11 September 2011

mémoires


amintirile-mi sunt toate vechi
de parcă ar veni de pe vremea zeilor
când, aruncând cuvintele pe geam,
simțirile-mi erau toate mai puternice:
strângerea de mână
sărutul zeilor- sorbindu-mi sufletul
îmbrățișările calde ale soarelui

eram o toamnă, mi-aduc aminte
cu tot cu frânturile mele de eternitate
și bătăile de inimă erau singurele care
ne despărțeau, stingeau cerul de jar
și spărgeau liniștea la cât băteau de tare

tu erai de pe atunci un teatru, un joc fictiv
de amuzat zeii,
aveai scenă și cortine de catifea
și eram singura asistând la piesele tale
eram și eu un teatru, unul mai mic
de amuzat inima, să-i amuțesc simțirile
dar mie nu-mi asistau ființe vii
ci numai sufletu-mi și cei
care mi-l transformau în păpuși cu ațe
punându-mă să ucid fluturii cu frig și cu timp

eu cădeam frunzele și aș fi vrut să ”te cad”
dar erai singura primăvară a mea
și dacă te-aș fi omorât
n-aș mai fi ajuns niciodată în
viața asta de mahala, plumburie
fiindcă aș fi rămas mai mult de o jucărie divină-
o toamnă

tu étais un petit dieu
j' étais une pauvre âme
dans notre paris, mon amour.

Lorelei.

2 comments:

Flyerboy said...

Frumos. Superb.

. said...

frumos