30 May 2011

gânduri, zboruri, aripi...

Acolo, ca un leagăn al opririi timpului, copilăria și adolescența își mistuiau îmbrățișările. Și după strigăte, șoaptele copiilor mari păreau și acum groaznic de puternice. Vântul se oprise să le asculte pentru o clipă toate dorurile și toate visurile. Și iluzia exista. Și viața. Elanul, credința, madrigalul, lirismul se înnodau în bătăi de inimă constante. În urma stelelor împinse de cerul greu, zorii curmau îmbrățișarea divină a întunericului care ardea și iubeam. Luna desena raze și acolo, undeva, versuri prindeau între degete zborul ca din basme...și...”n-am iubit pe nimeni așa cum te-am iubit pe tine...” Păstram în inimă frânturile a două nopți perfecte, rupte din povești cu zâne, Ilene Cosânzene și Feți-Frumoși și erau departe toate gândurile, toate tristețile. ”Nu pleca!...Încă nu m-am umplut toată de tine!”...și timpul își ținea răsuflarea, ascultând rândurile unei noi cronici. Lumea, prietenia, viața, iubirea, trandafirii sălbatici, primăveri întârziate, toate se ascundeau în inimile astea tinere care ascundeau o eclipsă a nostalgiei cu fericirea. Și iubeam. Și eram mici, cu aripi crescute până la stele, cu zâmbet larg și părul fluturat în vânt, cu ochii visând la nemărginire. Și dorul pândea în spatele speranțelor, cu timpul de mână, aruncând într-o ramă de fotografii o amintire...cum n-a mai fost alta.

Lorelei.

Pentru prietenia lor, soarele zilelor mele.
E ca atunci când infinitul întors pe dos, 8-ul acela, se conturează perfect și creionul se oprește acolo unde a început. Acolo ard stelele, acolo arde amintirea. Acolo...suntem noi.

3 comments:

Monica said...

oare nu esti prea matura?

Just Anna. said...

si prea perfecta?:)

Iulia said...

dorul e focul in care amintirile si trecutul ard ...