Suflet de poem

L-am știut dintotdeauna nefericit. L-am cunoscut de când simțea cuvintele zdrobindu-l, încercând să le dea afară, plin de iluzii, rănit de vise, uzat de dorințe.

E trist fiindcă lumea a uitat să-l înțeleagă. L-a găsit cândva în cărți, i-a furat nemurirea și a rămas searbăd. Ciung. I-a dat lacrimile, dragostea și...câteva bucăți de ciocolată.

L-am văzut convertindu-se într-o proprie religie a necuvintelor, luptând după nu știu câte lucruri de unde se întorcea de fiecare dată bolnav, rănit. Tot în război a învățat să muște. Mi-a lăsat buzele rănite când n-am știut să-i spun dacă l-am simțit cândva fericit. N-a fost. Niciodată.

S-a zbătut încercând să schimbe lumea prin cuvinte, să creeze stări, să aducă zâmbete. S-a chinuit să învețe iubirea, când poate n-ar fi vrut niciodată să știe cât de tare doare. Cu dragostea de mână a câștigat o singură bătălie, dar a pierdut războiul, rămânând cu aripile împușcate și inima frântă.

Vrea să ajungă mare, dar cum, când nu mai știe să creadă în iubirea din povești și lumea l-a dezamăgit de atâtea ori?

Poate...va mai găsi pe cineva care să-l iubească și pe el.

Sufletul meu are aripi, visează, vine din vară și se numește Poem. A rămas copil. Al tău cine e?

Lorelei.