6 November 2010

Cocon.

Mă ascundeam sub frunzele căzute plângând,
Sub ropote de toamnă nedeterminate,
Și ascultam cum cad secundele și se lovesc scrâșnind
Însuși ele de timp și de a lumii imoralitate.
Mă ascundeam tăcând, ca luna după stele,
Și pierdeam vremea numărând aievea
Momentele în care m-am ridicat, mută, aiurea,
După fiecare căzătură în care m-am lovit în gând,
Asemenea unui copil care, plângând,
Își mângâia genunchiul abia rănit și sângerând.

Acum sunt mai bine, sufletul meu, fluture,
Mi-am vindecat rana cu un pansament de înțelegere,
Și a trecut. Am aripi, am gând, am rațiune.

Sunt mult mai bine.

Lorelei.

3 comments:

raza de soare said...

e toamna si inspiratia e la mare cautare...muza e in forta...

Kriss said...

tomnatic si frumos :) cu un ton grav de melancolie la inceput, mi-a placut finalul si metamorfoza

su...perb! >:D<

Monica said...

desi triste versurile, ti se potrivesc...