Departe de lumea obisnuita

Frig...Numai o lumina se mai zbate printre crengi.E totul trist...e mort,e calcat de timp.Dintr-o crapatura,o coada de par negru,carliontat,iese.Fata,abia trezita,a plecat afara....ca in diminetile de toamna,in diminetile castanii si s-a asezat langa teiul ce abia graieste.....
Pamantul era rece.Era umed si trist.De ce?S-au scurs visele asa,ca printre degete.S-au dus pana si sperantele,odata cu toamna.Fetei i se scurse o lacrima.Suspina.Era prima zi in care simtea ca iubeste.Nu neaparat iubea o fiinta...ci iubea un suflet si iubea toamna.
Ridica de jos o frunza moarta si o stranse in palma.Ar fi incercat sa o mai invie dar a trecut.Fata,cu lacrimile printre gene se ridica de jos si facu doar un pas.O lacrima se zdrobi puternic de pamant.Transformarea toamnei se terminase.Era trista.Lacrimile cadeau triste,parca amortite si ochii fetei tot mereu jucau in perle.Privea in jur.Era parasita,era singura,era parca rupta dintr-un petec gri,aruncat peste un lac.
Fata era fericita cand era cald,cand era toamna,cand erau vise si amintiri ce-i jucau prin cap.Isi dezmierda parul cu mana stanga.Coada ii tinea de urat cand era abandonata de fericire,abandonata de prieteni.
Se uita in sus si intinse mainile langa ea.Privea cerul gri,cerul care o lasase acolo,in voia iernii,in caderea lunga,infinita in adancuri.Fericirea,de data aceasta,o abandonase.O abandonase adanc in tristete,in iarna,in frig,in singuratate.Era pregatita sa plece,iar fata incerca s-o prinda dar fugi...
Fata imbratisa cerul,apoi se uita in jos si inca o lacrima cazu amortita pe pamantul rece.Nici greierii nu-si mai cantau doinele ca alta data,nici teii tineri nu mai radeau,ci lasau umerii ingreunati de frig pe pamant,cat mai jos.
Flori nu mai erau,veselia tacu iar ea era acolo privind in continuare viata,privind in nostalgie toamna plecand.Cu siguranta era prima zi de iarna,urmand ca dupa ea sa vina altele,mai triste,mai friguroase,mai singure.
Ziua trecu greu.Fata statuse acolo tot timpul,plangandu-si amarul,plangandu-si tristetea,singuratatea de care avea parte in timpul iernii grele.
Ziua urmatoare,in locul fetei,in locul in care statea ea atunci ramasese o frunza uscata,inca putin calda dupa strangerea in pumnul fierbinte ,o suvita neagra,carliontata si o pana alba,stralucitoare.Fata nu era intocmai cine se credea a fi.Ea chiar cazuse din cer.Chiar si ingerii cad,urmand o iarna fara rasete.