30 November 2010

Gând ultim de toamnă

Și poate mă întrebați pe mine
De ce cad frunzele și stelele,
De ce de mâine bate iarna-n sufletele noastre,
Și poate mă-ntrebați stupid
De ce strigă totul în templele minții și
În jurul sufletelor noastre.

Vine iarna, lacrimile
Se fac de acum fulgi de nea
Și o să ne înghețe obrazul
Și mi-e frică să nu cumva
Să-mi crească un om de zăpadă pe tâmple.

Mi-ar ajunge o bucată de lună
Nu vreau tot cerul, n-am
Ce să fac cu el întreg,
Îmi trebuie doar un colț pe care
Să-l strâng în brațe când
Mi-e frică de noapte și n-am jucăriile-aproape.

Lorelei.

Noiembrie, îmi pare atât de rău! Pleci, și parcă anul ăsta nici nu te-am cunoscut...

Un colț aici:

29 November 2010

regăsire!...

ne găseam tot mai des
când ne dădeam seama
privind prin ceruri
dințate
că, deși ne desprinsesem
mâinile altădată împreunate
rămâneam agățate
în degetul mic
și cu buzele trăgând tare
de cer

ne-am regăsit, suflețel!
ne-am regăsit cu aripi
cu tot
cu zâmbete tatuate
pe obraji,
soare în suflet,
și amintiri care ne prind din urmă
de buzunarele pantalonilor

mi-a fost dor
să te îmbrățișez divin
în stele și ploi torențiale
să vedem ”cele mai miracole”
din noi
și să regăsim
gustul de a mai fi iarăși copii
imaturi
într-o bancă plină de adolescenți

noi suntem singurii îngeri
care trăim
restul
vor să fie
chiar dacă încă n-au înțeles
cum se desenează
o aripă
și cum se zboară

Lorelei.

așa arătam când, într-o vară de dor, desenam pe cer cu buzele stele mușcate și învățasem zborul
mai știi?


28 November 2010

Desen 22.


cândva
visam să ne naștem iarna
ca niște îngeri,
și ne puneam pe gene
câteva secunde de ger,
câteva secunde de singurătate,
pene de zăpadă,
și cu cizmele
în picioare
începeam să zburăm așteptând
să apărem sub cer
cu zâmbetul vânăt, înfrigurat.

învățasem
să ne naștem, deci,
iarnă de iarnă,
pe o zăpadă impecabilă
și albă, cu ochii noștri negri,
cu părul mirosind mai de grabă
a soare, decât a frig
cu mânuși în mâini
după ce lăsam în urmă
toamne reci
cocori zburând,
suflete țipând.

o să ne naștem
și iarna asta
visând la zboruri albe
cu cizme în picioare,
scriind poeme,
foarte reci de altfel.
hai să ne înstrăinăm de lume
te rog, să facem îngeri
de zăpadă liniștiți
la lumina felinarelor
gustând câte puțin din
albul zăpezii.

Lorelei.

25 November 2010

Maybe

Poate că pentru mine înseamnă ceva faptul că neașteptat nu mai simt soarele pe umerii cândva înroșiți de soare în niște ore aiurea...și poate că aici o să pot să îmi acopăr, sub umbra unui perete muult prea colorat și plin de amintiri, aripile rotunjite de atâta iubire.
Poate înseamnă ceva că nu mai am în stânga mea aceleași suflete...și am lăsat iarăși o altă odăiță goală, o odăiță dintr-o bancă pe cât de stupidă, pe atât de dragă...și m-am mutat iarăși, căutându-mi locul...și acum, o să încep să scrijelesc poeme pe alt loc, mult prea ciudat.
Poate înseamnă ceva că te iubesc nerostit și te privesc zâmbind într-un colț de suflet.

Lorelei.

Și poate că mai înseamnă ceva faptul că îmi doresc să vină mai repede decembrie.
Sunt atât de proastă...
Proastă fiindcă las prima toamnă a sufletului meu să plece fără măcar să fi strâns odată un chip mânjit de iubire în brațe. Noiembrie o să mă lase.
Mi-a fost dor de tine.

Update: și m-am trezit în dimineața asta călcând nebunește cu pași greoi pe dimineața care mă îmbrățișa mult mai rece...și când am ajuns la fereastră, cu siguranță a însemnat ceva că a nins pentru prima dată...

Noiembrie? Unde ești? Mi-e frică!...

23 November 2010

:)

Mă voi rezema de semicercul cerului, ținându-mă cu un deget de stele, și o să-ți caut negrul în albul lunii, parfumul pe care mi l-ai amprentat azi după îmbrățișare, ridicarea aceea de sprânceană, atât de dragă, zâmbetul atât de pur, privirea aia perfectă...
O să-ți caut printre amintiri necuvintele cu care mă îmbrățișai uneori, copilăria pe care mi-o aduceai cu un simplu ”ce-ai?...”, și toate drumurile care, la un moment dat, îmi deveneau întrebări nerostite, pe care le descurcam ca pe un ghem de iluzii...O să-ți caut sufletul și o să-l pun din nou aproape, în piept, cu o mișcare de mână, în inimă, și o să-mi picur peste noaptea ta o picătură din sufletul meu...și o să te iubesc...și o să îți șoptesc la ureche despre ploile care m-au făcut să te iubesc.

Lorelei.

Cuiva.

21 November 2010

Desen 21.

Și când am luat infinitul în palme
Mi-a fost frică să nu îl scap cumva pe gresie
Și să îl sparg
Cum a spart Eva infinitul mușcând din măr.
Mi-a fost frică, Adamul meu,
Că o să vii să-mi ceri eternul
Să cunoști plăcerea de a avea Întregul între degete.
Mă mușcase șarpele iubirii de picior
Și îmi sângera cu șoaptele tale,
Și, ca să nu îți dau Totul din mâinile mele,
Pentru că începuseră să-mi tremure de otravă,
Am mușcat din el și-am înghițit.
Am înghițit infinitul cu o mușcătură dureroasă.
Nu-mi amintesc dacă am murit apoi,
Sau dacă m-am trezit...
Îmi amintesc doar cum mi-ai spus
Că nimeni nu poate să țină
Infinitul în palme
Fără să moară.

Lorelei.

Veșnicia nu te primește dacă nu mori întâi, și nu te dezbraci de iadul cu care te acoperi.
Și când intrii acolo, fii sigur că nu ai cum să ieși.

Desen 20.

Doar când plouă pot să ne crească aripi,
Îmi spuneai,
Doar când plouă poți să îți dai seama
Ce e aceea, de fapt, fericirea.
O să îți cumpăr universul
Cu o mie de lei
Ca să găsești fericirea în formă de plasmă...
Uite-te în sus și imaginează-ți că acolo e imperiul tău.

Dar nu văd nimic,
Ți-am spus,
Plouă și mă dor ochii de atâta umbră.

Nu-i nimic, mă linișteai în șoaptă,
Nu-i nimic,
Poți să închizi ochii.
Imaginează-ți că vezi plasma ca pe o carte deschisă,
Și poți să citești în stele
Cum arată îngerii în fapt
Și cum coboară fericirea de sus.

Nu văd nimic,
Nu pot să văd nimic...

Închide ochii, mi-ai spus
Punându-mi mâinile pe gene,
Închide-i, și o să simți cum ploaia
Îți face aripi.
Universul e al tău, îți amintești,
Ți l-am cumpărat.
Acum taci și privește cerul pătrat
În picăturile atât de rotunde de ploaie.

Și-am stat așa ore întregi
Încercând să descifrez ce scrie acolo sus
Și când am deschis ochii
Nu aveam nici aripi, iar tu nu mai erai aici.
Ploua...
Și-am închis din nou ochii...

Lorelei.

My vintage crib of sweetest things.

19 November 2010

(iubirea),(visele)

Ca şi cum aş pune
Iubirea în paranteză
Şi m-aş aşeza înstrăinată
Pe un colţ de mare
Cu picioarele goale,
Cu ochii închişi în palme
Să nu mai vadă,
Cu inima legată cu aţă
Să nu mai plângă
Aşteptând în tăcere
Vreun fluture rătăcit
Între suspine înstelate.

Ca şi cum aş pune
Visele în paranteză
Şi aş bate cu genele de cer
Să-mi deschidă Dumnezeu
Uşa, hotarul nestatornic
Şi să-mi atingă lumina
Încet vârful unghiei,
Irisul ochiului, sufletul,
Şi să se coboare vreun zeu
Pe pământ şi să-mi pună
Pe tâmple nori grei
Aşteptând nu ştiu ce miracole.

Lorelei.

Şi o să-ţi agăţ sufletul în cuier şi o să te sărut până o să mi te ia toamna de pe holul luminat de lumânări, şi o să îţi pun munţii lângă umerii tăi, să te sprijini cu tâmpla de cer...

18 November 2010

Suflet strâmb

Ascult noaptea muzică în surdină
După ce se termină ora poveștilor pentru copii
Și încep să scriu de mână ceea ce
În suflet nu mai poate intra
Și dau din aripi, fără să îmi fie teamă,
Căci doar ploaia poate să îmi vadă
Prin geamurile cu lumini
Care așteaptă să fie stinse
Trupul ascuțit, sufletul strâmb,
Și miile de amintiri pe care le pun pe hârtie
Ca pe niște vise răsucite.

Lorelei.

”Mie-mi plouă zborul cu pene...”

17 November 2010

Dor.Copilărie.Dor.


Ne era dor să ne adunăm de pe drumurile pe care uitaserăm copilăria, să prindem ulițele atât de pline de amintiri de mână și să sărim din adolescența prea curând venită direct în copilăria cea fără de sfârșit, ca un pas de șotron, să privim în gol cum noaptea lucesc stelele, fără să vedem în spatele lor aceeași lume, fără să schimbăm păpușile cu păr blond pe pachete de țigări...ne era dor să privim ca niște orbi în spatele feței de copil un suflet ca o floare de cireș, să ghicim sub haine umerii rotunzi, puțin arși de soare în zilele toride, sub care ne-am fi putut prinde aripi...”Făt-Frumosul așteptat de noi murise de astă toamnă, cu mărăcinii, cu iarba, cu jocurile, cu Ciuf-Ciufulici și copilăria...”(Maidanul cu dragoste)

Nici măcar îngerii nu pot aduce înapoi dorul de fugă în locuri și livezi prin care altădată alergau suflete puerile, dorul de fugit în soare cu părul lung, alergând și el pe vânt în urma noastră, ochii atât de goi și înstrăinați de lume, pe care puteam citi doar copilăria, zâmbetele largi, doar zâmbetele...
Și păpușile? Păpușile le-am uitat, ca pe poveștile pe care alteori le strângeam la piept...

Lorelei.

Baloane de săpun, zâmbete, flori în minte și-n inimă. Toamnă afară, primăvară în suflet...

15 November 2010

W.

(w)
Și dacă te-aș cunoaște, probabil nu mi-ai mai părea la fel de străin ca un suflet naiv care aleargă nebunește pe străzi după o fericire și o copilărie aruncate ca pe niște țigări neterminate... Și dacă te-aș cunoaște, te-aș strânge gol în brațe, fără să aud în inimă clopoței sunând și râsete de copii, și aș privi în sus, în suflet, în gând, și te-aș culege din nu știu ce lumi aiurea. Apoi aș șterge imaginea îmbrățișării printr-o strângere de ochi, printr-o lacrimă, printr-un suspin și o cutie de bomboane cu mentă...
Mi-ai fi mai străin decât un zbor nesigur, nedeterminat, mai străin decât îmi e toamna în momentele de furtună, mult prea străin ca să te mai găsesc în niște note muzicale ale unei melodii franțuzești...mi-ar fi greu să te găsesc în niște priviri sincere, de vreme ce ai aruncat demult gustul inevitabil al copilăriei de mult apuse.
Te cunosc, și totuși, mi-ești mult prea străin ca să-ți spun cine ești. E prea devreme să te arunc din inimă, e prea târziu să te găsesc într-o lumină nestatornică de la un capăt de lume.
Capătul meu, de data asta.
Dragul meu, tu...

Lorelei.

Și dacă am vrut să te scot dintr-o carte de povești...
M-am făcut zâmbet.(w).

12 November 2010

Z.

(z)cer,(z)stele,(z)lună,(z)prietenie.

Erau dimineți în care încăperea din suflet
Se umplea de amfore cu flori și zâmbete colorate pastelat
Și mirosea a frezii atât de parfumate.
Erau dimineți în care îngerii plecau în fugă
Uitându-și aripile lângă ceașca de ceai
Și soarele intra fără să mai bată la ușă în dormitorul minții.
Erau dimineți în care, negăsindu-și liniștea,
Își făceau loc în inimă frunze uscate, amintiri și frânturi imaginare,
Colțuri ușoare de cer și nenumărate căi spre fericire.
Erau dimineți...dimineți de toamnă, dimineți în suflet.

Lorelei.

Pentru că sunt și eu, după îndelungi căutări între colțuri de eternitate, pe calea spre fericire.
Pentru că râd mult și e prea simplu ca oamenii complicați să înțeleagă ce înseamnă zâmbetul.
Zâmbesc, zbor, (z)iubesc, (z)am aripi.


11 November 2010

(dez)Amăgire

Nu m-au dezamăgit niciodată diminețile de toamnă,
Diminețile în care,
Din absurd, lumini opalescente
Tipice seninătăților
Se lovesc de iarba întristată pueril,
Diminețile în care cerul
Pare că atinge sârmele de telegraf
(Goale de vrăbii),
Diminețile în care sufletul meu
Se regăsește în lumi convalescente
Care miros, imperfect, a trandafir uscat.

Nu m-au dezamăgit niciodată ploile
Care îmi pun pe fiecare fir de păr
Coroane de flori ude,
Nu m-au dezamăgit nopțile înstelate,
Sau razele de soare,
Zâmbetele și privirile de mătase,
Cireșele abia coapte, mușcate de soare, sângerânde,
Zilele de iarnă în care ninge naiv...

Nu m-a dezamăgit viața în sine,
Atât cât m-a dezamăgit sufletul tău,
Cu tot infernul prea lumesc
De care dai dovadă.

Lorelei.

Întâmplare

M-am urcat pe stânci
atingându-mă de tăcerile de ceață
din templul sufletului meu,
ca să ajung mai aproape
să văd mai bine
cum dorm îngerii la ora 4 p.m.
Mirosea a aripă dospită de soare,
probabil vreun înger căzuse
de pe cerul lui,

și, Doamne, mă simțeam atât de aproape
de privirile angelice
încât mi-era teamă să nu mă vadă
careva
și mă ascundeam după retină
cu mâinile la ochi
să nu cumva, vreun înger,
stând cuminte și privind de la balcon
să mă vadă
strâpungând lumina
cu întunericul meu.

Lorelei.

”Strigam de acolo, din pragul dintre viață și moarte, spre depărtări și înălțimi, puternic, cu palmele la gură și ochii crânceni:
-Unde e Dumnezeu? Îl caut pe Dumnezeu...”(Maidanul cu dragoste- G.M.Zamfirescu)

8 November 2010

Mi-era dor să îţi aduc, din necuprinsuri, mâna în palma mea, şi să îţi aşez cu blândeţe privirea pe căpruii mei... Mi-era dor să te culeg din nu mai ştiu ce poveşti, să te adun momente în şir şi să stăm de vorbă cu necuvinte, cu priviri, cu şoapte zâmbind...
Mi-era dor să îmi ridic sufletul, să mi-l priveşti prin pupilă cum încearcă să iasă...
Afară cad frunzele, cad amintirile înnodate cu zâmbete, cad cerurile, lumile...Noi iubim..
Dar toamna?...

I'm so happy, just like a sunny morning of autumn.

Pe cuvânt că am aripi.
Lorelei.

6 November 2010

Cocon.

Mă ascundeam sub frunzele căzute plângând,
Sub ropote de toamnă nedeterminate,
Și ascultam cum cad secundele și se lovesc scrâșnind
Însuși ele de timp și de a lumii imoralitate.
Mă ascundeam tăcând, ca luna după stele,
Și pierdeam vremea numărând aievea
Momentele în care m-am ridicat, mută, aiurea,
După fiecare căzătură în care m-am lovit în gând,
Asemenea unui copil care, plângând,
Își mângâia genunchiul abia rănit și sângerând.

Acum sunt mai bine, sufletul meu, fluture,
Mi-am vindecat rana cu un pansament de înțelegere,
Și a trecut. Am aripi, am gând, am rațiune.

Sunt mult mai bine.

Lorelei.

4 November 2010

Cântec

Nu știu, nu-nțeleg, nu mă tem,
Sorb clipe din timp încercând,
Toamna e pentru noi un post-mortem,
Noi trăim, dar trăim tot murind...

Căci lumea e jocul din stele,
Și lumea e jocul din noi,
Iubirea-i parfum de lalele,
Iubirea e-n noi, amândoi...

Căci soarele e doar un cântec,
Căci luna e-a mea, eu sunt ea,
Tu ești ori blestem, ori descântec,
Îmi blestemi repetat inima...

Căci tu ești lumina din mine,
Tu ești gândul meu orișicând
Eul meu de-acum ți-aparține,
Iubite, de mine flămând...

Căci tu mă ucizi din privire,
Și tu îmi dai viața-napoi,
A destinului nepotrivire,
Ne iubim, ne urâm amândoi.

Nu știu, nu-nțeleg, nu mă tem,
Sorb clipe din timp încercând,
Toamna e pentru noi un post-mortem,
Noi trăim, dar trăim tot murind...

Lorelei.


...

”Când ești trist de tot, îți vine să dormi. Îți vine să-ți culci capul pe genunchii altcuiva care te iubește, sau, dacă ești singur și n-ai pe nimeni, să ți-l culci pe palmele tale...Da. Îți vine să dormi când ești trist...și să uiți. Dar când te deștepți? Iar ești trist și nu mai poți s-adormi din nou!...”

Pentru că ”La Medeleni” a intrat în sufletul meu cum ai reușit tu să intri.
Mi-ai lipsit, deși ai fost mereu cu mine.

Acum ești aici.

Lorelei.

2 November 2010

Never mind.!

A fost odată o frunză...

până acum, lucrurile care îmi păreau cele mai simple au devenit munți imenși.
vreau să îmi ocup timpul cufundându-mă într-un lucru de olimpiadă, o carte, ceva, să uit totul.

am încercat să te scot din inima mea, dar ești prea bine prinsă. n-ai cum să scapi, orice ai face.

Dar frunza aia învățase, de aiurea, să iubească ceva ce n-avea să aibă niciodată.

mă aplec în fața poemului, în fața iubirii, a toamnei, a frunzelor. să tac?

gânduri înaripate, vise care aparțin altei lumi. sufletul meu e neînțeles, absurd, nebun, ambiguu, cum o fi. numai normal nu e.

Și totuși, iubea, până într-o zi...când n-a mai iubit.

am obosit, într-un spațiu prea lumesc, prea nedemn, prea nedivin. nu merit nimic din ceea ce este al lor. am obosit căutând, încercând, murind cu fiecare clipă, trăind, zbătându-mă. degeaba. nu mai are rost, și am picioarele de plumb ca să mai pot alerga.

dacă mi-ați luat copilăria, ce-ați făcut cu ea? ce-ați făcut cu literele mele, infinitul, aripile, sufletul, zâmbetul, iubirea, trăirea...ce-ați făcut cu ele? acum..chiar nu mai aveți ce să-mi luați.

Atunci a fost ziua morții ei.

Lorelei.

-A fost odată o frunză...Dar frunza aia învățase, de aiurea, să iubească ceva ce n-avea să aibă niciodată. Și totuși, iubea, până într-o zi...când n-a mai iubit.
Atunci a fost ziua morții ei.-

Le iubesc. Indiferent.

Alifia.




1 November 2010

Să căutăm

Să ne căutăm toamna sufletele în pământ,
Straturile de iubire de care am năpârlit,
Să le căutăm și să le legăm de penele vulturilor
Să le dăm drumul să plece
Să le găsească cineva poate, că nouă
Nu ne mai trebuie...

Să căutăm toamna să dăm gândurile la o parte,
Să le lovim cu pietre și să le
Aruncăm în mare, pentru că au amorțit.
Să căutăm să luăm înapoi minţile pe care ni le-am pierdut vara,
Iubirile, privirile, vorbele date aiurea,
Să le legăm cu o aţă subţire la urechi.

Te-am uitat, neîngerule, neiubire, nesuflete.
Dar pe voi vă ador.Tess, Diana, Elena, Diri.Milo,mamsi.

Lorelei.