6 September 2012

Moving to Mars



M-am mutat...am plecat pe Marte :) si...de acum, ma gasiti aici: http://heartshapedworlds.wordpress.com/
Va astept in casa noua, aici nu voi mai posta . Usile mele sunt deschise.

Bye bye, Atunci ploua cu poem peste fluturi, adio, inima de Lorelei... esti parte din sufletul meu de copil.

Sa ne citim cu bine!!

4 the last time, Lorelei.

26 June 2012

eclipsa unui zbor

te privesc dincolo de răsărit și de apus
te îmbrățișez în raze de soare, îți spun,
m-am obișnuit să ard în ochii tăi căprui
și să să aud cum îmi strigi numele în mii de feluri
rămâi aici, căci fără tine
mi-e frică de zboruri

trec un minut prin fața soarelui
pe pământ se face noapte
te regăsesc dintr-o amintire, în infinit, îl dezgolesc de timp
și-l îndes în suflet... iată-ne eclipsa!

nu te-aș mai lăsa să pleci!
îți desenez chipul nesonor și colorat deasupra stelelor,
deasupra lumii, ți-l oglindesc în mare
și înot în zâmbetul tău...mă înec o clipă și renasc
plină de tine în lumina lunii
fiindcă noaptea ești numai al meu, îngere

strânge-mă în brațe acum,
să-mi crească aripi până la capătul norilor
să ajung să te leg de o margine de ploaie
furtună să-mi fie sufletul
să nu te mai pierd niciodată
să-nvăț pe de rost să mor în seninul cerului
și să-mi fie salvare sufletul tău

Lorelei.

19 June 2012

celui care ne-iubește

tu iubești atât de puternic și neromantic
dar inima nu poate să-mi improvizeze neiubiri
așa că-mi las cuvintele să se îndrăgostească în locul meu
în cel mai neiubit mod posibil
și uite, nu-mi plâng ochii
nici buzele nu se-ncleștează în tristețe

să-mi construiești unelte de zbor din fier s-ajung la tine
nu-mi trebuie aripi cu pene
nici răsărit de soare
tânjesc după buzele tale însingurate și reci
și după îmbrățișarea ta ca după sărutul unui înger


am gustat fiecare strop sărac din tine
dar tot înfășată în bogății am rămas fiindcă
n-am nevoie de lumini și flori pentru a putea fi fericită 

să mă desfaci de metafore și
să mă descalți de sandale, să fim doar noi doi
și cerul de peste balcon
să ne iubim înghețat, fără petale de trandafiri
să bem cafele fără gust
și-apoi să mă alungi din raiul tău micuț cu primul avion
nici să nu-mi pot aminti privirea ta
să nu mai știu să-mi așez trupul
în lumile tale

străin să-mi fii, învață-mă să te neiubesc cu devotament
sunt dependentă de bătăile inimii tale... și ele puține
te țin departe, dar să știi că
felul în care mă neadori mă îndrăgostește în fiecare moment de tine.

Lorelei.



9 June 2012

A.B.

”Azi am plutit, iubito, pe ape mari albastre,
Cămaşa de pe mine, iubito, poţi s-o storci,
Şi m-am gândit pe ape la inimile noastre,
Dar m-ai strigat - tu poţi oricând să mă întorci! -
Şi-am revenit din apele albastre,
Şi ca dovadă - uite-un pumn de scoici.

Azi am umblat, iubito, prin mari şi-adânci păduri,
Îmi sfâşiară haina potecile ascunse.
Şi m-am gândit prin codri la ochii noştri puri,
Dar m-ai strigat - şi-n mine chemarea ta pătrunse;
Şi m-am întors din marile păduri,
Şi ca dovadă - iată-un pumn de frunze.

Azi m-am pierdut, iubito, prin straturi mari de timp
De pe obraz tu şterge-mi, iubito, anii bine,
Mi se părea-n milenii cu tine că mă plimb,
Dar m-ai strigat - şi glasul ţi-ajunse greu la mine
Şi m-am speriat că n-o să-ajung la timp,
Şi-am prins să-mping mormanele de timp
Spre viitor - şi iată-mă la tine.”(A.B.)



vara mi s-a aplecat peste balcon cu zulufi de soare.


Lorelei.

31 May 2012

îmi bate inima în ritmul venirii și plecării păsărilor și-al anotimpurilor. nu știu unde am umblat, de n-am văzut soare, iubire, speranțe primăvara asta, dar sper că dacă voi lega la ochi vara cu fulgerele și furtunile mele, o să am de unde să culeg câteva vise...
vine vara...


îți mai aduci aminte plaja?...


Lorelei.


24 May 2012

rewind

sunt lipsită de tine în timpurile astea
(îți aud în continuu pașii pe scări de când ai plecat)
nici cerul n-a mai coborât mai aproape de noi
nici apele n-au fost mai albastre...
nici măcar dorurile nu mai sunt așa puternice.
unde mi-a fost capul?
când puteam să te las să-mi zidești aripi
acum nici măsurători nu sunt inventate
să pot preciza distanța dintre noi

am încercat să derulez secundele ca pe casetele video vechi,
dar cu cât dădeam înapoi,
cu atât te cunoșteam mai puțin, până
într-o zi când nici cine erai nu mai știam
la un moment dat am oprit fiindcă
mi-era frică. mă pierdusem în copilărie
și nu mai știam pe unde să ies

și eu care credeam că te pot dezlipi dintr-o amintire
când colo nu te mai găsesc nicăieri
te culeg vag dintr-o dimineață ploioasă
când râdeam zgomotos căci niște îngeri ne ghiceau în palmă
credeam că suntem unii de-ai lor, dar
ne-am adus aminte de noi și-am început să plângem
te-ai încălțat, ai trântit ușa și nu te-ai mai întors.

halal veșnicie o să-mi petrec cu tine, așa cum mi-ai promis
am rămas eu singură și ploaia de-afară

28 April 2012

testament stelar

azi am învățat stelele să moară
le-am păcălit, le-am făcut să-și taie venele
crezând că după ce vor leșina
le voi dona sânge
proastele!
habar n-aveau că nici măcar nu suntem compatibile

nu știu dacă după ce îi voi arăta lunii
cum să se înece sub nori
voi mai ști să te iubesc
sunt o criminală, dar să știi
dacă te ucid, n-am nicio vină

înainte de toate, crede-mă
m-am resuscitat de un milion de ori
dar atunci când inima nu-ți mai bate
ca picăturile de ploaie
o dai altuia să se bucure de ea
eu i-am dat-o soarelui
și mi-a ars-o

să știi că și criminalii devin criminali pentru un motiv
și porumbeii mor loviți de praștie
și ochii se închid
și visele...da...visele nu mai sunt visate

eu vreau să dau strălucirea ochilor mei
unui nebun orb și
cuvintele mele unui poem
las moștenire iubirea mea pământului
pentru că știu că vor afla despre uciderile mele
și mă vor condamna la moarte

dar am fost o stea, cine mai are nevoie de o stea
după ce a strălucit?

Lorelei.

29 February 2012

Desen 33


ești ca un cuvânt pe care încerc să-l uit
dar mocnești neîncetat în mine

iată, suntem liberi să facem orice
iubește-mă ucide-mă eliberează-mă
desprinde-mi ușor toate tristețile de pe trup
o să mă acopăr cu aripile

e de ajuns să nu rănim pe nimeni
putem să ne ridicăm pe umeri soarele
o să ne aruncăm unul în altul
n-o să ne audă nimeni, promit
o să murim alb

o să ne găsească primăvara la un colț al insomniei
o să ne resusciteze
dar stelele noastre vor fi deja inundate
și nu va fi nicio urmă de crimă
doar cuvintele or să ne vibreze prin umbre
noi vom dispărea dincolo de zidul de zori

suntem doi orbi care rătăcesc
pe cărările deschise de soare
să ne cuibărim într-un loc luminos
și să ne otrăvim în tăcere buzele din sărut

abia aștept să ne găsească ploaia ca niște fantome
făcând dragoste pe ascuns cu nefericirile noastre

azi suntem liberi să facem orice
dacă m-ai atinge, ar izbucni din mine
amintiri coralii
azi aș avea voie să te uit
dar ești cuvântul care mocnește neîncetat în mine

Lorelei.

primăvara mea începe cu un capăt de iubire

15 February 2012

Desen 32


m-am ascuns după un gând tulburător, acela că
azi fulgii de nea sunt groaznic de triști
căci am deschis soarele din umbra pământului

azi îmi sfâșii tăcerile în zorii de chihlimbar
și strig spre depărtări cu ochii mari
"unde e Dumnezeu? Îl caut pe Dumnezeu..."
îmi vreau vara cocorilor mei înapoi!

primesc în schimb o pereche de aripi prăfuite
care miros a liliac primăvăratic și a Coco Chanel
vreau să descopăr lumea, am auzit
că e atât de frumoasă

azi port un nume cu zboruri și nu-mi aduc aminte
de cât timp am uitat să fiu

Lorelei.

hai cu mine, suflețel, departe...

10 February 2012

desen 31


fără voia mea, obosesc din a-mi spânzura pașii
căutând primăveri la fiecare final al viselor mele;
și trag cu arcul
în toate secundele înaripate care n-au habar
să-mi vindece rănile.
neîmpăcată la răspântie de drum
îl aleg pe cel mai scurt către tăcere,
singură și tristă ca de obicei,
cu privirea înfrigurată ca de obicei...

7 February 2012

ți-am spus vreodată cât de vară e în mine?
ți-am spus cât de mult îmi place
să îmbrățișez fulgere
care prind conturul trupului tău?
ți-am spus că iarna ochilor tăi dinspre seară
se îmbrățișează aproape perfect
cu soarele din sufletul meu?
ți-am spus cât de dor îmi e de ploile torențiale
cu care te mângâiam
și de necuvintele pe care le șopteam
în nopțile cu stele feerice?
ți-am spus vreodată că n-a fost nicio secundă
în care să nu te iubesc?

Lorelei.
mi-e dor de mare.

1 February 2012

sărut februar


am fost amanți. eu și cu iarna.
mi-am înșelat toate primăverile din suflet
m-am dăruit naiv tuturor ninsorilor
începusem chiar să lăcrimez fulgi de zăpadă
era atât de iarnă în mine
că aș fi trimis primăvara
cu tot cu păsările ei înapoi.
posedam toate nopțile în care ningea
cu fulgi imenși
și trăiam într-un abis în care
niciun soare n-ar fi dezlipit
ființa mea și fantoma unei ierni
având buzele lipite
în lumea noastră cu altfel de reguli.

te sărut februar, aici terminăm,
e prea mult pentru mine, dragostea mea,
e prea frig și mă tem c-ai să fugi
și locul tău va fi din nou cald,
o să mă alungi și iubirea noastră
o să se topească...

Lorelei.

~sufletul meu e greu ca și crengile cireșului tău; o iarnă întreagă acoperit cu ninsori, singur ca ciorile negre și corbii și mai negri. dar sufletul meu o iarnă întreagă a fost alb și în el te așteaptă cireșele...primăvara cireșelor mele.~

26 January 2012

skyscraper


jur că am văzut cum în irisul lui
cerul era totdeauna mult mai aproape
dar oglindirea chipului meu
era atât de diferită încât
văzând-o, iubirea întreba de mine
și nu știa nimeni să-i răspundă;
cuibărită în ochii lui
eram tot timpul altcineva
cu alt nume înaripat
cu alte existențe în urmă,
eram atât de departe de mine
că nu-mi puteam auzi inima bătând
fiindcă între mine și ea
erau îngeri care-și scuturau
din pene- nori de cerneală.

sleepless

e un tâmpit după gratiile suferinței
se uită la mine cu niște ochi scăldați în noapte
mă înspăimântă groaznic
și de când tristețea m-a încătușat
în cuibarul ei plin de amintiri
nu mai știu să visez în culori pastelate.
aștept să-mi dea drumul într-o zi
măcar din milă pentru
visele pe care nu le-am visat
și cafelele pe care nu le-am băut
în diminețile senine.
i-am dat tipului o infinitate de nume
și dintre toate i-am ales unul frumos
cu rezonanță, de parcă ar merita,
la cât de mult îmi chinuie nopțile,
ca să vezi, l-am numit McWakefulness,
fiindcă nu doarme niciodată.
azi-noapte a lătrat, am luat o piatră
și am aruncat în el,
cumplită greșeală, de-atunci mă privește dement,
de parcă abia așteaptă să mă muște...
e atâta liniște în clipele astea
încât mi-e teamă că respirația mea
s-ar putea să ajungă până la mâneca lui
și să mi-o rupă.

Lorelei.

6 January 2012

poveste cu tăceri


venise vremea de a săvârși o crimă perfectă
unde minutele care se destrămau
n-aveau nimic de spus...
asfințise cuvântul sub stele
și soarele se îmbătase și căzuse-n comă
în alte galaxii.
luna care-mi adormea încrucișată la piept
îmi străpunsese pielea
și-mi ajunsese în aortă să-mi spele sângele
pentru că cerul care-i era sprijinit de coloane
frânsese piatra lor și ajunsese în genunchi
ca o femeie care plânge și
umbra lui se lăsase uriașă peste seară.

de sub ruinele lui am scos un briceag
frunzele se răsuceau;
taie venele tăcerii, ai spus,
omoară depărtările și hai să fugim
și te-am ascultat supusă și naivă

cât de firavă-i era epiderma infinitului
așa ușor s-a rănit
și urla ca un șoim și mai tare-și înfigea sulița
de negură în pământ, dar te-atinsese

moartea îți râdea printre gene și mi-ai șoptit
că fusese aproape perfect
dar rămăsesei gol;
dă-mi o parte din tine să mă locuiască, mi-ai zis
și m-am despicat ca un fulger într-o liniște paradisiacă
nu-mi vorbise nimeni despre cum o să mor
dar știam că acolo unde fug
n-o să mă întrebe nimeni pe unde am umblat înainte

tocmai mă strigau ai mei
îngeree, îngeree, vino aici, e timpul să dormi
dar o parte din mine le răspunse de la o margine
de cer improbabil: ne vedem într-o naștere viitoare
și-am căzut printre undele tulburi ale Trecerii

omorâsem luna
și auzisem moartea fâlfâindu-și aripa aproape
se întâmplase ceva în ziua aia, nu-mi aduc aminte,
dar cred că dimineața următoare cunoscusem lumina
și de-o potrivă, învățasem tăcerea. nu mai știam nici unul din noi să vorbim.

Lorelei.


23 December 2011

ninsorile știu


ninsorile știu.
sunt ca un copil fugit de acasă.
alerg în nopțile de nesomn
goală, ducând pe umeri
o libertate imensă
și sar în afara luminii ca-ntrun ocean

mă opresc la marginea lumii
și încep să plâng în hohote nimicuri,
să urlu, să sfâșii liniștea ca o cobră regală

mă aud stelele, mă pâră singurătăților,
și ele mă cheamă înapoi
le privesc pieziș,

dar apoi totul devine firesc,
îmi îngop la infinit secundele
în uitare, mă cuibăresc în mine
și-aștept noaptea, să fug

mă descompun rătăcirile,
sângerez litere
mă salvează totdeauna ninsorile de la
răpirea aceasta și mă ceartă
și lasă gheața lor să mă biciuie

mă întorc acasă
cu vânătăile cuvântului pe trupul gol

plec și revin mereu,
până vântul
o să-mi sufle curajul de-a fugi în lume,
și-atunci...

Lorelei.

16 December 2011

plumb în lumină


adorm nopțile în mine dinainte să-mi închid pleoapele.
inima de plumb mi le-a strâns pe toate. toate stelele. toate lunile pline.
le-a cântărit, le-a adunat, le-a înmulțit și cu ele
a măsurat veșnicia

știu tăcerile ei, cunosc și când e furtună,
căci atunci aud stelele cum fac dragoste cu nefericirile...
doar să mă atingi și din inima mea plumburie ar țâșni
șuvoaie de nopți cu tăceri sugrumate de-atâta gol, de-atâta nimic

sunt o chemare, lumina m-a prins de braț azi-dimineață
încercând să-mi întârzii trecutul, alungarea din "rai", ceea ce a fost,
și parcă s-a legat de mine ca un prunc, și totuși nu-s obligată
să-mi sfâșii inima, să scot din ea
ce-i înlăuntru...

dar lumina murmură prin visele mele, îmi mângâie gândul
și se așează tăcut pe un colț din amintirile mele, desfăcându-mi-le dureros,
șoptindu-mi despre certitudinea că schimbarea umblă prin mine pe vârfuri
și că, într-o zi, voi fi iarăși
parte din lumina mea
într-o bancă de poeme.

Lorelei.

11 December 2011

boulevard of broken dreams


dragostea mi-a lăsat atâtea urme pe corp
încât nici umbra mea nu mai are putere să le care
pe străzi, prin parcuri sau pe bulevarde de oameni triști
și mă tem că am pierdut-o prin pământ
atunci când tristețea mi-era completă, înfășată în lacrimi

am legat toate visele de curea,
unele le-am agățat prin buzunare sau în mâneci
și le-am târât prin toate cuvintele și toate iubirile
încât s-au zgâriat, lăsându-mi sufletul gol,
uneori fluierat de vânt, alteori biciuit de furtună

oamenii de pe stradă m-au chemat în casele lor,
mi-au dat să mănânc, dar câinii viselor mele
i-au mușcat... m-au mușcat... și-n loc de pansamente
mi-am turnat otravă-n răni și le-am închis
cu nopțile mele, lăsându-mi venele vineții

mi-aș căuta umbra prin zăpezi și scorburi
să adorm pe ea, să-mi țină de cald singurătățile
prin care obișnuiesc să rătăcesc, s-aud
cum din pământ mai șuieră câte-un vis muribund,
sau vreo dragoste cum încearcă să mi se injecteze în piele

m-aș opri la o margine de drum să caut,
pe vreun bulevard al viselor sfâșiate, m-aș opri,
dar mi-e teamă c-am să-ngheț și atunci mai bine stau
să ard în flăcări de tăcere și-n flămânzeala dragostei,
să văd cum, în loc de umbră, o să-mi apară vreodată
iubirea în oglindă.

Lorelei.

1 December 2011

December, baby


uită-te ce soare îți îmbracă cerul ochilor tăi
și vino mai aproape. lasă tăcerea
să ningă continuu în noi.

lasă zăpada cuvintelor tale să ne îngroape
în cea mai lungă tăcere,
mai lungă decât depărtările privirilor mele,
las-o să ucidă toate toamnele din noi

lasă-mă să cred că pot să fiu înger,
acoperă-mi ochii umezi și calzi cu mâinile tale
reci ca o iarnă și împrăștie-mi
zările spre infinit, spre un alt cer și-un alt pământ

mâna ta, iubitul meu, a atins toate fantasmele
lumii îngerești
și-ai înghețat aripile care acum tremură, zvâcnesc
aproape c-au să moară prea curând

dar în mine tremură șuvoiul nesfârșit
de simțiri și de timpuri
și i-aș da voie să-nghețe... prin mine...

ești decembrie, decembrie al meu

Lorelei.

22 November 2011

distanță în ninsori crescute pe buze


mi-e sufletul obsedat de iubire
și cred că unei părți din mine îi va fi mereu
dor de sufletul tău

distanța dintre noi se măsoară
în minutele de tăcere și în frunzele care cad,
se măsoară în ninsori crescute pe buze
și în murmur de ape

străine, lumea ta trebuia să încapă în mine!
ploaia ta trebuia să ne acopere pe amândoi...

cuvintele mele încep și se termină cu tine
și fără dragostea ta
lumea mea poate ar fi la fel,
doar de 36 de milioane de ori mai puțin romantică,
de atâtea ori câte bătăi de inimă am într-un an.

ești departe de mine, departe
câte ninsori pe buze ne-au crescut!

Lorelei.


8 November 2011

îmi amintesc de tine și am învățat să te urăsc


am căutat îndelung cuvântul perfect să-mi explic sufletul
am căutat în ultimul timp motivul ființei mele
și am rugat cerul să-mi dea explicația
pentru care soarele nu-mi ține de cald, unde nu există dragoste

am ajuns să vorbesc cu oglinzile, ca o nebună,
să iubesc toți oamenii care-mi ies în cale cu dăruire naivă
să urăsc cu aceeași măsură cu care tu ai urât întâi,
să sfâșii fără milă, doar să răzbun ce-ai rupt cu sânge rece

nu mai sunt acasă în inima mea și tu nu știi
cât doare să fii mai străină în tine decât în alții
și mi-aș dori să îmi ating pieptul și să simt că bate câteodată ceva
sau că n-am uitat să respir...
pretind doar că a rămas în mine o fărâmă de oxigen
cu care îmi hrănesc mădularele din când în când
pretind că încă mai știu să silabisesc cuvintele
și deși m-am înfășurat în tăcere, îmi amintesc cum e să strig,
îmi amintesc de tine și am învățat să te urăsc

Lorelei.

29 October 2011


~Ce-mi dai, să nu mor azi, să mai rezist?
Leac pentru îngeri, cântecul meu trist.~

17 October 2011


Ar fi vrut să-l țină dincolo de ocean, măcar chipul lui să n-o rănească, dar ceva din ea îl chema înapoi, împotriva voinței. Valuri de mare lovite de suflet. Inimi pierdute. Iubiri frânte.
Lumile lor despărțite de ziduri de scoici.

Lorelei.

10 October 2011




îi erau toate iubirile smulse din piept, și simțea coastele frânte. ca marea când își strânge apele, din inima ei se retrăgea toată speranța și n-avea decât frică. nu ocupa nimic...nimic din inima lui.

Lorelei.

9 October 2011


dorința era atât de puternică încât, scoțându-l din minte, el prindea formă în brațele ei. și aproape că îl auzea strigându-i numele, aproape că-i simțea cu obrazul bătăile inimii.

Lorelei.

4 October 2011


Rămas bun, suflet din fântâna nopții. Cocoșii cântă. Lumina zilei așteaptă minciuna.

26 September 2011

tu, toamnă nebună


nu te mai tângui, toamnă,
în infinimile mele de visări
să te primesc în inimă.

n-ai dreptul să-mi croșetezi simțirile,
să faci pantomime din iubirile mele,
n-ai dreptul, tu, să-mi sfâșii lumina
și îngerii de ceară

nu ți-am dat voie să schimbi sufletele
cu îngâmfarea lor, sau să uiți
într-un sfârșit de vară
amintirile-mi arse de timp într-o doară

nu știi că eu, fiica unui faraon necunoscut,
te-am luat în brațe copil fiind
din coșul tău de paie, pe râul infinimii
din care-ai venit

aruncându-te în iarbă am zguduit pământul
și a căzut prima frunză,
atunci am învățat să plâng,
atunci mi-am cutremurat iubirile viitoare
și din florile-mi n-a mai rămas,
oh, n-a mai rămas nimic,
le-ai ars.

Lorelei.

17 September 2011

La mulți ani, blogușor!


Am făcut trei anișori împreună, Blog!
Să plouă cu poem peste fluturi cât se poate de mult și...la mulți ani, Jurnalul unei scriitoare!

Celui mai bun eu liric, de la Lorelei.

11 September 2011

mémoires


amintirile-mi sunt toate vechi
de parcă ar veni de pe vremea zeilor
când, aruncând cuvintele pe geam,
simțirile-mi erau toate mai puternice:
strângerea de mână
sărutul zeilor- sorbindu-mi sufletul
îmbrățișările calde ale soarelui

eram o toamnă, mi-aduc aminte
cu tot cu frânturile mele de eternitate
și bătăile de inimă erau singurele care
ne despărțeau, stingeau cerul de jar
și spărgeau liniștea la cât băteau de tare

tu erai de pe atunci un teatru, un joc fictiv
de amuzat zeii,
aveai scenă și cortine de catifea
și eram singura asistând la piesele tale
eram și eu un teatru, unul mai mic
de amuzat inima, să-i amuțesc simțirile
dar mie nu-mi asistau ființe vii
ci numai sufletu-mi și cei
care mi-l transformau în păpuși cu ațe
punându-mă să ucid fluturii cu frig și cu timp

eu cădeam frunzele și aș fi vrut să ”te cad”
dar erai singura primăvară a mea
și dacă te-aș fi omorât
n-aș mai fi ajuns niciodată în
viața asta de mahala, plumburie
fiindcă aș fi rămas mai mult de o jucărie divină-
o toamnă

tu étais un petit dieu
j' étais une pauvre âme
dans notre paris, mon amour.

Lorelei.

6 September 2011

...cu ochii obosiți de soare, îmi întorc pașii spre tine, iubire, fiindu-mi dor să-mi rătăcesc sufletul strâmb prin labirintul singurătăților tale...


Venise toamna...
Lorelei.

31 August 2011

And maybe we won't feel so alone before we turn to stone.


Sub gene curg ultimii fluturi. Îngrop, odată cu singurătățile mele, lumina, surâsul stelelor, anotimpul soarelui. Îngerii mei, cu aripi de ceară, își aruncă pe rând inimile de hârtie, urmând să-și confecționeze altele...din frunze uscate cu miros de tutun. Urmez și eu, de altfel, să-mi ard lumile din suflet, să găsesc vreo altă inimă și s-o cuibăresc în piept, între coaste, să-mi leg aripile, când toamna-mi pleacă păsările...cocorii-și părăsesc cuibul de deasupra mea, curmându-mi așteptările de a rămâne până târziu, aproape de iarnă, știind că anul ăsta au fost ai mei.
Și mi-am legat inima la ochi cu o rază de soare...deși nu știu dacă n-a fost cumva tot timpul oarbă.

E o stare fragilă. Îmi cuibăresc strigătul frunzelor în piept, aștept cu lașitate iubirea cu miros de vară, de soare, iubirea deplină, tresărirea pleoapelor..Eu, cea mai curajoasă fată între cocorii ei, mă ascund de mirosul alcoolic al toamnei. Și mi-ar plăcea să fug de ea. Iubirea e, în fond, mai puternică decât vântul, decât zvâcnirea, decât cutremurul.
Și-aștept iubirea completă, deplină, în toamna asta sălbatică, liberă.

Toamna e starea mea fragilă. E drumul meu strâmb pe care o apuc atunci când nu-mi mai găsesc inima, atunci când caut iubirile care s-au dus...nu știu unde...
Și e toamnă și e trist...Curg ultimii fluturi sub gene.

And maybe we won't feel so alone before we turn to stone.

Lorelei.

25 August 2011

Maybe it's the way we always stay when our hearts have gone.


Atunci cauți, ca și mine, pe strada pe care știi că ți-ai pierdut ( sau a plecat fără să-ți ceară voie ) inima...cândva.
Și există sentimentul că pașii tăi, singuri de tot, regăsesc pe asfalt urmele altora, adulmecă iubiri care s-au uscat în urma sărutului și merg pe drumul lor. Și încearcă să caute, înnecându-se în propriul aer, oxigenul pe care îl dă dragostea, zvâcnirea sufletului, tresărirea pleoapelor. Amăgită, îmbătată de prea multă ”vodkă” aromată de gustul lui, alergi în disperare să găsești ceva care-ți dă de înțeles că e aproape, că sufletul lui e mai ”aici” decât oricând de tine. Rămâi cu pașii călcând pe iubirile altora, așteptând ca la celălalt capăt al străzii să întâlnească urma pantofului lui, mirosul buzelor, culoarea ochilor, zâmbetul...dar regăsesc tot singurătatea, tot urma umbrei tale, mirosul pielii arse de soare, reflexia privirii căprui. Și atunci devine trist, se face frig și iarnă, când soarele cade, și-ți întorci mersul spre locul din care ai plecat, fără speranță acum, că cel care ar fi trebuit să fie acolo, înțelegând tresărirea sufletului e plecat fără urmă în lume.
Și e zadarnic și se lasă noaptea. Se lasă ceață. Cad stelele.

Lorelei.

16 August 2011

Din iubire.


Făt-Frumos, împungeai cu sabia ta soarele
și picurase sânge peste buzele noastre
însingurate, sărutându-se.
Mă mulțumisem cu puritatea pielii tale,
buzele tale mi-erau nopți, mi-erau stele,
mi-erau zori,
și-n însângerarea lor, tu, Făt-Frumos,
îmi lăsai trupul să-și odihnească pașii
lungului drum
din nou peste tâmplele tale.
Atunci te iubeam, așa te iubeam.
Îmi așezasem bătaia inimii deasupra sufletului tău
ca o lună.

Lorelei.

11 August 2011

Cât mă pot regăsi în unele cuvinte...


Eu sunt Cristina Yang, profesionista ambitioasa, orgolioasa care crede ca nu a gresit niciodata cu adevarat. Si eu am sacrificat si am manipulat iubiri in numele ascensiunii mele, si eu am putut – si inca mai pot, dar nu mai vreau sa fac asta decat foarte rar – sa invat zile si nopti in sir, in ritmul vertiginos impus de o izbanda iminenta, care sa ma faca sa fiu mandra de mine, chiar daca nu-mi aduce niciun fel de lauri. Eu am strans din dinti si am muncit cand altii dormeau, eu am plans de oboseala si am scris, cand altii renuntasera la gloria numelui, eu am plecat ochii, atunci cand as fi vrut sa infrunt pe cineva de care depindea viitorul meu profesional.


Eu sunt Meredith, amanta trista, delicata, nefericita. Si eu am zis, cum a zis ea: alege-ma pe mine, ia-ma pe mine, iubeste-ma pe mine, pentru ca nu pot sa mai traiesc fara noi. Si tot ca ea, am avut de asteptat, o vreme, cu mana intinsa. De cate ori l-am vazut pe Derek culcandu-se cu sotia sa infidela, m-a durut inima la fel de cumplit ca atunci cand stiam ca iubitul meu se culca cu sotia lui, pardon, tot infidela, in virtutea aceleiasi inertii, aceleiasi neputinte, aceleiasi iubiri mintite, de neinteles pentru cei dinafara. Toate episoadele asteptarii lui Meredith au fost episoadele asteptarii mele.

Eu sunt Alex Karev, cinicul care isi ascunde romantismul sub apucatura de a fi critic, de a vedea cu precizie ametitoare fiecare defect, fiecare greseala, fiecare ipocrizie a celor din jur. Cel care nu e bun pentru ca stie ca daca te faci bun suferi, care a plans pe furis ani de-a randul, iar acum a promis ca nu va mai plange niciodata, chiar daca asta inseamna ca ii va face sa planga pe cel din jur. Eu imi revad prin el copilaria ciudata si insingurata si puterea de supravietuire de mai tarziu, din anii tineretii. Si de acum.

Eu sunt George, cel disperat sa iubeasca, in stare sa se indragosteasca, la rand, de toate fiintele de sex opus din preajma lui si sa le iubeasca cu devotament, cu daruire ridicola, cu gesturi repezite, fara sansa la eternitate, asa cum am facut si eu in anii dintai in care am priceput ca-mi voi gasi mantuirea prin iubire, nu prin filosofie.

Eu sunt Ellis Grey, cea bolnava de Alzheimer, care traieste la infinit aceleasi si aceleasi drame, aceleasi caderi, aceleasi revolte pe care nu reuseste sa si le vindece. De ce m-a inselat?- ma intreb odata cu ea. De ce nu a ramas cu mine? – ma chinui, nemaiamintindu-mi raspunsul? De ce m-a mintit? – urlu, fara sa-mi mai amintesc nici numele meu, nici numele lui, doar numele femeii pentru care m-a tradat.

Eu sunt toti bolnavii, cu toate bolile lor, cu toate mortile lor, cu toate invierile lor. Sunt un spital intreg, in Seattle. Sunt un spital universitar, prin care nimeni nu trece fara sa invete ceva. In mine sperantele mor doar arareori, accidental, dureros, rar, cumplit. In rest, am vreo zece sali de operatii in care asud sa le tin in viata. Si, de cele mai multe ori, reusesc. Eu sunt Anatomia lui Grey.Alice Năstase Buciuta.

Pentru că în viața mea n-am găsit un serial care să-mi fie mai aproape de suflet, sau cuvinte (asemenea celor de mai sus) care să mă aducă izbitor în fața propriilor mele trăiri, a gândurilor adânc înfipte în inimă, cu vârful dureros încă încercând să le ascund, să nu-mi destăinui din trup adevăratele simțiri, să nu par nebună încercând să mă găsesc ”acasă” în personajele mele. E vorba despre amalgamul de simțiri pe care îl găsești în subtitrările filmului, când aduni bucăți întregi rupte din tine, când tu însuți ești o parte din el și-ai vrea să smulgi rolurile, să le joci tu însuți, căci poate ai fi fost, în locul lor, mai bun actor...Mă culeg dintre rândurile de mai sus, cum mă culeg în fiecare zi din cărți, din seriale, fiindu-mi, adesea, dor de mine.

Lorelei.

5 August 2011


I am so high, I can hear heaven
But heaven, no, heaven doesn't hear me...


Lorelei.

2 August 2011

Suflet de poem


L-am știut dintotdeauna nefericit. L-am cunoscut de când simțea cuvintele zdrobindu-l, încercând să le dea afară, plin de iluzii, rănit de vise, uzat de dorințe.
E trist fiindcă lumea a uitat să-l înțeleagă. L-a găsit cândva în cărți, i-a furat nemurirea și a rămas searbăd. Ciung. I-a dat lacrimile, dragostea și...câteva bucăți de ciocolată.
L-am văzut convertindu-se într-o proprie religie a necuvintelor, luptând după nu știu câte lucruri de unde se întorcea de fiecare dată bolnav, rănit. Tot în război a învățat să muște. Mi-a lăsat buzele rănite când n-am știut să-i spun dacă l-am simțit cândva fericit. N-a fost. Niciodată.
S-a zbătut încercând să schimbe lumea prin cuvinte, să creeze stări, să aducă zâmbete. S-a chinuit să învețe iubirea, când poate n-ar fi vrut niciodată să știe cât de tare doare. Cu dragostea de mână a câștigat o singură bătălie, dar a pierdut războiul, rămânând cu aripile împușcate și inima frântă.
Vrea să ajungă mare, dar cum, când nu mai știe să creadă în iubirea din povești și lumea l-a dezamăgit de atâtea ori?
Poate...va mai găsi pe cineva care să-l iubească și pe el.
Sufletul meu are aripi, visează, vine din vară și se numește Poem. A rămas copil. Al tău cine e?

Lorelei.

29 July 2011

L.


~De-ar fi fost să trec prin ierburi cu șerpi ca să ajung până la tine, cu tălpile goale aș fi călcat pe șuierul morții mele, aducându-ți-o să-i închizi ochii...~

27 July 2011

”Dincolo de bine, dincoace de rău...”


Copilăria mea hoinărea prin raiul inimii
acolo unde căutam hotarul dintre bine și rău
la pomul Evei, pomul iubirilor mele.
Zeii nu m-au învățat niciodată pe atunci
ce înseamnă să iubesc destul,
mi-au spus că dincolo de bine e de-ajuns, dar
copil fiind, n-am înțeles
cât de mult pot iubi dincolo de bine.
Adolescența îmi alerga în jurul pomului
cu soarele în palme
și-am întrebat zeii cât de puțin să iubesc
să nu-mi rănesc lebăda dragostei mele,
dar zeii n-au știut să-mi răspundă decât
dincoace de rău
și n-am avut puterea să-mi strâng inima
și s-o opresc și văd
cum lebăda-mi moare, în lumina verii,
mi-o văd searbădă.
Dar, Zeilor, unde se întinde dincolo de bine
și cât de aproape înseamnă
dincoace de rău, astfel încât
să pot face un pas fără să mă rănesc?...

Lorelei.

24 July 2011

să-mi deschid acum pleoapa nopții
și să plâng prin ea,
căci stelele-mi sunt căprui
și tot triste
și pupila întunericului își cere suferința înapoi

Lorelei

20 July 2011

de când mi-ai spart zorii cu cioburile inimii tale, uite, a început să plouă.

mi-a căzut luna în paharul cu apă.

ce să mai fac să lipesc la loc...totul?


cât e de bine că încep să te uit?...

Lorelei.

17 July 2011

schimbare


să-mi iei inima, s-o duci în război, să știu
că mi-au împușcat-o barbarii

și-apoi să vii s-asculți
cum în locul ei o să-mi bată uneori
ploaia.

11 July 2011

Vara sufletului meu...


Iată ce-ți aduc rândurile mele, în tinerețea lumii, cu dragostea de mână, iată ce-ți aduce începutul unui mare cântec...
Între cerurile tale, vară, sunt cea mai mică fată luându-și zborul din cuiburile rătăcite ale rândunelelor ei...În luna cireșelor amare, umbra copilei care le vorbea cocorilor demult șoptește ecoul cu glas sfârșit: ”a fost odată...” Căci orice zbor început în zori și terminat în amurg e noaptea ca o poveste culeasă dintr-un odinioară al amintirii, când tu însuți nu mai poți zbura și rândunelele își închid aripile între vise...
Între ploile tale, mă înalț spre cerul meu lăuntric, ascultând și îngânând în tremur versuri parcă fără de sfârșit: numai sufletul se încurcă în razele unui soare blond, / numai inima mi-e obidită de strigătul stelelor.
Sub soarele tău, n-am ochi de cercetare decât pentru cântecul sufletului meu, n-am aripi decât pentru zborul cocorilor închis în templul din mine.
Credincioasă prietenă, vară, scrisoarea mea nu-ți aduce decât nostalgia acestor cireșe coapte și căzute pe pământ ca toate iubirile mele sfârșite la o margine de vreme.
La răspântiile tale de drum, îmi simt ochii deschizându-se ca stelele în același loc pe cerul prea albastru, așteptând ploile care să-mi spele privirea și zorii căprui, așteptând plânsul lunii pline care mi-a inundat sufletul.
În palmele tale sunt cărăbușul zburlit de zbor, cuprins între două răsuflări de secundă, mică precum un minut de iubire care trece și lasă în urmă versuri franceze cântate pe la ferestre ”je t'aime comme un loup, comme un roi...”
Scrisoarea mea oftează umil și zâmbește în fața măreției tale. Mă hrănesc din palma amintirilor tale cusute cu fluturi și privesc depărtarea cu ochi senini. Ești acolo. Te văd, te simt. Te ascult. Cu zâmbet alb, mă arunc în ierburile tale. Râsul obrazului, cerul albastru și soarele blond, toate-mi sunt în inimă.
Prietena mea, mă așez și umplu pământurile tale cu versurile trupului meu culese din tine. Murmur de stele și de ape.

"Trupul și sufletul meu sunt începutul unui mare cântec și tremurul mâinii care-l caută..."

Lorelei.

10 July 2011

Desen 30.


S-a împiedicat îngerul de un colț de lună
Și, mișcând-o,
Ea a dat drumul stelelor din urma-i
Și-au căzut pe pământ.

Numai una, oh, numai una
Mi-a căzut în privire
Și mi-a rănit căpruiul infinit
După ce umbra ta îmi adusese noaptea
Între gene.

Lorelei.

asta e vara mea. o altă vară a sufletului meu.

9 July 2011

Iubi-rea


Iubirea se desparte în silabe
după tine și înaintea mea,
uite-așa:
prin focul tău, (iubi-tule) îmi ard fluturii hoinari
ai copilăriei mele
și sabia zorilor mei îți taie răsufla(rea)
în fiecare îmbrățișare.

Vrei tu să ardem ca niște păsări
în inima ta,
ori să ne tăiem venele în care curge vara
cu sabia lumilor mele?

Lorelei.

28 June 2011

Căci mi-ai deschis porțile ploilor și simt vara mai vie ca oricând zbătându-se în mine, în ceasuri îngândurate. Plecările tale mi-au lăsat în tăcere tinerețea zgâriată și sufletul ca un cântec răgușit.

Ascultați, voi toți bucuria și durerea mea.

Lorelei.

20 June 2011

Pentru că te iubesc sălbatic, cu colți, cu inima cât o cireașă coaptă, te avertizez, te iubesc cu puterea diavolului de a urî.

S-ar putea să te ucid noaptea asta, să te țin în mine...ca să nu te mai găsească lumea și să mi te ia.

18 June 2011

portretul iubirii tale


cu mâna stângă am pictat în cerneală,
deasupra lunii,
un pic de cer albastru.
am dezgolit cu privirea ta
întunericul
şi-am lăsat loc stelelor

dar noaptea mi-a venit întâi în inimă
purtând prin buzunare
plecările tale răvăşitoare,
iar adierile calde ale verii
mi-au pus în palme
praf de stele arse

a-ţi da seama cât de mult te iubesc
înseamnă a privi infinitul
făcând scări la cer între stele
căci din toate iubirile
numai a noastră nu doare după amurg

Lorelei.