Desen 32

m-am ascuns după un gând tulburător, acela că

azi fulgii de nea sunt groaznic de triști

căci am deschis soarele din umbra pământului

azi îmi sfâșii tăcerile în zorii de chihlimbar

și strig spre depărtări cu ochii mari

"unde e Dumnezeu? Îl caut pe Dumnezeu..."

îmi vreau vara cocorilor mei înapoi!

primesc în schimb o pereche de aripi prăfuite

care miros a liliac primăvăratic și a Coco Chanel

vreau să descopăr lumea, am auzit

că e atât de frumoasă

azi port un nume cu zboruri și nu-mi aduc aminte

de cât timp am uitat să fiu

Lorelei.

hai cu mine, suflețel, departe...

desen 31

fără voia mea, obosesc din a-mi spânzura pașii

căutând primăveri la fiecare final al viselor mele;

și trag cu arcul

în toate secundele înaripate care n-au habar

să-mi vindece rănile.

neîmpăcată la răspântie de drum

îl aleg pe cel mai scurt către tăcere,

singură și tristă ca de obicei,

cu privirea înfrigurată ca de obicei...

ți-am spus vreodată cât de vară e în mine?

ți-am spus cât de mult îmi place

să îmbrățișez fulgere

care prind conturul trupului tău?

ți-am spus că iarna ochilor tăi dinspre seară

se îmbrățișează aproape perfect

cu soarele din sufletul meu?

ți-am spus cât de dor îmi e de ploile torențiale

cu care te mângâiam

și de necuvintele pe care le șopteam

în nopțile cu stele feerice?

ți-am spus vreodată că n-a fost nicio secundă

în care să nu te iubesc?

Lorelei.

mi-e dor de mare.

sărut februar

am fost amanți. eu și cu iarna.

mi-am înșelat toate primăverile din suflet

m-am dăruit naiv tuturor ninsorilor

începusem chiar să lăcrimez fulgi de zăpadă

era atât de iarnă în mine

că aș fi trimis primăvara

cu tot cu păsările ei înapoi.

posedam toate nopțile în care ningea

cu fulgi imenși

și trăiam într-un abis în care

niciun soare n-ar fi dezlipit

ființa mea și fantoma unei ierni

având buzele lipite

în lumea noastră cu altfel de reguli.

te sărut februar, aici terminăm,

e prea mult pentru mine, dragostea mea,

e prea frig și mă tem c-ai să fugi

și locul tău va fi din nou cald,

o să mă alungi și iubirea noastră

o să se topească...

Lorelei.

~sufletul meu e greu ca și crengile cireșului tău; o iarnă întreagă acoperit cu ninsori, singur ca ciorile negre și corbii și mai negri. dar sufletul meu o iarnă întreagă a fost alb și în el te așteaptă cireșele...primăvara cireșelor mele.~

skyscraper

jur că am văzut cum în irisul lui

cerul era totdeauna mult mai aproape

dar oglindirea chipului meu

era atât de diferită încât

văzând-o, iubirea întreba de mine

și nu știa nimeni să-i răspundă;

cuibărită în ochii lui

eram tot timpul altcineva

cu alt nume înaripat

cu alte existențe în urmă,

eram atât de departe de mine

că nu-mi puteam auzi inima bătând

fiindcă între mine și ea

erau îngeri care-și scuturau

din pene- nori de cerneală.

sleepless

e un tâmpit după gratiile suferinței

se uită la mine cu niște ochi scăldați în noapte

mă înspăimântă groaznic

și de când tristețea m-a încătușat

în cuibarul ei plin de amintiri

nu mai știu să visez în culori pastelate.

aștept să-mi dea drumul într-o zi

măcar din milă pentru

visele pe care nu le-am visat

și cafelele pe care nu le-am băut

în diminețile senine.

i-am dat tipului o infinitate de nume

și dintre toate i-am ales unul frumos

cu rezonanță, de parcă ar merita,

la cât de mult îmi chinuie nopțile,

ca să vezi, l-am numit McWakefulness,

fiindcă nu doarme niciodată.

azi-noapte a lătrat, am luat o piatră

și am aruncat în el,

cumplită greșeală, de-atunci mă privește dement,

de parcă abia așteaptă să mă muște...

e atâta liniște în clipele astea

încât mi-e teamă că respirația mea

s-ar putea să ajungă până la mâneca lui

și să mi-o rupă.

Lorelei.

poveste cu tăceri

venise vremea de a săvârși o crimă perfectă

unde minutele care se destrămau

n-aveau nimic de spus...

asfințise cuvântul sub stele

și soarele se îmbătase și căzuse-n comă

în alte galaxii.

luna care-mi adormea încrucișată la piept

îmi străpunsese pielea

și-mi ajunsese în aortă să-mi spele sângele

pentru că cerul care-i era sprijinit de coloane

frânsese piatra lor și ajunsese în genunchi

ca o femeie care plânge și

umbra lui se lăsase uriașă peste seară.

de sub ruinele lui am scos un briceag

frunzele se răsuceau;

taie venele tăcerii, ai spus,

omoară depărtările și hai să fugim

și te-am ascultat supusă și naivă

cât de firavă-i era epiderma infinitului

așa ușor s-a rănit

și urla ca un șoim și mai tare-și înfigea sulița

de negură în pământ, dar te-atinsese

moartea îți râdea printre gene și mi-ai șoptit

că fusese aproape perfect

dar rămăsesei gol;

dă-mi o parte din tine să mă locuiască, mi-ai zis

și m-am despicat ca un fulger într-o liniște paradisiacă

nu-mi vorbise nimeni despre cum o să mor

dar știam că acolo unde fug

n-o să mă întrebe nimeni pe unde am umblat înainte

tocmai mă strigau ai mei

îngeree, îngeree, vino aici, e timpul să dormi

dar o parte din mine le răspunse de la o margine

de cer improbabil: ne vedem într-o naștere viitoare

și-am căzut printre undele tulburi ale Trecerii

omorâsem luna

și auzisem moartea fâlfâindu-și aripa aproape

se întâmplase ceva în ziua aia, nu-mi aduc aminte,

dar cred că dimineața următoare cunoscusem lumina

și de-o potrivă, învățasem tăcerea. nu mai știam nici unul din noi să vorbim.

Lorelei.

ninsorile știu

ninsorile știu.
sunt ca un copil fugit de acasă.
alerg în nopțile de nesomn
goală, ducând pe umeri
o libertate imensă
și sar în afara luminii ca-ntrun ocean

mă opresc la marginea lumii
și încep să plâng în hohote nimicuri,
să urlu, să sfâșii liniștea ca o cobră regală

mă aud stelele, mă pâră singurătăților,
și ele mă cheamă înapoi
le privesc pieziș,

dar apoi totul devine firesc,
îmi îngop la infinit secundele
în uitare, mă cuibăresc în mine
și-aștept noaptea, să fug

mă descompun rătăcirile,
sângerez litere
mă salvează totdeauna ninsorile de la
răpirea aceasta și mă ceartă
și lasă gheața lor să mă biciuie

mă întorc acasă

cu vânătăile cuvântului pe trupul gol

plec și revin mereu,
până vântul
o să-mi sufle curajul de-a fugi în lume,
și-atunci...

Lorelei.

plumb în lumină

adorm nopțile în mine dinainte să-mi închid pleoapele.
inima de plumb mi le-a strâns pe toate. toate stelele. toate lunile pline.
le-a cântărit, le-a adunat, le-a înmulțit și cu ele
a măsurat veșnicia

știu tăcerile ei, cunosc și când e furtună,
căci atunci aud stelele cum fac dragoste cu nefericirile...
doar să mă atingi și din inima mea plumburie ar țâșni
șuvoaie de nopți cu tăceri sugrumate de-atâta gol, de-atâta nimic

sunt o chemare, lumina m-a prins de braț azi-dimineață
încercând să-mi întârzii trecutul, alungarea din "rai", ceea ce a fost,
și parcă s-a legat de mine ca un prunc, și totuși nu-s obligată
să-mi sfâșii inima, să scot din ea
ce-i înlăuntru...

dar lumina murmură prin visele mele, îmi mângâie gândul
și se așează tăcut pe un colț din amintirile mele, desfăcându-mi-le dureros,
șoptindu-mi despre certitudinea că schimbarea umblă prin mine pe vârfuri
și că, într-o zi, voi fi iarăși
parte din lumina mea
într-o bancă de poeme.

Lorelei.

boulevard of broken dreams

dragostea mi-a lăsat atâtea urme pe corp

încât nici umbra mea nu mai are putere să le care

pe străzi, prin parcuri sau pe bulevarde de oameni triști

și mă tem că am pierdut-o prin pământ

atunci când tristețea mi-era completă, înfășată în lacrimi

am legat toate visele de curea,

unele le-am agățat prin buzunare sau în mâneci

și le-am târât prin toate cuvintele și toate iubirile

încât s-au zgâriat, lăsându-mi sufletul gol,

uneori fluierat de vânt, alteori biciuit de furtună

oamenii de pe stradă m-au chemat în casele lor,

mi-au dat să mănânc, dar câinii viselor mele

i-au mușcat... m-au mușcat... și-n loc de pansamente

mi-am turnat otravă-n răni și le-am închis

cu nopțile mele, lăsându-mi venele vineții

mi-aș căuta umbra prin zăpezi și scorburi

să adorm pe ea, să-mi țină de cald singurătățile

prin care obișnuiesc să rătăcesc, s-aud

cum din pământ mai șuieră câte-un vis muribund,

sau vreo dragoste cum încearcă să mi se injecteze în piele

m-aș opri la o margine de drum să caut,

pe vreun bulevard al viselor sfâșiate, m-aș opri,

dar mi-e teamă c-am să-ngheț și atunci mai bine stau

să ard în flăcări de tăcere și-n flămânzeala dragostei,

să văd cum, în loc de umbră, o să-mi apară vreodată

iubirea în oglindă.

Lorelei.

December, baby

uită-te ce soare îți îmbracă cerul ochilor tăi

și vino mai aproape. lasă tăcerea

să ningă continuu în noi.

lasă zăpada cuvintelor tale să ne îngroape

în cea mai lungă tăcere,

mai lungă decât depărtările privirilor mele,

las-o să ucidă toate toamnele din noi

lasă-mă să cred că pot să fiu înger,

acoperă-mi ochii umezi și calzi cu mâinile tale

reci ca o iarnă și împrăștie-mi

zările spre infinit, spre un alt cer și-un alt pământ

mâna ta, iubitul meu, a atins toate fantasmele

lumii îngerești

și-ai înghețat aripile care acum tremură, zvâcnesc

aproape c-au să moară prea curând

dar în mine tremură șuvoiul nesfârșit

de simțiri și de timpuri

și i-aș da voie să-nghețe... prin mine...

ești decembrie, decembrie al meu

Lorelei.

distanță în ninsori crescute pe buze

mi-e sufletul obsedat de iubire

și cred că unei părți din mine îi va fi mereu

dor de sufletul tău

distanța dintre noi se măsoară

în minutele de tăcere și în frunzele care cad,

se măsoară în ninsori crescute pe buze

și în murmur de ape

străine, lumea ta trebuia să încapă în mine!

ploaia ta trebuia să ne acopere pe amândoi...

cuvintele mele încep și se termină cu tine

și fără dragostea ta

lumea mea poate ar fi la fel,

doar de 36 de milioane de ori mai puțin romantică,

de atâtea ori câte bătăi de inimă am într-un an.

ești departe de mine, departe

câte ninsori pe buze ne-au crescut!

Lorelei.

http://harlequinfever.deviantart.com/ 's photo.

îmi amintesc de tine și am învățat să te urăsc

am căutat îndelung cuvântul perfect să-mi explic sufletul

am căutat în ultimul timp motivul ființei mele

și am rugat cerul să-mi dea explicația

pentru care soarele nu-mi ține de cald, unde nu există dragoste

am ajuns să vorbesc cu oglinzile, ca o nebună,

să iubesc toți oamenii care-mi ies în cale cu dăruire naivă

să urăsc cu aceeași măsură cu care tu ai urât întâi,

să sfâșii fără milă, doar să răzbun ce-ai rupt cu sânge rece

nu mai sunt acasă în inima mea și tu nu știi

cât doare să fii mai străină în tine decât în alții

și mi-aș dori să îmi ating pieptul și să simt că bate câteodată ceva

sau că n-am uitat să respir...

pretind doar că a rămas în mine o fărâmă de oxigen

cu care îmi hrănesc mădularele din când în când

pretind că încă mai știu să silabisesc cuvintele

și deși m-am înfășurat în tăcere, îmi amintesc cum e să strig,

îmi amintesc de tine și am învățat să te urăsc

Lorelei.

~Ce-mi dai, să nu mor azi, să mai rezist?

Leac pentru îngeri, cântecul meu trist.~

Ar fi vrut să-l țină dincolo de ocean, măcar chipul lui să n-o rănească, dar ceva din ea îl chema înapoi, împotriva voinței. Valuri de mare lovite de suflet. Inimi pierdute. Iubiri frânte.

Lumile lor despărțite de ziduri de scoici.

Lorelei.

îi erau toate iubirile smulse din piept, și simțea coastele frânte. ca marea când își strânge apele, din inima ei se retrăgea toată speranța și n-avea decât frică. nu ocupa nimic...nimic din inima lui.

Lorelei.

dorința era atât de puternică încât, scoțându-l din minte, el prindea formă în brațele ei. și aproape că îl auzea strigându-i numele, aproape că-i simțea cu obrazul bătăile inimii.

Lorelei.

Rămas bun, suflet din fântâna nopții. Cocoșii cântă. Lumina zilei așteaptă minciuna.

tu, toamnă nebună

nu te mai tângui, toamnă,

în infinimile mele de visări

să te primesc în inimă.

n-ai dreptul să-mi croșetezi simțirile,

să faci pantomime din iubirile mele,

n-ai dreptul, tu, să-mi sfâșii lumina

și îngerii de ceară

nu ți-am dat voie să schimbi sufletele

cu îngâmfarea lor, sau să uiți

într-un sfârșit de vară

amintirile-mi arse de timp într-o doară

nu știi că eu, fiica unui faraon necunoscut,

te-am luat în brațe copil fiind

din coșul tău de paie, pe râul infinimii

din care-ai venit

aruncându-te în iarbă am zguduit pământul

și a căzut prima frunză,

atunci am învățat să plâng,

atunci mi-am cutremurat iubirile viitoare

și din florile-mi n-a mai rămas,

oh, n-a mai rămas nimic,

le-ai ars.

Lorelei.

La mulți ani, blogușor!

Am făcut trei anișori împreună, Blog!

Să plouă cu poem peste fluturi cât se poate de mult și...la mulți ani, Jurnalul unei scriitoare!

Celui mai bun eu liric, de la Lorelei.

mémoires

amintirile-mi sunt toate vechi

de parcă ar veni de pe vremea zeilor

când, aruncând cuvintele pe geam,

simțirile-mi erau toate mai puternice:

strângerea de mână

sărutul zeilor- sorbindu-mi sufletul

îmbrățișările calde ale soarelui

eram o toamnă, mi-aduc aminte

cu tot cu frânturile mele de eternitate

și bătăile de inimă erau singurele care

ne despărțeau, stingeau cerul de jar

și spărgeau liniștea la cât băteau de tare

tu erai de pe atunci un teatru, un joc fictiv

de amuzat zeii,

aveai scenă și cortine de catifea

și eram singura asistând la piesele tale

eram și eu un teatru, unul mai mic

de amuzat inima, să-i amuțesc simțirile

dar mie nu-mi asistau ființe vii

ci numai sufletu-mi și cei

care mi-l transformau în păpuși cu ațe

punându-mă să ucid fluturii cu frig și cu timp

eu cădeam frunzele și aș fi vrut să ”te cad”

dar erai singura primăvară a mea

și dacă te-aș fi omorât

n-aș mai fi ajuns niciodată în

viața asta de mahala, plumburie

fiindcă aș fi rămas mai mult de o jucărie divină-

o toamnă

tu étais un petit dieu

j' étais une pauvre âme

dans notre paris, mon amour.

Lorelei.

...cu ochii obosiți de soare, îmi întorc pașii spre tine, iubire, fiindu-mi dor să-mi rătăcesc sufletul strâmb prin labirintul singurătăților tale...


Venise toamna...
Lorelei.

And maybe we won't feel so alone before we turn to stone.

Sub gene curg ultimii fluturi. Îngrop, odată cu singurătățile mele, lumina, surâsul stelelor, anotimpul soarelui. Îngerii mei, cu aripi de ceară, își aruncă pe rând inimile de hârtie, urmând să-și confecționeze altele...din frunze uscate cu miros de tutun. Urmez și eu, de altfel, să-mi ard lumile din suflet, să găsesc vreo altă inimă și s-o cuibăresc în piept, între coaste, să-mi leg aripile, când toamna-mi pleacă păsările...cocorii-și părăsesc cuibul de deasupra mea, curmându-mi așteptările de a rămâne până târziu, aproape de iarnă, știind că anul ăsta au fost ai mei.
Și mi-am legat inima la ochi cu o rază de soare...deși nu știu dacă n-a fost cumva tot timpul oarbă.

E o stare fragilă. Îmi cuibăresc strigătul frunzelor în piept, aștept cu lașitate iubirea cu miros de vară, de soare, iubirea deplină, tresărirea pleoapelor..Eu, cea mai curajoasă fată între cocorii ei, mă ascund de mirosul alcoolic al toamnei. Și mi-ar plăcea să fug de ea. Iubirea e, în fond, mai puternică decât vântul, decât zvâcnirea, decât cutremurul.
Și-aștept iubirea completă, deplină, în toamna asta sălbatică, liberă.

Toamna e starea mea fragilă. E drumul meu strâmb pe care o apuc atunci când nu-mi mai găsesc inima, atunci când caut iubirile care s-au dus...nu știu unde...
Și e toamnă și e trist...Curg ultimii fluturi sub gene.

And maybe we won't feel so alone before we turn to stone.

Lorelei.

Maybe it's the way we always stay when our hearts have gone.

Atunci cauți, ca și mine, pe strada pe care știi că ți-ai pierdut ( sau a plecat fără să-ți ceară voie ) inima...cândva.
Și există sentimentul că pașii tăi, singuri de tot, regăsesc pe asfalt urmele altora, adulmecă iubiri care s-au uscat în urma sărutului și merg pe drumul lor. Și încearcă să caute, înnecându-se în propriul aer, oxigenul pe care îl dă dragostea, zvâcnirea sufletului, tresărirea pleoapelor. Amăgită, îmbătată de prea multă ”vodkă” aromată de gustul lui, alergi în disperare să găsești ceva care-ți dă de înțeles că e aproape, că sufletul lui e mai ”aici” decât oricând de tine. Rămâi cu pașii călcând pe iubirile altora, așteptând ca la celălalt capăt al străzii să întâlnească urma pantofului lui, mirosul buzelor, culoarea ochilor, zâmbetul...dar regăsesc tot singurătatea, tot urma umbrei tale, mirosul pielii arse de soare, reflexia privirii căprui. Și atunci devine trist, se face frig și iarnă, când soarele cade, și-ți întorci mersul spre locul din care ai plecat, fără speranță acum, că cel care ar fi trebuit să fie acolo, înțelegând tresărirea sufletului e plecat fără urmă în lume.
Și e zadarnic și se lasă noaptea. Se lasă ceață. Cad stelele.

Lorelei.

Din iubire.

Făt-Frumos, împungeai cu sabia ta soarele

și picurase sânge peste buzele noastre

însingurate, sărutându-se.

Mă mulțumisem cu puritatea pielii tale,

buzele tale mi-erau nopți, mi-erau stele,

mi-erau zori,

și-n însângerarea lor, tu, Făt-Frumos,

îmi lăsai trupul să-și odihnească pașii

lungului drum

din nou peste tâmplele tale.

Atunci te iubeam, așa te iubeam.

Îmi așezasem bătaia inimii deasupra sufletului tău

ca o lună.

Lorelei.

Cât mă pot regăsi în unele cuvinte...

”Eu sunt Cristina Yang, profesionista ambitioasa, orgolioasa care crede ca nu a gresit niciodata cu adevarat. Si eu am sacrificat si am manipulat iubiri in numele ascensiunii mele, si eu am putut – si inca mai pot, dar nu mai vreau sa fac asta decat foarte rar – sa invat zile si nopti in sir, in ritmul vertiginos impus de o izbanda iminenta, care sa ma faca sa fiu mandra de mine, chiar daca nu-mi aduce niciun fel de lauri. Eu am strans din dinti si am muncit cand altii dormeau, eu am plans de oboseala si am scris, cand altii renuntasera la gloria numelui, eu am plecat ochii, atunci cand as fi vrut sa infrunt pe cineva de care depindea viitorul meu profesional.

Eu sunt Meredith, amanta trista, delicata, nefericita. Si eu am zis, cum a zis ea: alege-ma pe mine, ia-ma pe mine, iubeste-ma pe mine, pentru ca nu pot sa mai traiesc fara noi. Si tot ca ea, am avut de asteptat, o vreme, cu mana intinsa. De cate ori l-am vazut pe Derek culcandu-se cu sotia sa infidela, m-a durut inima la fel de cumplit ca atunci cand stiam ca iubitul meu se culca cu sotia lui, pardon, tot infidela, in virtutea aceleiasi inertii, aceleiasi neputinte, aceleiasi iubiri mintite, de neinteles pentru cei dinafara. Toate episoadele asteptarii lui Meredith au fost episoadele asteptarii mele.

Eu sunt Alex Karev, cinicul care isi ascunde romantismul sub apucatura de a fi critic, de a vedea cu precizie ametitoare fiecare defect, fiecare greseala, fiecare ipocrizie a celor din jur. Cel care nu e bun pentru ca stie ca daca te faci bun suferi, care a plans pe furis ani de-a randul, iar acum a promis ca nu va mai plange niciodata, chiar daca asta inseamna ca ii va face sa planga pe cel din jur. Eu imi revad prin el copilaria ciudata si insingurata si puterea de supravietuire de mai tarziu, din anii tineretii. Si de acum.

Eu sunt George, cel disperat sa iubeasca, in stare sa se indragosteasca, la rand, de toate fiintele de sex opus din preajma lui si sa le iubeasca cu devotament, cu daruire ridicola, cu gesturi repezite, fara sansa la eternitate, asa cum am facut si eu in anii dintai in care am priceput ca-mi voi gasi mantuirea prin iubire, nu prin filosofie.

Eu sunt Ellis Grey, cea bolnava de Alzheimer, care traieste la infinit aceleasi si aceleasi drame, aceleasi caderi, aceleasi revolte pe care nu reuseste sa si le vindece. De ce m-a inselat?- ma intreb odata cu ea. De ce nu a ramas cu mine? – ma chinui, nemaiamintindu-mi raspunsul? De ce m-a mintit? – urlu, fara sa-mi mai amintesc nici numele meu, nici numele lui, doar numele femeii pentru care m-a tradat.

Eu sunt toti bolnavii, cu toate bolile lor, cu toate mortile lor, cu toate invierile lor. Sunt un spital intreg, in Seattle. Sunt un spital universitar, prin care nimeni nu trece fara sa invete ceva. In mine sperantele mor doar arareori, accidental, dureros, rar, cumplit. In rest, am vreo zece sali de operatii in care asud sa le tin in viata. Si, de cele mai multe ori, reusesc. Eu sunt Anatomia lui Grey.” Alice Năstase Buciuta.

Pentru că în viața mea n-am găsit un serial care să-mi fie mai aproape de suflet, sau cuvinte (asemenea celor de mai sus) care să mă aducă izbitor în fața propriilor mele trăiri, a gândurilor adânc înfipte în inimă, cu vârful dureros încă încercând să le ascund, să nu-mi destăinui din trup adevăratele simțiri, să nu par nebună încercând să mă găsesc ”acasă” în personajele mele. E vorba despre amalgamul de simțiri pe care îl găsești în subtitrările filmului, când aduni bucăți întregi rupte din tine, când tu însuți ești o parte din el și-ai vrea să smulgi rolurile, să le joci tu însuți, căci poate ai fi fost, în locul lor, mai bun actor...Mă culeg dintre rândurile de mai sus, cum mă culeg în fiecare zi din cărți, din seriale, fiindu-mi, adesea, dor de mine.

Lorelei.

I am so high, I can hear heaven

But heaven, no, heaven doesn't hear me...

Lorelei.

Suflet de poem

L-am știut dintotdeauna nefericit. L-am cunoscut de când simțea cuvintele zdrobindu-l, încercând să le dea afară, plin de iluzii, rănit de vise, uzat de dorințe.

E trist fiindcă lumea a uitat să-l înțeleagă. L-a găsit cândva în cărți, i-a furat nemurirea și a rămas searbăd. Ciung. I-a dat lacrimile, dragostea și...câteva bucăți de ciocolată.

L-am văzut convertindu-se într-o proprie religie a necuvintelor, luptând după nu știu câte lucruri de unde se întorcea de fiecare dată bolnav, rănit. Tot în război a învățat să muște. Mi-a lăsat buzele rănite când n-am știut să-i spun dacă l-am simțit cândva fericit. N-a fost. Niciodată.

S-a zbătut încercând să schimbe lumea prin cuvinte, să creeze stări, să aducă zâmbete. S-a chinuit să învețe iubirea, când poate n-ar fi vrut niciodată să știe cât de tare doare. Cu dragostea de mână a câștigat o singură bătălie, dar a pierdut războiul, rămânând cu aripile împușcate și inima frântă.

Vrea să ajungă mare, dar cum, când nu mai știe să creadă în iubirea din povești și lumea l-a dezamăgit de atâtea ori?

Poate...va mai găsi pe cineva care să-l iubească și pe el.

Sufletul meu are aripi, visează, vine din vară și se numește Poem. A rămas copil. Al tău cine e?

Lorelei.

L.

~De-ar fi fost să trec prin ierburi cu șerpi ca să ajung până la tine, cu tălpile goale aș fi călcat pe șuierul morții mele, aducându-ți-o să-i închizi ochii...~

”Dincolo de bine, dincoace de rău...”

Copilăria mea hoinărea prin raiul inimii

acolo unde căutam hotarul dintre bine și rău

la pomul Evei, pomul iubirilor mele.

Zeii nu m-au învățat niciodată pe atunci

ce înseamnă să iubesc destul,

mi-au spus că dincolo de bine e de-ajuns, dar

copil fiind, n-am înțeles

cât de mult pot iubi dincolo de bine.

Adolescența îmi alerga în jurul pomului

cu soarele în palme

și-am întrebat zeii cât de puțin să iubesc

să nu-mi rănesc lebăda dragostei mele,

dar zeii n-au știut să-mi răspundă decât

dincoace de rău

și n-am avut puterea să-mi strâng inima

și s-o opresc și văd

cum lebăda-mi moare, în lumina verii,

mi-o văd searbădă.

Dar, Zeilor, unde se întinde dincolo de bine

și cât de aproape înseamnă

dincoace de rău, astfel încât

să pot face un pas fără să mă rănesc?...

Lorelei.

să-mi deschid acum pleoapa nopții

și să plâng prin ea,

căci stelele-mi sunt căprui

și tot triste

și pupila întunericului își cere suferința înapoi

Lorelei

de când mi-ai spart zorii cu cioburile inimii tale, uite, a început să plouă.

mi-a căzut luna în paharul cu apă.

ce să mai fac să lipesc la loc...totul?

cât e de bine că încep să te uit?...

Lorelei.

schimbare

să-mi iei inima, s-o duci în război, să știu

că mi-au împușcat-o barbarii

și-apoi să vii s-asculți

cum în locul ei o să-mi bată uneori

ploaia.

Vara sufletului meu...

Iată ce-ți aduc rândurile mele, în tinerețea lumii, cu dragostea de mână, iată ce-ți aduce începutul unui mare cântec...

Între cerurile tale, vară, sunt cea mai mică fată luându-și zborul din cuiburile rătăcite ale rândunelelor ei...În luna cireșelor amare, umbra copilei care le vorbea cocorilor demult șoptește ecoul cu glas sfârșit: ”a fost odată...” Căci orice zbor început în zori și terminat în amurg e noaptea ca o poveste culeasă dintr-un odinioară al amintirii, când tu însuți nu mai poți zbura și rândunelele își închid aripile între vise...

Între ploile tale, mă înalț spre cerul meu lăuntric, ascultând și îngânând în tremur versuri parcă fără de sfârșit: numai sufletul se încurcă în razele unui soare blond, / numai inima mi-e obidită de strigătul stelelor.

Sub soarele tău, n-am ochi de cercetare decât pentru cântecul sufletului meu, n-am aripi decât pentru zborul cocorilor închis în templul din mine.

Credincioasă prietenă, vară, scrisoarea mea nu-ți aduce decât nostalgia acestor cireșe coapte și căzute pe pământ ca toate iubirile mele sfârșite la o margine de vreme.

La răspântiile tale de drum, îmi simt ochii deschizându-se ca stelele în același loc pe cerul prea albastru, așteptând ploile care să-mi spele privirea și zorii căprui, așteptând plânsul lunii pline care mi-a inundat sufletul.

În palmele tale sunt cărăbușul zburlit de zbor, cuprins între două răsuflări de secundă, mică precum un minut de iubire care trece și lasă în urmă versuri franceze cântate pe la ferestre ”je t'aime comme un loup, comme un roi...”

Scrisoarea mea oftează umil și zâmbește în fața măreției tale. Mă hrănesc din palma amintirilor tale cusute cu fluturi și privesc depărtarea cu ochi senini. Ești acolo. Te văd, te simt. Te ascult. Cu zâmbet alb, mă arunc în ierburile tale. Râsul obrazului, cerul albastru și soarele blond, toate-mi sunt în inimă.

Prietena mea, mă așez și umplu pământurile tale cu versurile trupului meu culese din tine. Murmur de stele și de ape.

Trupul și sufletul meu sunt începutul unui mare cântec și tremurul mâinii care-l caută...

Lorelei.

Desen 30.

S-a împiedicat îngerul de un colț de lună

Și, mișcând-o,

Ea a dat drumul stelelor din urma-i

Și-au căzut pe pământ.

Numai una, oh, numai una

Mi-a căzut în privire

Și mi-a rănit căpruiul infinit

După ce umbra ta îmi adusese noaptea

Între gene.

Lorelei.

asta e vara mea. o altă vară a sufletului meu.

Iubi-rea

Iubirea se desparte în silabe

după tine și înaintea mea,

uite-așa:

prin focul tău, (iubi-tule) îmi ard fluturii hoinari

ai copilăriei mele

și sabia zorilor mei îți taie răsufla(rea)

în fiecare îmbrățișare.

Vrei tu să ardem ca niște păsări

în inima ta,

ori să ne tăiem venele în care curge vara

cu sabia lumilor mele?

Lorelei.

Căci mi-ai deschis porțile ploilor și simt vara mai vie ca oricând zbătându-se în mine, în ceasuri îngândurate. Plecările tale mi-au lăsat în tăcere tinerețea zgâriată și sufletul ca un cântec răgușit.

Ascultați, voi toți bucuria și durerea mea.

Lorelei.

Pentru că te iubesc sălbatic, cu colți, cu inima cât o cireașă coaptă, te avertizez, te iubesc cu puterea diavolului de a urî.

S-ar putea să te ucid noaptea asta, să te țin în mine...ca să nu te mai găsească lumea și să mi te ia.

portretul iubirii tale

cu mâna stângă am pictat în cerneală,
deasupra lunii,
un pic de cer albastru.
am dezgolit cu privirea ta
întunericul
şi-am lăsat loc stelelor

dar noaptea mi-a venit întâi în inimă
purtând prin buzunare
plecările tale răvăşitoare,
iar adierile calde ale verii
mi-au pus în palme
praf de stele arse

a-ţi da seama cât de mult te iubesc
înseamnă a privi infinitul
făcând scări la cer între stele
căci din toate iubirile
numai a noastră nu doare după amurg

Lorelei.

erau lupii iubirii mele, alungați de îngeri

m-au mușcat lupii de aripi,

fără milă, așa cum ar mușca din lună

și-au urlat la mine, cu ochii lor sticloși

cum urlă la stele

plânge cerul de dorul zborului meu

și vin îngerii să-mi alunge

lupii pe care abia i-am îmblânzit

cu o cântare a copilăriei mele

”I'm findin' it hard to belive

We're in heaven...”

dar simt în toate mădularele

mușcăturile lor cum îmi ating inima

erau lupii iubirii mele, alungați de înger și de dor

și m-au mușcat de inimă și sângele

mi-a fost stropit de urletul lor

și-n noaptea asta am să zbier la lună

și cu aripile-mi însângerate

o să mă metamorfozez într-o adiere de vânt

și vai, or să-mi ia stelele dorul

și or să-l dea lupilor să-l muște

Lorelei.

Legați-mi la ochi lumea

curg razele soarelui sub umbra mea

alunecă vara sub aripi de fluturi

și tu, inima mea visătoare,

înveți arta de a iubi

legând la ochi stelele cu lacrimile tale

dar lasă-mi stelele în pace, tu, inimo,

lasă-le să fugă la cerurile lor

doar tu, suflete, tu, gândule,

legați-mi cerul la ochi cu visele voastre,

ca fulgerele să nu-mi ardă privirea,

să nu-mi despice secundele,

să-i cadă timpului frunzele

legați-mă pe mine la ochi

cu nopțile mele,

legați-mi zeii, lumea la ochi să uite de noi, suflete, gândule,

legați-mi îngerii și aduceți întunericul

să vedem cât de tare luminează

iubirea din mine

Lorelei.

Va fi fost în trecut viitorul

Se zvârcolesc fluturii într-o ploaie absurdă

Venită din vremurile egiptenilor,

Și sufletele plâng, ochii imploră

Întoarcerea timpului,

Orele se sărută, tinerii se sărută

Sub picăturile în formă de triunghi,

Fulgerele despică lumea

În lumina lor

Ca să aibă stelele unde să cadă pe pământ

Și totul repetă la infinit istoria lumii,

Numai noi, oh, numai noi

Repetăm viitorul în fiecare fugă,

În fiecare clipire de pleoape,

Numai noi

Sărutăm orele, zilele, anii

Care vor urma,

Numai noi lăsăm timpul să ne arunce

Ca și cum după noi ar fi moartea,

După moarte ar fi seninul.

Lorelei.

e un miracol acela de a vedea, într-o noapte cu adieri de despărțiri, un licurici între miliardele de fire de iarbă. e un miracol de a culege din privire stelele de pe cer și a le pune în dreptul inimii, de a cuibări în suflet raze de lună, de a lua de la capăt istoria lumii tale privind o bucată de cer...albastru...marin...

o noapte caldă, cu lumini de licurici și praf de stele.

Lorelei.

altfel de viață

mă-ntreb

oare cerul o fi avut copilărie?

când și cum s-a făcut adolescent

mă gândesc uneori

el stă singur deasupra mea

câteodată mai presus de stele

dar tu, cetate albastră, nevinovată,

tu când vei fi mare?

Lorelei.

gânduri, zboruri, aripi...

Acolo, ca un leagăn al opririi timpului, copilăria și adolescența își mistuiau îmbrățișările. Și după strigăte, șoaptele copiilor mari păreau și acum groaznic de puternice. Vântul se oprise să le asculte pentru o clipă toate dorurile și toate visurile. Și iluzia exista. Și viața. Elanul, credința, madrigalul, lirismul se înnodau în bătăi de inimă constante. În urma stelelor împinse de cerul greu, zorii curmau îmbrățișarea divină a întunericului care ardea și iubeam. Luna desena raze și acolo, undeva, versuri prindeau între degete zborul ca din basme...și...”n-am iubit pe nimeni așa cum te-am iubit pe tine...” Păstram în inimă frânturile a două nopți perfecte, rupte din povești cu zâne, Ilene Cosânzene și Feți-Frumoși și erau departe toate gândurile, toate tristețile. ”Nu pleca!...Încă nu m-am umplut toată de tine!”...și timpul își ținea răsuflarea, ascultând rândurile unei noi cronici. Lumea, prietenia, viața, iubirea, trandafirii sălbatici, primăveri întârziate, toate se ascundeau în inimile astea tinere care ascundeau o eclipsă a nostalgiei cu fericirea. Și iubeam. Și eram mici, cu aripi crescute până la stele, cu zâmbet larg și părul fluturat în vânt, cu ochii visând la nemărginire. Și dorul pândea în spatele speranțelor, cu timpul de mână, aruncând într-o ramă de fotografii o amintire...cum n-a mai fost alta.

Lorelei.

Pentru prietenia lor, soarele zilelor mele.

E ca atunci când infinitul întors pe dos, 8-ul acela, se conturează perfect și creionul se oprește acolo unde a început. Acolo ard stelele, acolo arde amintirea. Acolo...suntem noi.

Iubim fantomele unui trecut tandru.

”iubim fantomele unui trecut tandru”(D.-S. Boerescu)

mai mult de atât nu pot să spun.

Spune-mi că n-ai ucis iubirea noastră cu nume de coșmar. Pentru că fulgerele ne-ar trăsni sărutul...între flacăra necuvintelor și flacăra neiubirilor...și am muri cu aripile mistuind în îmbrățișare și cu lumina încâlcită în priviri. Și răspunzându-ne la întrebarea morții, am avea alte miliarde fără răspuns...Nu (ne) mai iubim. Iubim doar fantomele unui trecut tandru.

Lorelei.

a de la amitié...dor de la amour

câteodată mi-e dor de baloanele acelea de săpun din zilele de vară, mi-e dor să mă trezesc dimineața cu soarele de afară în suflet, mi-e dor să-mi fie inima eliberată de iubirea ta și să fie lipsită de orice simțire umană, de orice dor...să las timpul să-mi umple golul de copilărie, de primăvară, să las zâmbetul fără niciun motiv, să cred, să sper, să visez...

mi-e dor să iubesc cu jumătate de măsură...să păstrez pentru mine cealaltă jumătate...să ucid toate toamnele din sufletul meu, aducând în locul lor atâtea primăveri timpurii...mi-e dor să uit. mi-e dor să fiu singură de tot, să nu mă mai simt la capătul unor așteptări fără sens...de la Făt-Frumosul care și-a uitat calul cel alb în altă lume și...în afara buzelor lipite lipsește orice alt castel...castelul poveștilor mele nu e decât castelul meu din cărți de joc.

mi-e dor să nu mai simt că vara asta demult promisă, de terminarea clasei a opta, să fie mai puțin dureroasă decât o despărțire îmbrățișată de lacrimi, de promisiuni, care, ca orice săgeată care a străpuns, să lase urmele adânci ale unor amintiri cu ochi verzi și parfum...cu bătăi de inimă...

și tu, de ce mă chinui? de ce mă lași să mă zbat într-un timp oval și nu mă arunci? dă-mi ceva din neiubirea ta...dă-mi ceva din nepăsarea ta...anesteziază-mi toate simțirile, toate gândurile...și aruncă-mă la întâmplare...aruncă-mă și...uită-mă. (pick me. choose me. love me.)

d'amitié. Parisul meu e departe.

Chérie, Tess, tu es ma personne.

Lorelei.

metalimbajul sinuciderii

spune-mi despre cum e să te sinucizi tandru prin cuvânt

și despre neputința de a șterge urmele-ți din templul sufletului meu

și mai spune-mi dacă noaptea visele dor când timpul prinde conturul

îmbrățișării tale divine

vorbește-mi despre iubire, despre rațiune, despre prejudecată

spune-mi dacă mai are rost să trăiești încătușat

în strânsoarea amintirii sărutului tău

spune-mi cine ești, fluture hoinar

și cum te-ai născut, cum m-am născut, cine sunt...cum o să mor

căci mie mi-e greu să cred că am să învăț să mor vreodată...

Lorelei.