Maybe it's the way we always stay when our hearts have gone.

Atunci cauți, ca și mine, pe strada pe care știi că ți-ai pierdut ( sau a plecat fără să-ți ceară voie ) inima...cândva.
Și există sentimentul că pașii tăi, singuri de tot, regăsesc pe asfalt urmele altora, adulmecă iubiri care s-au uscat în urma sărutului și merg pe drumul lor. Și încearcă să caute, înnecându-se în propriul aer, oxigenul pe care îl dă dragostea, zvâcnirea sufletului, tresărirea pleoapelor. Amăgită, îmbătată de prea multă ”vodkă” aromată de gustul lui, alergi în disperare să găsești ceva care-ți dă de înțeles că e aproape, că sufletul lui e mai ”aici” decât oricând de tine. Rămâi cu pașii călcând pe iubirile altora, așteptând ca la celălalt capăt al străzii să întâlnească urma pantofului lui, mirosul buzelor, culoarea ochilor, zâmbetul...dar regăsesc tot singurătatea, tot urma umbrei tale, mirosul pielii arse de soare, reflexia privirii căprui. Și atunci devine trist, se face frig și iarnă, când soarele cade, și-ți întorci mersul spre locul din care ai plecat, fără speranță acum, că cel care ar fi trebuit să fie acolo, înțelegând tresărirea sufletului e plecat fără urmă în lume.
Și e zadarnic și se lasă noaptea. Se lasă ceață. Cad stelele.

Lorelei.