ninsorile știu

ninsorile știu.
sunt ca un copil fugit de acasă.
alerg în nopțile de nesomn
goală, ducând pe umeri
o libertate imensă
și sar în afara luminii ca-ntrun ocean

mă opresc la marginea lumii
și încep să plâng în hohote nimicuri,
să urlu, să sfâșii liniștea ca o cobră regală

mă aud stelele, mă pâră singurătăților,
și ele mă cheamă înapoi
le privesc pieziș,

dar apoi totul devine firesc,
îmi îngop la infinit secundele
în uitare, mă cuibăresc în mine
și-aștept noaptea, să fug

mă descompun rătăcirile,
sângerez litere
mă salvează totdeauna ninsorile de la
răpirea aceasta și mă ceartă
și lasă gheața lor să mă biciuie

mă întorc acasă

cu vânătăile cuvântului pe trupul gol

plec și revin mereu,
până vântul
o să-mi sufle curajul de-a fugi în lume,
și-atunci...

Lorelei.

plumb în lumină

adorm nopțile în mine dinainte să-mi închid pleoapele.
inima de plumb mi le-a strâns pe toate. toate stelele. toate lunile pline.
le-a cântărit, le-a adunat, le-a înmulțit și cu ele
a măsurat veșnicia

știu tăcerile ei, cunosc și când e furtună,
căci atunci aud stelele cum fac dragoste cu nefericirile...
doar să mă atingi și din inima mea plumburie ar țâșni
șuvoaie de nopți cu tăceri sugrumate de-atâta gol, de-atâta nimic

sunt o chemare, lumina m-a prins de braț azi-dimineață
încercând să-mi întârzii trecutul, alungarea din "rai", ceea ce a fost,
și parcă s-a legat de mine ca un prunc, și totuși nu-s obligată
să-mi sfâșii inima, să scot din ea
ce-i înlăuntru...

dar lumina murmură prin visele mele, îmi mângâie gândul
și se așează tăcut pe un colț din amintirile mele, desfăcându-mi-le dureros,
șoptindu-mi despre certitudinea că schimbarea umblă prin mine pe vârfuri
și că, într-o zi, voi fi iarăși
parte din lumina mea
într-o bancă de poeme.

Lorelei.

boulevard of broken dreams

dragostea mi-a lăsat atâtea urme pe corp

încât nici umbra mea nu mai are putere să le care

pe străzi, prin parcuri sau pe bulevarde de oameni triști

și mă tem că am pierdut-o prin pământ

atunci când tristețea mi-era completă, înfășată în lacrimi

am legat toate visele de curea,

unele le-am agățat prin buzunare sau în mâneci

și le-am târât prin toate cuvintele și toate iubirile

încât s-au zgâriat, lăsându-mi sufletul gol,

uneori fluierat de vânt, alteori biciuit de furtună

oamenii de pe stradă m-au chemat în casele lor,

mi-au dat să mănânc, dar câinii viselor mele

i-au mușcat... m-au mușcat... și-n loc de pansamente

mi-am turnat otravă-n răni și le-am închis

cu nopțile mele, lăsându-mi venele vineții

mi-aș căuta umbra prin zăpezi și scorburi

să adorm pe ea, să-mi țină de cald singurătățile

prin care obișnuiesc să rătăcesc, s-aud

cum din pământ mai șuieră câte-un vis muribund,

sau vreo dragoste cum încearcă să mi se injecteze în piele

m-aș opri la o margine de drum să caut,

pe vreun bulevard al viselor sfâșiate, m-aș opri,

dar mi-e teamă c-am să-ngheț și atunci mai bine stau

să ard în flăcări de tăcere și-n flămânzeala dragostei,

să văd cum, în loc de umbră, o să-mi apară vreodată

iubirea în oglindă.

Lorelei.

December, baby

uită-te ce soare îți îmbracă cerul ochilor tăi

și vino mai aproape. lasă tăcerea

să ningă continuu în noi.

lasă zăpada cuvintelor tale să ne îngroape

în cea mai lungă tăcere,

mai lungă decât depărtările privirilor mele,

las-o să ucidă toate toamnele din noi

lasă-mă să cred că pot să fiu înger,

acoperă-mi ochii umezi și calzi cu mâinile tale

reci ca o iarnă și împrăștie-mi

zările spre infinit, spre un alt cer și-un alt pământ

mâna ta, iubitul meu, a atins toate fantasmele

lumii îngerești

și-ai înghețat aripile care acum tremură, zvâcnesc

aproape c-au să moară prea curând

dar în mine tremură șuvoiul nesfârșit

de simțiri și de timpuri

și i-aș da voie să-nghețe... prin mine...

ești decembrie, decembrie al meu

Lorelei.