ultimul timp,totul se schimbase.Isi imagina scena de seara trecuta: ea, plangand, agitata in timp ce el era foarte furios,cu chef de cearta,tipand,dorind cu nerabdare sa se desparta si sa place,ca si cum astepta ca ea sa dea semnalul de retragere...
Acum incepea sa-si dea seama.Relatia lor nu mai mergea.El ii trimisese scrisoarea goala ca sa n-o sune,sa nu-i vorbeasca.Ea intelegea mult.Trebuia sa se stapaneasca, sa-l uite,dar nu putea.Vroia sa rupa scrisoarea,dar nu reusea deloc.Pana la urma observa un colt rupt,pe care pana atunci nu-l mai vazuse.Se gadea ca ea l-a rupt,deci nu era nimic.Dar mai lipsea ceva,cealalta parte a scrisorii,care se observa ca era usor rupta...
Curand,pasi grabiti se auzeau din scara blocului,si sub usa,partea cealalta a scrisorii,intoarsa.A luat-o si a citit-o.Un scris dezordonat,putin intinat intr-un colt...probabil ca el a plans.Ei i-au dat lacrimile,citind:"Nu pot sta asa...Mi-e dor de tine!!!Unde ai disparut?Unde te-ai ascuns de nu te mai gasesc?De ce am facut asta?De ce am spus ca vreau sa ne despartim?Te rog sa ma ierti!Nu pot trai fara tine..Sa stii ca te iubesc...Vreau sa-mi dai un raspuns cat mai repede.Eu sunt aproape,aici,undeva...Ai sa ma gasesti curand..."
Ce insemna?Trebuia sa creada?Scrise in graba "Da...Te iubesc!" dezordonat,intinat...Iesi din bloc si acolo,undeva,unde avea sa il gaseasca curand,statea jos asteptand-o.Ea a aruncat-o spre el si a fugit.El s-a uitat in jur,a luat-o de jos si a citit-o,zambind larg,pe cand ea il privea din colt,si zambi si ea.