nu te mai tângui, toamnă,
în infinimile mele de visări
să te primesc în inimă.
n-ai dreptul să-mi croșetezi simțirile,
să faci pantomime din iubirile mele,
n-ai dreptul, tu, să-mi sfâșii lumina
și îngerii de ceară
nu ți-am dat voie să schimbi sufletele
cu îngâmfarea lor, sau să uiți
într-un sfârșit de vară
amintirile-mi arse de timp într-o doară
nu știi că eu, fiica unui faraon necunoscut,
te-am luat în brațe copil fiind
din coșul tău de paie, pe râul infinimii
din care-ai venit
aruncându-te în iarbă am zguduit pământul
și a căzut prima frunză,
atunci am învățat să plâng,
atunci mi-am cutremurat iubirile viitoare
și din florile-mi n-a mai rămas,
oh, n-a mai rămas nimic,
le-ai ars.
Lorelei.
