mémoires

amintirile-mi sunt toate vechi

de parcă ar veni de pe vremea zeilor

când, aruncând cuvintele pe geam,

simțirile-mi erau toate mai puternice:

strângerea de mână

sărutul zeilor- sorbindu-mi sufletul

îmbrățișările calde ale soarelui

eram o toamnă, mi-aduc aminte

cu tot cu frânturile mele de eternitate

și bătăile de inimă erau singurele care

ne despărțeau, stingeau cerul de jar

și spărgeau liniștea la cât băteau de tare

tu erai de pe atunci un teatru, un joc fictiv

de amuzat zeii,

aveai scenă și cortine de catifea

și eram singura asistând la piesele tale

eram și eu un teatru, unul mai mic

de amuzat inima, să-i amuțesc simțirile

dar mie nu-mi asistau ființe vii

ci numai sufletu-mi și cei

care mi-l transformau în păpuși cu ațe

punându-mă să ucid fluturii cu frig și cu timp

eu cădeam frunzele și aș fi vrut să ”te cad”

dar erai singura primăvară a mea

și dacă te-aș fi omorât

n-aș mai fi ajuns niciodată în

viața asta de mahala, plumburie

fiindcă aș fi rămas mai mult de o jucărie divină-

o toamnă

tu étais un petit dieu

j' étais une pauvre âme

dans notre paris, mon amour.

Lorelei.