tu, toamnă nebună

nu te mai tângui, toamnă,

în infinimile mele de visări

să te primesc în inimă.

n-ai dreptul să-mi croșetezi simțirile,

să faci pantomime din iubirile mele,

n-ai dreptul, tu, să-mi sfâșii lumina

și îngerii de ceară

nu ți-am dat voie să schimbi sufletele

cu îngâmfarea lor, sau să uiți

într-un sfârșit de vară

amintirile-mi arse de timp într-o doară

nu știi că eu, fiica unui faraon necunoscut,

te-am luat în brațe copil fiind

din coșul tău de paie, pe râul infinimii

din care-ai venit

aruncându-te în iarbă am zguduit pământul

și a căzut prima frunză,

atunci am învățat să plâng,

atunci mi-am cutremurat iubirile viitoare

și din florile-mi n-a mai rămas,

oh, n-a mai rămas nimic,

le-ai ars.

Lorelei.