Eram odata copil...

Eram odata copil...Imi amintesc,vorbeam cu stelele,cu luna.Imbratisam cerul,credeam ca e al meu si ca nimeni altcineva nu-l vede.Credeam ca lumea se vede diferit la toti,ca ochii verzi vad doar natura,ca ochii negrii ,noaptea,ca ochii albastrii vad doar marea ce se intinde in infinit si ochii caprui,surasul diminetilor de vara.Nu intelegeam de ce faptele imi ramaneau in minte si de ce nu pot sa ma intorc in trecut decat cu gandul...
Visam sa ajung sa calatoresc in spatiu,mi se parea ceva normal sa reusesc...Mi se parea normal sa am tot ce imi doream,sa pot sa fac totul cu usurinta.Am avut esecuri pe care,desigur,nu le priveam cu interes,doar ca ma miram ca exista si pedepse pe care nu le-am cunoscut dar de care altii,pentru greseli,plateau mai mult sau mai putin.
Nu imi dadeam seama unde se duc oamenii cand mor,sau de unde vin.Nu intelegem de ce eram asa de mica,iar altii mult mai mari si de ce eram in aceasta ipostaza.
Nu imi dadeam seama ce este plansul si de ce oamenii foloseau acest semnal asa de des.Nu stiam cum se intamplau accidentele si de ce,credeam ca sunt pedepse, normal, desi nu stiam deloc ce urma sa se intample cu ele...
Vedeam trecand pe langa mine oameni,siruri-siruri si nu credeam ca nu ma cunosteau,credeam insa ca nu ma vedeau fiindca eram asa de mica,treceam neobservata.
Sub privirile celor mari eram un copil mic,dar eu ma credeam deja sus,destul de mare ca sa iau decizii singura si tocmai de aceea eram neinteleasa si nu puteam sa fac deloc ce vroiam.
Nu suportam ca cei mari sa se joace cu mine,caci nu eram o papusa cu par blond si carliontat cum aratam.Ma lasam prinsa de acestia si niciodata nu reuseam sa evadez.Ma strangeau in brate,ma puneau sa fac incercari care nu-mi placeau.Nu am vrut niciodata sa invat sa vorbesc,sa merg,dar cei mari m-au obligat iar eu nu le credeam cu folos.
Viata mi se parea atat de simpla...Era plictisitoare.Odata cu trecerea zilelor,a saptamanilor,a anilor,se mareau responsabilitatile,se mareau riscurile,incercarile prin care trebuia sa trec,se mareau faptele,visele,trebuintele...Eu nu intelegeam nimic...
Eram doar un copil la scoala,mai apoi.Stiam deja sa scriu si sa citesc,le invatasem din obligatii si nu mi se pareau de folos nici acestea...Treceam in graba foile caietului "tip 1" din clasa I.Scriam urat.
Eram o ciudata,asa credeam.Priveam cu ura spre colegii pe care ii credeam cei mai buni,observand mai tarziu ca sunt si eu printre ei si incepusem sa ma imprietenesc cu ei.Eram doar un copil...
Crescusem si eu,nu mult ce-i drept,dar nu-mi venea sa cred.Aflam in fiecare zi mai multe lcruri.Observam natura de care eram atat de fascinanta.Mai tarziu am inceput sa ma modernizez,sa ma preocup mai mult de mine si iata ca am ajuns asa cum sunt-o fata mult mai mare decat cea mica din trecut.Din viata am invatat tot ce stiu,desi toti cred ca am luat cate ceva de la adulti,dar nu.
Acum sunt eu insami,nu un copil.Asa-s si prietenii mei.Si tot din viata am aflat ce inseamna sa cresti,sa ai prieteni,sa fi tu insati...Acum sunt eu,cea pe care o stiti...