poveste cu tăceri

venise vremea de a săvârși o crimă perfectă

unde minutele care se destrămau

n-aveau nimic de spus...

asfințise cuvântul sub stele

și soarele se îmbătase și căzuse-n comă

în alte galaxii.

luna care-mi adormea încrucișată la piept

îmi străpunsese pielea

și-mi ajunsese în aortă să-mi spele sângele

pentru că cerul care-i era sprijinit de coloane

frânsese piatra lor și ajunsese în genunchi

ca o femeie care plânge și

umbra lui se lăsase uriașă peste seară.

de sub ruinele lui am scos un briceag

frunzele se răsuceau;

taie venele tăcerii, ai spus,

omoară depărtările și hai să fugim

și te-am ascultat supusă și naivă

cât de firavă-i era epiderma infinitului

așa ușor s-a rănit

și urla ca un șoim și mai tare-și înfigea sulița

de negură în pământ, dar te-atinsese

moartea îți râdea printre gene și mi-ai șoptit

că fusese aproape perfect

dar rămăsesei gol;

dă-mi o parte din tine să mă locuiască, mi-ai zis

și m-am despicat ca un fulger într-o liniște paradisiacă

nu-mi vorbise nimeni despre cum o să mor

dar știam că acolo unde fug

n-o să mă întrebe nimeni pe unde am umblat înainte

tocmai mă strigau ai mei

îngeree, îngeree, vino aici, e timpul să dormi

dar o parte din mine le răspunse de la o margine

de cer improbabil: ne vedem într-o naștere viitoare

și-am căzut printre undele tulburi ale Trecerii

omorâsem luna

și auzisem moartea fâlfâindu-și aripa aproape

se întâmplase ceva în ziua aia, nu-mi aduc aminte,

dar cred că dimineața următoare cunoscusem lumina

și de-o potrivă, învățasem tăcerea. nu mai știam nici unul din noi să vorbim.

Lorelei.