30 December 2010

Darling, happy new year in our Paris!

Începusem să găsesc absurdul minunii şi să mă agăţ de cer cu răsuflarea! Începusem să mă cuibăresc în palma ta ca sub aripa unei lebede şi să caut fericirea perfectă în miracolul ce se ascundea în noi...Pentru că anul ăsta am râs, am plâns, am primit, am regretat, am uitat, ne-am adus aminte...şi toate bătăile de inimă le-am simţit...la fel.
Daaa...ne-au crescut aripi, ne-am găsit gândul prin labirintul de vise şi stele înaripate...Şi am găsit inedit îngerescul care se cutremura sub noi...Şatena mea nebună...putem să râdem şi să mâncăm în prostie biscuiţi şi să fim noi...Noi, aceleaşi noi...Nebune, cu tâmpenii în cap, cu flori în ochi şi înţelegerea din priviri pe care numai noi două o avem...că noi avem acel ceva, pe care cei din jur nu-l pot înţelege...
Vreau să mergem împreună, ca-n melodiile noastre care sunt pentru copii...Numai cu tine pot sa fiu şi copil, şi îngrozitor de mare în acelaşi timp...

Ce vreau de la anul care vine? Vreau să mergem iarăşi împreună în tabără, vreau să râdem şi să rămânem noi...Stupide, idioate, nebune, adunând cioburi sparte...şi putem să zâmbiiiim:)

Lorelei....e pentru tine, darling, să trăim noi în Parisul nostru...


29 December 2010

Vară în priviri.



Înspre dimineață mi-ai arătat, cu stele galbene pe sprânceana stângă, de ce fericirea noastră e în pătrat perfect....ai împărțit cu mine visul tău și l-ai desenat pe un caiet de mate cu gânduri desprinse ca din cărțile cu povești pentru copii...am obosit să te mai întreb câte culori are universul și câte cuvinte îți trebuiesc să îți faci o scară la cer, iar tu mi-ai sărutat tâmpla și mi-ai dat ceva din sufletul tău ca să-mi țină de cald. Vedeam în ochii tăi nedefinitul și zorii rozalii și, cu lumile noastre puse la urechi, priveam universul necuvântător de afară care ne șoptea că e numai al nostru. Și-l credeam, suflețel.

Am vară în priviri!
Lorelei.


26 December 2010

I need to know


I want Paris, darling.

Văd fulgerul care se aprinde pe pielea mea când liniștea din mine se ciocnește de zgomotul bătăilor mele de inimă. Și pot să văd cum mi-o iau visele razna, încâlcindu-se printre cometele care au căzut în crengile mele de brad și funtițele roșcate. Sunt liberă, sunt fericită și am în mine zvâcul care sună a prietenie.

What are these feelings i feel when he's here by my side?

Se zbat în mine vise încâlcite și inima-mi tresare. Trebuie să aflu. Trebuie să știu. Trebuie să...cred.

Lorelei.

24 December 2010

Christmas carooool:)



Un Crăciun minunat vă doresc tuturor, lumină, pace, fericire și multe vise frumoase!
Pentru toți cei care își mai amintesc din când în când de mine și pentru toate superpersoanele mele.
V-aș colinda pe toți dar mă rezum la Crăciun Fericiiiiit!

Și cam atât.

Lorelei.

22 December 2010

A fost boală


Pulsează în mine gândul tău
Ca o stea care arde,
Puțin cam trist și puțin cam amăgitor
Și-mi vin în minte nopțile
În care muream între ghețari
Agățați puțin stupid în draperii
Și înviam diminețile
În răsăritul iubirilor cu nume de amor.

Îmi vin în minte clipele când
Îmi căram zilele în ghiozdan
Ca pe niște agende scrise prost
Și mi-era teamă de trecerea în neființă
Până în ziua când mi-am dat seama
Că viața omului e făcută să mori
Uneori și de trei ori pe zi
Dacă vrei să iubești, dar să uiți
Măcar puțin că îți lipsește dragostea.

Muream cu dorul tău
Pe care îl sfâșiam înainte de culcare
Ca un ritual al înmormântării amintirilor,
Dar îmi rămânea între dinți
Și, mult prea morbid, dimineața
Îmi înflorea la loc pe inimă ca din nimic:
Atunci tu ai devenit un cancer iremediabil
Pentru plămânii mei
Care prindeau mai greu bule de aer
Și făceam citostatice
Ca să te scot din sufletul meu...

Dar știi tu, cancerul nu trece doar
Cu niște substanțe amărâte care,
Până la urmă, doar mă distrugeau înăuntru,
Căci dorul tău tot acolo era.
Gen palindrom puteam
Să stau să sufăr în tăcere murind mai mereu la fel
Cu inima de metal
Și ochii în care se zbat nopți;
Cancerul sufletului nu poate fi numit suferință
Sau metastaze de gânduri rătăcite,
Ci e doar dor care se trece mai ușor
Cu uitarea.
Sufletul tău a fost boală.

Sunt prea sănătoasă ca să te mai țin în mine. (Și chiar de-o să fie să te uit din cauza vreunui Alzheimer târziu) sunt sigură că într-o zi o să pleci de tot. La început doare teribil de rău, dar, cu timpul, doare tot mai puțin...până într-o zi când n-o să mai doară decât un pic. Nu-mi mai aparții. Pot să iubesc.

Lorelei.











20 December 2010

Ce dacă?

Obișnuiam să mușc pofticioasă din diminețile înzăpezite
Și le iubeam ca pe un soare auriu,
Îmi plăcea să privesc cum îngheață oceanele,
În mine curgând vara prin vene ca o mare.
Mi-aduc aminte, eram copil cu ochi senini
Și nu îmi era frig, nici teamă că ceva s-a întâmplat,
Obișnuiam să zâmbesc și să cad pe gheață,
Să îmi doresc de Crăciun jucării și cine știe ce altceva,
Ningeam plângând, cu lacrimi înghețate,
Iubeam și mi-era dor...de lumi mai bune, lumi mai albe.
Și ce dacă am crescut? Și cei mari mai cad, uneori, pe gheață,
Și cei mari primesc jucării și visează,
Dar doar cei mari care au în suflet doar copilărie.

Lorelei.

Sunt mare și sunt copil.

18 December 2010

no title


Dacă ai aruncat cu iubirea peste balcon, să ți-o ducă vântul cât mai departe de tine, du-te și caut-o repede...s-ar putea să n-o mai găsești niciodată...Dacă ai înscris pe o inimă un cuvânt strâmb, puțin aiurea, care semăna a iubire, și ai dat inima înapoi, dă-i-o blând, măcar...inima aia abia-și găsise zborul...Dacă indiferența a lăsat să plece o prietenie cu primul tramvai...nu te mai du după ea...s-ar putea s-o găsești plângând.
Pentru că zborurile nu stau numai în ținutul de mână...ci în puterea cu care poți să iubești.

Lorelei.

Și noi avem melodia noastrăăăă!


16 December 2010

Ningea(m).


Și am ieșit afară cu umerii goi
Să am loc să-mi tatuez pe inimă câțiva fulgi de nea
Urcându-mă pe scări înalte
Să ajung să-mi izbesc tâmplele de lumi îndepărtate.
Am căutat întru totul de unde vin fulgii de nea
Pentru că oamenii mari cred că vin din nori
Dar eu cred că atunci când ninge cad și mor îngeri...
Am ridicat mâna și mi-au căzut în palmă
Câteva frânturi rupte de cer
Atunci când s-a deschis.
Și țineam, deci, îngeri în palme pe care
Îi priveam cum se topesc de căldura iubirii
Care-mi ajunsese până pe degete.
Umerii goi erau albi, zăpada se țesea încet
Și prietenia ta se zbătea în ochii mei
Privind și ea la miracolul ninsorii.
Ne ningeam și noi, probabil,
Ne ningeam,
Cu umerii goi și privirile sclipind,
Ne ningeam în fluturi.



15 December 2010

Despre iarnă





Cum să nu iubești iernile atât de albe
Când există, totuși, fluturi
Și inimile se umplu de minuni parfumate?
Cum să nu iubești faptul că
Numai iarna poți să lași în urma ta îngeri pe jos
Și cu obrajii roșii și reci
Să ai puterea să râzi din toată inima?
Cum să nu iubești o iarnă care
Ți s-a cuibărit în suflet cu vise noi
Și prietenii mai vechi decât lumea?

Lorelei.

Iubesc să iubesc. Am ajuns să mă atașez de fiecare anotimp.

Still life


-”Îți aduci aminte plaja?...
[...]
Felul în care
Te uitai la mare
Și spuneai că m-asculți?...”(A.B.)-

În altă viață se zice că am fost bărbat
Și m-am născut în Canada,
Probabil am avut o copilărie destul de tristă,
M-așteptam să fi fost profesor sau ceva,
Dar eram un om de afaceri cunoscut și brunet.
Probabil aveam o soție și 3 copii
Toți roșcați, cu pistrui în vârful nasului
Și aveam o casă și un câine mare, cafeniu,
Și am murit împușcat nu știu ce război.

Se zice că acum sunt fată
Și m-am născut într-un oraș frumos, un prea mic Paris,
Probabil am avut o copilărie sfârșită devreme
Și totuși, pe ascuns, eu sunt mereu copil.
Mă așteptam să fiu un înger, sau ceva,
Dar eram doar o (ne)muritoare cu aripi
Cu un câine mic și ochi căprui, cu 12 alunițe pe piept
Simetrice, și una fix în dreptul inimii
Ca să pun acolo iubiri, vise, zboruri...și tot ce am.

Pentru că și oamenii știu să(-și) scrie povești...povești.

Lorelei.

Am trăit 56 de anotimpuri. E perfect, magic, nu?


13 December 2010

iar(nă) în poem


călcai desculț
pe zăpada incoloră
și te uitai cu grijă înainte
să nu treci peste ceea ce căutai
în pământ înghețat
amintiri și copilărie

strângeai în brațe
visele pe care le-ai ucis demult

praf de stele
și fluturi albi, nebuni
găseai pe orbajii tăi fierbinți
topindu-se

venise iarna și credeai
că astfel poți să fii copil
și numai sufletul tău era călduț
căci crengile și iarba
amorțiseră

porumbeii erau plecați
în alte lumi
și frunzele căzute demult
își doreau
zborul

și pomii visează și-acum
la lumi mai bune
și ierni calde

Lorelei.

Trăire.


Între clipa unei ore nebune
Și secunda zbaterii de inimă
Dorm cuvinte
Murind.

Ne e frică să spargem tăcerea
Și înțelegem din priviri
Sunetul fericirii
Mimând.

Ne sărutăm strâmt
Și ne îmbrățișăm color
Cu vise alb-negru,
Înghețând.

Și totuși ne e frică să nu spargem
Gheața care zace între noi,
Să nu călcăm pe iarnă
Alunecând.

Lorelei.

12 December 2010

Alb.

Am călcat nesiguri
Pe un drum pietruit cu stele
Şi ni s-a clătinat piciorul
Cand am atins cu vârful degetului
Un colţ de lună.
Am fost copii,
Ca toţi copiii,
Plângeam şi adunam în pumn
Zăpezi albastre
În care găseam mii de stele
Şi mii de luni
Şi toate albe,
Cum albe erau, de altfel,
Şi sufletele noastre pure
De copii.

Lorelei.

Şi iarna e cel mai uşor să fiu copil!

10 December 2010

Smile:)


Ieri au bătut în mine miliarde de zvâcniri de inimă... și m-au încercat din nou emoții iernatice, iubiri, amintiri, priviri, fericiri, îmbrățișări...
Ochii tăi nu sunt doar niște priviri...sunt niște stări de spirit, rotunde și verzi.
Iubesc și cam atât. Mi-e bine în frântura mea colorată de lume, cu lumini aprinse și fluturi. Parcă mă mai simt puțin copil.

Lorelei.

Și iarăși râd muuult!!

9 December 2010

M-ai lăsat să ard și să renasc din propria-mi cenușă.
Și-acum?...Am renăscut cu onduleuri în cap și gând colorat.

Acum încerc să-mi amintesc de ce am început să plâng când a plecat toamna.
Și nu mai știu. Nu mai știu pentru că nu am fost acolo să știu. N-am vrut.

Alergam și...m-am oprit. Cu brațele întinse, aripi lungi și ochi înlăcrimați.

Lorelei.

-Simt că am acumulat o grămadă de oboseală și stres. Sunt obosită să mai încerc să aduc vara înapoi în anotimp și în suflet. Poate să îmi țină și iarna de cald.-

7 December 2010

7.

7 decembrie 2010.

Fluturi albaştri în colţul nostru
De univers.
Fără mânuşi în mâini,
Ne prindem degetele sfios, ca o şoaptă,
Ca o încurcare de suflete
În ochii lumii.
Cutremurător, ne întâlnim privirile
Pe un gând multicolor,
Cu mii de întrebări agăţate de inimă
Şi câteva zboruri scurte
În semn de răspuns.
Cifre şi radicali puşi aiurea
Şi nişte cuvinte franţuzeşti
Care-mi amintesc de Parisul nostru şi
Aşa trec secundele.
Şi până la urmă
Iar mi-e dor de noi,
Cu sprâncene ridicate prin acelaşi timp
Şi doare, doare dorul.
E iarnă
Şi mi se pare că aud sunând
Clopoţei în stomac.

Lorelei.

Mi-e doooooooor! Mi-e atât de dor de noi şi aud cum zboară fluturi prin păr.
Cam atât azi.

Magic.

Păstram privirea aia de copil zgâită la geam în nopțile în care începea să ningă cu fulgi atât de mari, fără zgomot, fără oameni pe stradă.
Păstram ultima clipă a verii în suflet, când vântul rece îmi dădea părul pe spate si-mi scutura genele de sclipirea magică a visării, prin lentile de ochelari.
Păstram în minte amintirea, zborurile ninse cu aripi de zăpadă, iubirile înfrigurate.
Și eram plină de ierni cu zăpezi dulci, copilărie și ciocolată caldă.
E magic!
Lorelei.
Aștept să nu-mi tremure mâna și să scriu poeme, și să completez în suflet locurile pe care plecarea ta mi le-a lăsat goale. De pildă, câteva bucăți de suflet.

5 December 2010

Desen 24.

Mă aplec peste balustrada pământului
În căutarea unui alt univers înstelat,
Mult mai albastru decât ăsta unde stau.

Parcă ninge cerul cu înserări sângerii
Și norii care mă adăpostesc sunt tot mai reci,
Semn că vine iarna. Sunt o vară hipotermică,
Și ceața asta care mă acoperă îmi stinge soarele
Din minte, din inimă, mi-e frig și frică.

Țin în mine amintiri și poeme scrise în grabă
Cu mâini tremurate fără mânuși,
Și alte pământuri nu mi se destăinuie în șoaptă.
Stând la marginea lumii și a clipelor,
Caut necontenit vise mai calde si mai colorate,
Decât lumea alb-negru în care trăiesc.
-Caută în liniște, suflete, alte ceruri,
Și nu te apleca prea tare peste balustradă,
Să nu cazi!

4 December 2010

Gând uniform

O să te găsesc în dimineața asta ascunsă după vreun vis alb, după vreo secundă indecisă unde să cadă, după un colț violet de lume, o să te strâng în brațe nesfârșit, până o să vină amurgul.
Pentru că tu mă faci să zâmbesc, și cu tine pot să râd cât vreau și să plâng fără încetare. Dacă plouă înnorat, tu ești soarele pe care mi-l așterni pe obrazul drept venit din lumi îndepărtate...
Și seara o să te culc în brațele mele, zâmbind, trimițându-te în universuri albastre și mult mai calde decât fulgii de zăpadă de afară care spre cer sunt de fapt niște îngeri...
Și o să te iubesc!.

Lorelei.
Pentru Tess.

Noi nu schimbăm cuvintele agățate de urechi ca pe niște cireșe coapte pe un punct dureros.
Și-au găsit lumea, noi ne-am găsit lumea...metrul nostru de lume.
Și suntem fericite.

Mă simt bolnavă fiindcă nu am soare, și în cer nu pot să citesc nimic. Mi-e dor de vară. Îmi lipsește cumplit.


2 December 2010

Desen 23.

Era pe când copacii se ștergeau
De lacrimi reci la ochi
Și cerul începuse să plângă
De atâtea stele
Era pe când iarba
Se sufoca între pământ,
Litere și cer,
Era pe când ploile ningeau,
Și sufletele nu mai zâmbeau de ger,
Era-nainte să ne fi născut.

Era pe când afară se făcea mai frig,
Erau cuvinte,
Și lumini aprinse,
Erau orașe ținute în felinare,
Erau bomboane de pom
Și globuri aurii,
Erau oameni
Care se împărțeau în 3:
Îngeri, oameni, și oameni de zăpadă.

Era pe când noi nu
Ne cunoscuserăm în alb,
Era când suspinau codrii mai mult,
Era când începuse iarna
Să sufle-n geam
Cu flori de gheață,
Era iarnă și frig,
Și totuși noi, în îmbrățișare,
Făcusem focul în suflet,
Acolo unde era mai cald.

Lorelei.

I'm december for you.

30 November 2010

Gând ultim de toamnă

Și poate mă întrebați pe mine
De ce cad frunzele și stelele,
De ce de mâine bate iarna-n sufletele noastre,
Și poate mă-ntrebați stupid
De ce strigă totul în templele minții și
În jurul sufletelor noastre.

Vine iarna, lacrimile
Se fac de acum fulgi de nea
Și o să ne înghețe obrazul
Și mi-e frică să nu cumva
Să-mi crească un om de zăpadă pe tâmple.

Mi-ar ajunge o bucată de lună
Nu vreau tot cerul, n-am
Ce să fac cu el întreg,
Îmi trebuie doar un colț pe care
Să-l strâng în brațe când
Mi-e frică de noapte și n-am jucăriile-aproape.

Lorelei.

Noiembrie, îmi pare atât de rău! Pleci, și parcă anul ăsta nici nu te-am cunoscut...

Un colț aici:

29 November 2010

regăsire!...

ne găseam tot mai des
când ne dădeam seama
privind prin ceruri
dințate
că, deși ne desprinsesem
mâinile altădată împreunate
rămâneam agățate
în degetul mic
și cu buzele trăgând tare
de cer

ne-am regăsit, suflețel!
ne-am regăsit cu aripi
cu tot
cu zâmbete tatuate
pe obraji,
soare în suflet,
și amintiri care ne prind din urmă
de buzunarele pantalonilor

mi-a fost dor
să te îmbrățișez divin
în stele și ploi torențiale
să vedem ”cele mai miracole”
din noi
și să regăsim
gustul de a mai fi iarăși copii
imaturi
într-o bancă plină de adolescenți

noi suntem singurii îngeri
care trăim
restul
vor să fie
chiar dacă încă n-au înțeles
cum se desenează
o aripă
și cum se zboară

Lorelei.

așa arătam când, într-o vară de dor, desenam pe cer cu buzele stele mușcate și învățasem zborul
mai știi?


28 November 2010

Desen 22.


cândva
visam să ne naștem iarna
ca niște îngeri,
și ne puneam pe gene
câteva secunde de ger,
câteva secunde de singurătate,
pene de zăpadă,
și cu cizmele
în picioare
începeam să zburăm așteptând
să apărem sub cer
cu zâmbetul vânăt, înfrigurat.

învățasem
să ne naștem, deci,
iarnă de iarnă,
pe o zăpadă impecabilă
și albă, cu ochii noștri negri,
cu părul mirosind mai de grabă
a soare, decât a frig
cu mânuși în mâini
după ce lăsam în urmă
toamne reci
cocori zburând,
suflete țipând.

o să ne naștem
și iarna asta
visând la zboruri albe
cu cizme în picioare,
scriind poeme,
foarte reci de altfel.
hai să ne înstrăinăm de lume
te rog, să facem îngeri
de zăpadă liniștiți
la lumina felinarelor
gustând câte puțin din
albul zăpezii.

Lorelei.

25 November 2010

Maybe

Poate că pentru mine înseamnă ceva faptul că neașteptat nu mai simt soarele pe umerii cândva înroșiți de soare în niște ore aiurea...și poate că aici o să pot să îmi acopăr, sub umbra unui perete muult prea colorat și plin de amintiri, aripile rotunjite de atâta iubire.
Poate înseamnă ceva că nu mai am în stânga mea aceleași suflete...și am lăsat iarăși o altă odăiță goală, o odăiță dintr-o bancă pe cât de stupidă, pe atât de dragă...și m-am mutat iarăși, căutându-mi locul...și acum, o să încep să scrijelesc poeme pe alt loc, mult prea ciudat.
Poate înseamnă ceva că te iubesc nerostit și te privesc zâmbind într-un colț de suflet.

Lorelei.

Și poate că mai înseamnă ceva faptul că îmi doresc să vină mai repede decembrie.
Sunt atât de proastă...
Proastă fiindcă las prima toamnă a sufletului meu să plece fără măcar să fi strâns odată un chip mânjit de iubire în brațe. Noiembrie o să mă lase.
Mi-a fost dor de tine.

Update: și m-am trezit în dimineața asta călcând nebunește cu pași greoi pe dimineața care mă îmbrățișa mult mai rece...și când am ajuns la fereastră, cu siguranță a însemnat ceva că a nins pentru prima dată...

Noiembrie? Unde ești? Mi-e frică!...

23 November 2010

:)

Mă voi rezema de semicercul cerului, ținându-mă cu un deget de stele, și o să-ți caut negrul în albul lunii, parfumul pe care mi l-ai amprentat azi după îmbrățișare, ridicarea aceea de sprânceană, atât de dragă, zâmbetul atât de pur, privirea aia perfectă...
O să-ți caut printre amintiri necuvintele cu care mă îmbrățișai uneori, copilăria pe care mi-o aduceai cu un simplu ”ce-ai?...”, și toate drumurile care, la un moment dat, îmi deveneau întrebări nerostite, pe care le descurcam ca pe un ghem de iluzii...O să-ți caut sufletul și o să-l pun din nou aproape, în piept, cu o mișcare de mână, în inimă, și o să-mi picur peste noaptea ta o picătură din sufletul meu...și o să te iubesc...și o să îți șoptesc la ureche despre ploile care m-au făcut să te iubesc.

Lorelei.

Cuiva.

21 November 2010

Desen 21.

Și când am luat infinitul în palme
Mi-a fost frică să nu îl scap cumva pe gresie
Și să îl sparg
Cum a spart Eva infinitul mușcând din măr.
Mi-a fost frică, Adamul meu,
Că o să vii să-mi ceri eternul
Să cunoști plăcerea de a avea Întregul între degete.
Mă mușcase șarpele iubirii de picior
Și îmi sângera cu șoaptele tale,
Și, ca să nu îți dau Totul din mâinile mele,
Pentru că începuseră să-mi tremure de otravă,
Am mușcat din el și-am înghițit.
Am înghițit infinitul cu o mușcătură dureroasă.
Nu-mi amintesc dacă am murit apoi,
Sau dacă m-am trezit...
Îmi amintesc doar cum mi-ai spus
Că nimeni nu poate să țină
Infinitul în palme
Fără să moară.

Lorelei.

Veșnicia nu te primește dacă nu mori întâi, și nu te dezbraci de iadul cu care te acoperi.
Și când intrii acolo, fii sigur că nu ai cum să ieși.

Desen 20.

Doar când plouă pot să ne crească aripi,
Îmi spuneai,
Doar când plouă poți să îți dai seama
Ce e aceea, de fapt, fericirea.
O să îți cumpăr universul
Cu o mie de lei
Ca să găsești fericirea în formă de plasmă...
Uite-te în sus și imaginează-ți că acolo e imperiul tău.

Dar nu văd nimic,
Ți-am spus,
Plouă și mă dor ochii de atâta umbră.

Nu-i nimic, mă linișteai în șoaptă,
Nu-i nimic,
Poți să închizi ochii.
Imaginează-ți că vezi plasma ca pe o carte deschisă,
Și poți să citești în stele
Cum arată îngerii în fapt
Și cum coboară fericirea de sus.

Nu văd nimic,
Nu pot să văd nimic...

Închide ochii, mi-ai spus
Punându-mi mâinile pe gene,
Închide-i, și o să simți cum ploaia
Îți face aripi.
Universul e al tău, îți amintești,
Ți l-am cumpărat.
Acum taci și privește cerul pătrat
În picăturile atât de rotunde de ploaie.

Și-am stat așa ore întregi
Încercând să descifrez ce scrie acolo sus
Și când am deschis ochii
Nu aveam nici aripi, iar tu nu mai erai aici.
Ploua...
Și-am închis din nou ochii...

Lorelei.

My vintage crib of sweetest things.

19 November 2010

(iubirea),(visele)

Ca şi cum aş pune
Iubirea în paranteză
Şi m-aş aşeza înstrăinată
Pe un colţ de mare
Cu picioarele goale,
Cu ochii închişi în palme
Să nu mai vadă,
Cu inima legată cu aţă
Să nu mai plângă
Aşteptând în tăcere
Vreun fluture rătăcit
Între suspine înstelate.

Ca şi cum aş pune
Visele în paranteză
Şi aş bate cu genele de cer
Să-mi deschidă Dumnezeu
Uşa, hotarul nestatornic
Şi să-mi atingă lumina
Încet vârful unghiei,
Irisul ochiului, sufletul,
Şi să se coboare vreun zeu
Pe pământ şi să-mi pună
Pe tâmple nori grei
Aşteptând nu ştiu ce miracole.

Lorelei.

Şi o să-ţi agăţ sufletul în cuier şi o să te sărut până o să mi te ia toamna de pe holul luminat de lumânări, şi o să îţi pun munţii lângă umerii tăi, să te sprijini cu tâmpla de cer...

18 November 2010

Suflet strâmb

Ascult noaptea muzică în surdină
După ce se termină ora poveștilor pentru copii
Și încep să scriu de mână ceea ce
În suflet nu mai poate intra
Și dau din aripi, fără să îmi fie teamă,
Căci doar ploaia poate să îmi vadă
Prin geamurile cu lumini
Care așteaptă să fie stinse
Trupul ascuțit, sufletul strâmb,
Și miile de amintiri pe care le pun pe hârtie
Ca pe niște vise răsucite.

Lorelei.

”Mie-mi plouă zborul cu pene...”

17 November 2010

Dor.Copilărie.Dor.


Ne era dor să ne adunăm de pe drumurile pe care uitaserăm copilăria, să prindem ulițele atât de pline de amintiri de mână și să sărim din adolescența prea curând venită direct în copilăria cea fără de sfârșit, ca un pas de șotron, să privim în gol cum noaptea lucesc stelele, fără să vedem în spatele lor aceeași lume, fără să schimbăm păpușile cu păr blond pe pachete de țigări...ne era dor să privim ca niște orbi în spatele feței de copil un suflet ca o floare de cireș, să ghicim sub haine umerii rotunzi, puțin arși de soare în zilele toride, sub care ne-am fi putut prinde aripi...”Făt-Frumosul așteptat de noi murise de astă toamnă, cu mărăcinii, cu iarba, cu jocurile, cu Ciuf-Ciufulici și copilăria...”(Maidanul cu dragoste)

Nici măcar îngerii nu pot aduce înapoi dorul de fugă în locuri și livezi prin care altădată alergau suflete puerile, dorul de fugit în soare cu părul lung, alergând și el pe vânt în urma noastră, ochii atât de goi și înstrăinați de lume, pe care puteam citi doar copilăria, zâmbetele largi, doar zâmbetele...
Și păpușile? Păpușile le-am uitat, ca pe poveștile pe care alteori le strângeam la piept...

Lorelei.

Baloane de săpun, zâmbete, flori în minte și-n inimă. Toamnă afară, primăvară în suflet...

15 November 2010

W.

(w)
Și dacă te-aș cunoaște, probabil nu mi-ai mai părea la fel de străin ca un suflet naiv care aleargă nebunește pe străzi după o fericire și o copilărie aruncate ca pe niște țigări neterminate... Și dacă te-aș cunoaște, te-aș strânge gol în brațe, fără să aud în inimă clopoței sunând și râsete de copii, și aș privi în sus, în suflet, în gând, și te-aș culege din nu știu ce lumi aiurea. Apoi aș șterge imaginea îmbrățișării printr-o strângere de ochi, printr-o lacrimă, printr-un suspin și o cutie de bomboane cu mentă...
Mi-ai fi mai străin decât un zbor nesigur, nedeterminat, mai străin decât îmi e toamna în momentele de furtună, mult prea străin ca să te mai găsesc în niște note muzicale ale unei melodii franțuzești...mi-ar fi greu să te găsesc în niște priviri sincere, de vreme ce ai aruncat demult gustul inevitabil al copilăriei de mult apuse.
Te cunosc, și totuși, mi-ești mult prea străin ca să-ți spun cine ești. E prea devreme să te arunc din inimă, e prea târziu să te găsesc într-o lumină nestatornică de la un capăt de lume.
Capătul meu, de data asta.
Dragul meu, tu...

Lorelei.

Și dacă am vrut să te scot dintr-o carte de povești...
M-am făcut zâmbet.(w).

12 November 2010

Z.

(z)cer,(z)stele,(z)lună,(z)prietenie.

Erau dimineți în care încăperea din suflet
Se umplea de amfore cu flori și zâmbete colorate pastelat
Și mirosea a frezii atât de parfumate.
Erau dimineți în care îngerii plecau în fugă
Uitându-și aripile lângă ceașca de ceai
Și soarele intra fără să mai bată la ușă în dormitorul minții.
Erau dimineți în care, negăsindu-și liniștea,
Își făceau loc în inimă frunze uscate, amintiri și frânturi imaginare,
Colțuri ușoare de cer și nenumărate căi spre fericire.
Erau dimineți...dimineți de toamnă, dimineți în suflet.

Lorelei.

Pentru că sunt și eu, după îndelungi căutări între colțuri de eternitate, pe calea spre fericire.
Pentru că râd mult și e prea simplu ca oamenii complicați să înțeleagă ce înseamnă zâmbetul.
Zâmbesc, zbor, (z)iubesc, (z)am aripi.


11 November 2010

(dez)Amăgire

Nu m-au dezamăgit niciodată diminețile de toamnă,
Diminețile în care,
Din absurd, lumini opalescente
Tipice seninătăților
Se lovesc de iarba întristată pueril,
Diminețile în care cerul
Pare că atinge sârmele de telegraf
(Goale de vrăbii),
Diminețile în care sufletul meu
Se regăsește în lumi convalescente
Care miros, imperfect, a trandafir uscat.

Nu m-au dezamăgit niciodată ploile
Care îmi pun pe fiecare fir de păr
Coroane de flori ude,
Nu m-au dezamăgit nopțile înstelate,
Sau razele de soare,
Zâmbetele și privirile de mătase,
Cireșele abia coapte, mușcate de soare, sângerânde,
Zilele de iarnă în care ninge naiv...

Nu m-a dezamăgit viața în sine,
Atât cât m-a dezamăgit sufletul tău,
Cu tot infernul prea lumesc
De care dai dovadă.

Lorelei.

Întâmplare

M-am urcat pe stânci
atingându-mă de tăcerile de ceață
din templul sufletului meu,
ca să ajung mai aproape
să văd mai bine
cum dorm îngerii la ora 4 p.m.
Mirosea a aripă dospită de soare,
probabil vreun înger căzuse
de pe cerul lui,

și, Doamne, mă simțeam atât de aproape
de privirile angelice
încât mi-era teamă să nu mă vadă
careva
și mă ascundeam după retină
cu mâinile la ochi
să nu cumva, vreun înger,
stând cuminte și privind de la balcon
să mă vadă
strâpungând lumina
cu întunericul meu.

Lorelei.

”Strigam de acolo, din pragul dintre viață și moarte, spre depărtări și înălțimi, puternic, cu palmele la gură și ochii crânceni:
-Unde e Dumnezeu? Îl caut pe Dumnezeu...”(Maidanul cu dragoste- G.M.Zamfirescu)

8 November 2010

Mi-era dor să îţi aduc, din necuprinsuri, mâna în palma mea, şi să îţi aşez cu blândeţe privirea pe căpruii mei... Mi-era dor să te culeg din nu mai ştiu ce poveşti, să te adun momente în şir şi să stăm de vorbă cu necuvinte, cu priviri, cu şoapte zâmbind...
Mi-era dor să îmi ridic sufletul, să mi-l priveşti prin pupilă cum încearcă să iasă...
Afară cad frunzele, cad amintirile înnodate cu zâmbete, cad cerurile, lumile...Noi iubim..
Dar toamna?...

I'm so happy, just like a sunny morning of autumn.

Pe cuvânt că am aripi.
Lorelei.

6 November 2010

Cocon.

Mă ascundeam sub frunzele căzute plângând,
Sub ropote de toamnă nedeterminate,
Și ascultam cum cad secundele și se lovesc scrâșnind
Însuși ele de timp și de a lumii imoralitate.
Mă ascundeam tăcând, ca luna după stele,
Și pierdeam vremea numărând aievea
Momentele în care m-am ridicat, mută, aiurea,
După fiecare căzătură în care m-am lovit în gând,
Asemenea unui copil care, plângând,
Își mângâia genunchiul abia rănit și sângerând.

Acum sunt mai bine, sufletul meu, fluture,
Mi-am vindecat rana cu un pansament de înțelegere,
Și a trecut. Am aripi, am gând, am rațiune.

Sunt mult mai bine.

Lorelei.

4 November 2010

Cântec

Nu știu, nu-nțeleg, nu mă tem,
Sorb clipe din timp încercând,
Toamna e pentru noi un post-mortem,
Noi trăim, dar trăim tot murind...

Căci lumea e jocul din stele,
Și lumea e jocul din noi,
Iubirea-i parfum de lalele,
Iubirea e-n noi, amândoi...

Căci soarele e doar un cântec,
Căci luna e-a mea, eu sunt ea,
Tu ești ori blestem, ori descântec,
Îmi blestemi repetat inima...

Căci tu ești lumina din mine,
Tu ești gândul meu orișicând
Eul meu de-acum ți-aparține,
Iubite, de mine flămând...

Căci tu mă ucizi din privire,
Și tu îmi dai viața-napoi,
A destinului nepotrivire,
Ne iubim, ne urâm amândoi.

Nu știu, nu-nțeleg, nu mă tem,
Sorb clipe din timp încercând,
Toamna e pentru noi un post-mortem,
Noi trăim, dar trăim tot murind...

Lorelei.


...

”Când ești trist de tot, îți vine să dormi. Îți vine să-ți culci capul pe genunchii altcuiva care te iubește, sau, dacă ești singur și n-ai pe nimeni, să ți-l culci pe palmele tale...Da. Îți vine să dormi când ești trist...și să uiți. Dar când te deștepți? Iar ești trist și nu mai poți s-adormi din nou!...”

Pentru că ”La Medeleni” a intrat în sufletul meu cum ai reușit tu să intri.
Mi-ai lipsit, deși ai fost mereu cu mine.

Acum ești aici.

Lorelei.

2 November 2010

Never mind.!

A fost odată o frunză...

până acum, lucrurile care îmi păreau cele mai simple au devenit munți imenși.
vreau să îmi ocup timpul cufundându-mă într-un lucru de olimpiadă, o carte, ceva, să uit totul.

am încercat să te scot din inima mea, dar ești prea bine prinsă. n-ai cum să scapi, orice ai face.

Dar frunza aia învățase, de aiurea, să iubească ceva ce n-avea să aibă niciodată.

mă aplec în fața poemului, în fața iubirii, a toamnei, a frunzelor. să tac?

gânduri înaripate, vise care aparțin altei lumi. sufletul meu e neînțeles, absurd, nebun, ambiguu, cum o fi. numai normal nu e.

Și totuși, iubea, până într-o zi...când n-a mai iubit.

am obosit, într-un spațiu prea lumesc, prea nedemn, prea nedivin. nu merit nimic din ceea ce este al lor. am obosit căutând, încercând, murind cu fiecare clipă, trăind, zbătându-mă. degeaba. nu mai are rost, și am picioarele de plumb ca să mai pot alerga.

dacă mi-ați luat copilăria, ce-ați făcut cu ea? ce-ați făcut cu literele mele, infinitul, aripile, sufletul, zâmbetul, iubirea, trăirea...ce-ați făcut cu ele? acum..chiar nu mai aveți ce să-mi luați.

Atunci a fost ziua morții ei.

Lorelei.

-A fost odată o frunză...Dar frunza aia învățase, de aiurea, să iubească ceva ce n-avea să aibă niciodată. Și totuși, iubea, până într-o zi...când n-a mai iubit.
Atunci a fost ziua morții ei.-

Le iubesc. Indiferent.

Alifia.




1 November 2010

Să căutăm

Să ne căutăm toamna sufletele în pământ,
Straturile de iubire de care am năpârlit,
Să le căutăm și să le legăm de penele vulturilor
Să le dăm drumul să plece
Să le găsească cineva poate, că nouă
Nu ne mai trebuie...

Să căutăm toamna să dăm gândurile la o parte,
Să le lovim cu pietre și să le
Aruncăm în mare, pentru că au amorțit.
Să căutăm să luăm înapoi minţile pe care ni le-am pierdut vara,
Iubirile, privirile, vorbele date aiurea,
Să le legăm cu o aţă subţire la urechi.

Te-am uitat, neîngerule, neiubire, nesuflete.
Dar pe voi vă ador.Tess, Diana, Elena, Diri.Milo,mamsi.

Lorelei.

31 October 2010

Începutul a ceva...(...)

Un alt Octombrie mi-a lăsat în suflet gustul amar al unei toamne puţin mai calde. M-a lăsat să respir, să trăiesc, să-mi prind la gât un colier de dorinţe şi nebunii şi să merg mai departe.
De mâine, păşesc puţin mai încrezătoare, dar stângaci, într-o lună colorată. Totuşi, Noiembrie al meu e o bucată de suflet.
Şi mai am nişte bucăţi de suflet împrăştiate prin lume. Diana, Elena şi Tess.
Totuşi, mi-e dor de Noiembrie. Mi-am legat sufletul şi sper să ajung departe. Cu poemele mele, chitara, nişte prietene şi gânduri înaripate.
Noiembrie lung, un sincer bine ai venit!.

Mă voi face, cândva, vânt, şi îţi voi cutreiera părul ca pe o pădure de stejari. Atunci, zeii or să sufle în mine din dragostea ta, şi-am să mă pierd, infinit, într-un necunoscut straniu, fără să fi cunoscut vreodată esenţa parfumului tău.

Azi îmi miros gândurile a Kenzo Jungle.

Lorelei.

4u.

Nu mai ai ce să-mi iei...

Mi-aduc aminte şi acum clipa în care m-ai prins de mână...Nu mi-ai atins nici sufletul, nici inima. Mi-ai atins ce aveam mai scump pe lume. Mi-ai atins totul.
Am avut nevoie de sufletul pe care să-mi aşez tâmpla...poate doar să strig scurt, sau să mă rezum la un oftat şi o lacrimă. Am avut nevoie de mâna pe care s-o strâng în momente teribile, ca şi genul de "am nişte emoţii de nu mai pot!"...
Mi-aduc aminte o grămadă, nu ştiu dacă am uitat vreodată ceva, dar ne-au crescut aripile înapoi. Le ascundem straniu şi dureros...şi chiar dacă nu le vede nimeni, sunt acolo!...
Nu ştiu cât ai uitat, ce ai uitat, dacă ai uitat, dar eu n-am uitat nimic.
Păstrez în palme sufletul care n-a încetat niciodată să fie. Nu vreau să mă eliberez în spaţiu şi timp. Nu vreau să fiu matură...
Eu vreau doar copilăria pe care s-o ţin cuminte în buzunar.

Hai să mergem să trăim. Prinde-mă de mână, şi vedem noi unde ne duce zborul.

30 October 2010

Nu se va întâmpla.

A plouat într-o oarecare zi, și poate ai fi vrut să-ți plouă și ție puțin în suflet.
Ai fi vrut să te trezești în dimineața asta cu soarele de afară în minte și-n inimă. Dar draperiile tale au fost trase puternic aseară, și soarele nu a cutezat să-ți tulbure somnul.
Ai fi vrut să mă plimb pe stradă, în fața casei tale, și să-ți intru, poate, iarăși în inimă. Să-mi fac loc între ura din tine și minciună, între diferența de ”a fi” și ”a trăi” cu adevărat.
Ai fi vrut să îți intre cerul în gânduri, să ți le facă albastre...albastre de tot, ca să cunoști îngerii. Tu n-ai zburat niciodată, sweetheart, nu știi ce înseamnă fericirea de a trăi înalt.
Carpe diem! , iubire...Ai nevoie.

Shopping list:
-Pelerină invizibilă. Ca să nu mă vadă noiembrie mâine.

Și, dragul meu Nov., mâine dimineața nu sunt acasă.

Lorelei.



Cuțu meu. Alfie, alifia mea.

28 October 2010

Atât.

Aștept să ningă dimineața peste tâmplele mele,
Și chiar dacă m-ar găsi goală de haine și de tine,
Nu mi-ar fi frică.
Am renunțat la neiubirea ta tot descusută și înnodată înapoi.
Am să mă trezesc, atunci, dimineață,
Și poate o să-mi fierb cafeaua cu puțin zahăr,
O să-mi strâng părul, și odată cu el, amintirile în pumn.
De mâine uit de tine, neiubire!...
Aștept să cadă frunzele și, poate, să fie soare,
Și aștept să nu te mai văd,
Înger obscur, fals, imperfect.

Ce mi-ai făcut, suflet îngrozitor?
Ce mi-ai făcut?...

Lorelei.

27 October 2010

Gând.


Număr ziua de azi, de mâine...
Și, chiar dacă a trecut un an, pașii mei s-au întors spre trecut, la 180 de grade. Ajung din nou în luna aceea de amintiri, my sweet november.
Pare absurd. E absurd.
Și nu știu dacă anul trecut m-am gândit că ceea ce scriu e o tâmpenie îngrozitoare, anul ăsta ajung la ideea că totul nu a fost doar o fantezie. A fost, pur și simplu.

Dragul meu Noiembrie, te întrebai cum o să arăt peste un an.
Mi-a crescut părul, mi-am schimbat parfumul, am zâmbit mai mult, am iertat mai mult, am sperat mai mult, am iubit mai mult. Port ochelari. Mi-au crescut aripi și amintiri. Încă te iubesc.
Dar, scumpul meu...
Nu te mai vreau înapoi.

Lorelei.

26 October 2010

Schiță de portret


Dar el se îndrepta spre fereastră ca un gând nefiresc. În seara asta, avea cale liberă spre cer. Putea să plece, să ia o stea în spate, să se-ntoarcă înapoi și...atât.
Avea s-o lase dormind, avea s-o lase visând, zâmbind inconștientă.
Dar ce n-ar face el...pentru ea?
Ar fi bătut din ușă în ușă, pe toate străzile la rând, să găsească măcar vreo urmă, vreo umbră de stea. Dar muritorii de rând, nici aceia măcar de pe străzile franțuzești care-l înconjurau, în lumina bizară a felinarelor aurii, nu reușiseră să atingă măcar vreo stea.
Avea să încerce el. Oricum, cineva se juca atât de bine cu el, încât...până și aripile lui de plumb începeau să zboare, oricât de greu ar fi părut.
Și totuși, avea să plece.
Și chiar dacă nu s-ar mai întoarce, că ar întâlni pe drum vreun alt muritor îndemnat să fure stelele, și s-ar prăbuși amândoi fără urmă, ar lăsa măcar acasă parfumul pielii lui atât de dulci.
Dragostea învinge limitele.
Și s-a gândit că asta mai are de făcut. A furat săruturi, priviri, inimi, suflete, mâini...a furat totul. Doar stele n-a furat. Și o să ia acum, pentru ea.
Și ea nu era decât un prilej al încercării lui. Ea îl privea necontenind după ușă.
-Nu dorm niciodată, dragul meu. Eu sunt iubirea, și m-am gândit că ar trebui să mori pentru mine.

Lorelei.

25 October 2010

Absurd.-pentru că așa a fost numit de Tess.-


Și el dormea.
Ea îl privea în oglindă prin fumul de țigară cu gust de mentă. Nu fumase. Dar timpul nu era pierdut.
Poziția lui nefirească, gândurile lui care prindeau aripi, respirația ei prea înceată. Era liniște, și totuși camera era plină de îngeri și de strigăte.
S-a ridicat de pe scaun, a stins țigara dintr-o mișcare fixă, și s-a dus lângă pat. I-a luat capul în brațe, l-a sărutat, a zâmbit...S-a îmbrăcat zgomotos și a părăsit dormitorul cu un strigăt strâmt al ușii care ascunde ceva.
El nu se mișcase, și nu făcuse nimic.
Probabil nici n-avea să mai facă ceva vreodată.
Unde plecase îngerul lui? Ce visa? Ce-și dorea? Ce avea să facă mâine?
Avea să-și plimbe câinele, să iasă în parc, să citească ziarul, să își cumpere ceva.
Acum dormea.
Dormea sau...murea.

A deschis ușa, i-a tăiat aripile și le-a dus la gunoi. Acum putea să plece.

Lorelei.

24 October 2010

Mi-e atât de dor să te strâng în brațe, să îți spun te iubesc, să te cunosc, cu fiecare clipă, cu fiecare zâmbet, cu fiecare privire. Mi-e atât de dor de tine, îngerule!... Te-am căutat, zi și noapte, printre amintiri și parfumuri incerte, în suflet, în gând, în inimă, în frunze, în tot...
Cuiva.
”Ne înfioram și păstram o frunză, ca o inimă, în palmă. Strângeam pumnul, să nu ne fure toamna inima.”(Maidanul cu dragoste- G.M.Zamfirescu)
Lorelei.


Desen 19.




Ieri a căzut o frunză pe creștetul meu,
S-a înnmuiat și a curs ca un râu,
Și brusc pe tâmplele-mi
Se făcuse toamnă...

Dădeam din aripi ca iubirea din dor,
Ca timpul din clipe,
Ca toamna din frunze,
Ca cerul din stele.

Și îmi părea rău că mă autumnasem și eu,
Îmi cădea părul ca frunzele
Și genele se îngălbeneau de tot ca o iarbă
Și totul murea și era trist.

Lorelei.

23 October 2010

Autumn song.

Dacă nu ai simțit până acum
Adevăratul sens al zborului,
Dacă nu ai cunoscut încă bucuria
De a trăi nepăsător ca un fluture,
Atunci nu știi ce înseamnă aceea fericirea.
Pentru că nu știi ce înseamnă tăcerea unei frunze,
Nu știi că tăcerea doare mult mai rău
Decât doare vremea furtunoasă,
Nu știi că și iarba îmbătrânește câteodată
Cu brumă, și nu știi că și zâmbetele
Sunt mult mai melancolice toamna...
N-ai de unde să știi...Pentru că nu ai învățat
Încă să crezi în miracole...

De ce să lăsăm frunzele să cadă,
De ce să lăsăm parfumul îngerilor plecând?

Uite ceva din mine. Doar un pic.
Lorelei.













22 October 2010

Lovely.

Toamna asta nu știu când a început
Habar nu am când am vorbit prima dată cu o frunză
Dar acel 1 aiurând de septembrie
Peste care a trecut jumătate de toamnă
Cu jumătate de zâmbet,
Mi-a împodobit sufletul gol, cândva,
Cu iubirea ta, pe care mi-o ascund sub haine.
Te ador când îmi ridici sprânceana
Deasupra ochilor acelora din care prind încredere
Te ador văzându-te când mă iubești
Dintr-un zâmbet
Și mă urăști cu o lacrimă.
Toamna asta e toamna mea,
Toamna în care mi-au crescut aripile înapoi...



Inima mea e atât de mică, dar tu ți-ai făcut atât de ușor loc în ea!...
Te iubesc...

Lorelei.

21 October 2010

I'm a cigarette.

Am chemat iubirile la o cafea amară
Într-o seară cam ciudată de octombrie,
Dar și-au uitat țigările acasă,
Și, neavând nici vreun trabuc sau altceva
Au început să fumeze din mine
Și așa, mă chinuia dorul, sufletul, gândul,
Timpul mă sorbea clipă de clipă,
Noaptea, lumină de lumină.

Dar nici după ce iubirile m-au fumat de tot,
Tu n-ai venit să mă stingi
Probabil într-un pahar cu apă din care ai băut,
Ci tu, scumpul meu,
M-ai călcat în picioare.

Lorelei.

Mi-au crescut aripile înapoi. Tu mi-ai dospit singur în suflet.

19 October 2010

Mai ştii? S-a întâmplat acum 100 de ani.

Îţi mai aduci aminte clipele care stăteau între noi?
Ne aşezam la două capete
Diferite,
Dar perfecte, de secundă,
Şi ne întâlneam privirile ca nişte copii
Şi parcă nu ne vedea nimeni,
Timp în care la geam cădeau oceane întregi
Care, poate, mi-ar fi îndoit şi aripile,
Dar nouă nu ne păsa.
Afară erau ploi reci, mult mai reci decât gheaţa,
Deşi era toamnă pe frunze, pe gene de vânt,
Dar la noi în suflet
Înfloreau mai mult trandafirii, decât arămiul,
Şi era vară.
În timpul acela, fie că ne era bine, ori nu,
Călătoream cu gândul spre mări infernale,
Spre plaje infinite, mai vechi decât noi,
Pentru că ne ajungea o privire scurtă
Şi inima zbătea a vară,
Atingeam vacanţa cu vârfurile părului bronzat
Şi sufletul se strângea ca o castană...
Coaptă...
Mai ştii?

-Eu aproape că nu mai ştiu...poate a trecut mai mult de un secol, sau mai puţin de-o săptămână...
Nu...nu mai ştiu...mai am doar în palme jumătăţi nebune de fotografii, jumătăţi de amintiri, de suflete, de aripi.-

Mi-e dor să te aud spunându-mi "te iubesc"...

18 October 2010

Being in depresion.

Pasăre, vultur pleșuv și nebun,
Piatră, tăcere fără vedere în lumină,
Gândule, singurul meu poem întrupat,
Suflete, înger palid cu aripi frânte,
Voi, toate, poeme fără nume,
Jurnale de viață și file desenate,
De astăzi mă declar, pur și irevocabil
Abecedar de gânduri deschis la prima pagină,
Intrat în depresie, sângeriu și zbuciumat,
Pentru că toamna și iubirile
Îmi provoacă, mai în fiecare seară
Căderi nervoase.

Lorelei.

Mă dau de gol. Spune-mi că mâine o să cadă cerul, și o să mă ascundă de dragostea ta. Te vreau înapoi...

16 October 2010

Desen 18


Mă întreb câteodată
Când aud tocurile strigând mai tare
Pe asfaltul mort
Dacă există vreo tăcere atât de pură
Încât zgomotului
Îi e frică, sau poate nu știe să înoate
În liniștea infinită,
Și să ajungă la celălalt capăt de timp;
Ci doar atât,
Se oprește acolo de unde a plecat
Și, rătăcit în
Clipele care se aud tot mai tare
Se sparge în trei
Și cade, neliniștit, în neant...

M-am întors cam repede.
Trebuia să mai stau.

Lorelei.

Dar, suflete, știi că m-am cam regăsit?

14 October 2010

I need to breathe

Cred că fiecare dintre noi ajungem în anumite momente în care simţim că nu mai suntem "ai noştri" în întregime, că a intervenit peste noi altceva..
Probabil, am ajuns la punctul vulnerabil.
Punctul în care simt că din orice cuvânt pe care îl plasticizez, cineva mă descoase, fir cu fir, mă desprinde literă cu literă...
Şi simt că nu mai pot!

Şi da...cred că o să fac o pauză...Poate, mâine mă răzgândesc. Poate nu mă mai răzgândesc niciodată, sau poate că de mâine o să mă duc să iubesc.
Am nevoie să respir şi atât.

Şi totuşi te-am iubit, indiferent că eşti ăla cu zâmbet cretin şi privire idioată, sau altcineva. Dar am şi eu nevoie de o pauză de la...mine, probabil.

"Anii mei tineri au sunat a cântec...dar am trecut pe lângă el cu dragostea de mână, şi am rămas cu mâna întinsă ca a regelui Lear..."

Lorelei.

13 October 2010

Lipsă.

Câteodată îmi vine să strig, să arunc, să plâng atât de tare, să răbufnesc...dar totul se rezumă într-o lacrimă rostogolită pe furiș sub fața acoperită de păr, o strângere de degete, o închidere de ochi... Pentru că nu...nu pot, n-am voie mai mult.
Și în privirile minții parcă aș ucide în tăcere, poetic doar, și poate aș adormi, dacă aș ști că atunci nu mă vede nimeni...și aș plânge, și m-aș duce în alte lumi, poate în vremuri cu Ilene Cosânzene și Feți Frumoși, sau...în lumile mele...
Poate, câteodată, simt nevoia să închid ochii și să mă culeg din alte spații, să nu mai cunosc, doar ”să fiu”...
Da. Iubesc. Nu știu...nu știu pe cine, doar așa, câteva fragmente de veșnicie...Dar iubesc.
Și da, îmi iubesc și imaginația mea ”care dă pe afară”, și nebuniile mele, și anormalitățile, și tot ceea ce alții”nu au” pentru că ei”nu au”.
Și poate, uneori, mi-aș deschide și eu ”turbinca lui Ivan” și aș pleca de aici. Dar simt, uneori, că doar trebuie să închid ochii și trec altundeva.

Vreau să plec departe. Și cred că o să încep de aici. Lucrurile mari se încep cu treapta de jos. Dar vreau să plec.
În La Medeleni. Pentru că aia e lumea mea de suflet, na. Am și eu una...


Să știi că și jucăriilor le e frig câteodată.

10 October 2010

Jurnalul unei scriitoare- Suntem zei

Iubitule,
(M-au trezit zeii cu vocea lor,
Cântau ceva sublim la etajul trei)
De dimineaţă m-am dus până la masa de machiaj
Şi mi-am dezgolit pieptul
De cămaşa mov de noapte
Şi de gânduri,
Şi cred că mi-au crescut aripi
În loc de umeri
Şi mi s-a ridicat sufletul
Până sus
Căci îl vedeam reflectat
În pupile.

Dragul meu,
Las zeii să mă dezgolească
Încetul cu încetul
Şi să soarbă din mine
Licoarea sufletului întinat
De atâta dragoste diafană.

Scumpule, te rog, nu mă uita
Într-o ploaie de lume insensibilă,
Te rog, nu-ţi lăsa zâmbetul
Şi iubirea să plece,
Pentru că zeii au să mă bea fără milă
Şi au să ia din mine
Toată minunea de care mă umpluse
Cândva, evident,
Dragostea ta celestă,
Şi-mi vor rupe aripile,
Şi îmi vor smulge prin buze
Visele
Şi, dragul meu,
Nu mă uita în mâinile lor ciudate.

Iubitule, mă întorc acasă rănită de vreme,
Zeii noştri mi-au tăiat glasul,
Te rog,
Mângâie-mă, sărută-mă,
Resuscitează-mi sufletul din mine
Şi lipeşte-mi înapoi
Aripile care mi-au crescut dimineaţă,
Apoi acoperă-mi bătăile inimii
Cu vreun gând ceva, sau cu vreo haină,
Încuie uşa,
Să nu ne găsească zeii cumva...

Şi apoi, dragul meu,
Lasă-mă să adorm
În braţele tale
Pline de parfumul prea dulceag
Al ceea ce era, demult,
Al meu...

Lorelei (în metalimbaj).


9 October 2010

Desen 17.


Să mă iubești când norii or să uite de mine,
Când luna o să cadă,
Când vântul o să mă dezgolească
De umbre,
Să mă iubești când
Nu mai am cuvinte și frunze
Cu care să mă acopăr,
Când nu mai am șoapte
Cu care să strig,
Când nu mai am gânduri
Cu care să lupt.
Să mă iubești
Când nu mai știu ce înseamnă să iubesc,
Când mi-e frig și frică,
Să mă iubești când
O să fiu singură, doar cu pietrele
Și, poate, cu niște vulturi,
Când o să uit să mai fiu,
Să mă iubești când o să vină iarna
Și când n-or să mai fie ploi,
Să mă iubești când o să fiu
Singură de tot,
Și totuși,
Iubește-mă și atunci
Când nu mă iubești.

Lorelei.

8 October 2010

Despre noapte






Oamenii nu mai știu să înțeleagă ce este aceea noapte.

Noaptea nu se naște din timp,
Nu este noapte atunci când soarele
Cade prin alte lumi,
Sau atunci când felinarele se aprind
În dreapta sau stânga drumului spre nicăieri.

Nu este noapte când copiii trebuie să doarmă,
Sau când poveștile încep
Să umple camera de copilăria lor,
Nu este noapte când norii
Se întunecă și se opresc din fugă...

Este noapte atunci doar, când
Întunericul înghite pământul de tot
Și nici măcar sufletele nu mai luminează
Și îngerii încep să cadă aiurea din cer,
Pentru că e atât de negru...

Este noapte când ne punem o basma
Neagră la ochi, și nu mai vedem
Calea spre îngeri,
Este noapte când nu mai vedem
Ceea ce este aceea fericire.

Nu este noapte când vrea soarele,
Nu este noapte pentru că nu este zi,
Ci e atât de simplu, este noapte,
Când sufletul se oprește din vederea lumii
Și începe, ca un copil, să viseze,
Chiar și fără să doarmă.

Visarea este noapte. Noapte de la orice.

Lorelei.