Cocon.

Mă ascundeam sub frunzele căzute plângând,

Sub ropote de toamnă nedeterminate,

Și ascultam cum cad secundele și se lovesc scrâșnind

Însuși ele de timp și de a lumii imoralitate.

Mă ascundeam tăcând, ca luna după stele,

Și pierdeam vremea numărând aievea

Momentele în care m-am ridicat, mută, aiurea,

După fiecare căzătură în care m-am lovit în gând,

Asemenea unui copil care, plângând,

Își mângâia genunchiul abia rănit și sângerând.

Acum sunt mai bine, sufletul meu, fluture,

Mi-am vindecat rana cu un pansament de înțelegere,

Și a trecut. Am aripi, am gând, am rațiune.

Sunt mult mai bine.

Lorelei.