eclipsa unui zbor

te privesc dincolo de răsărit și de apus
te îmbrățișez în raze de soare, îți spun,
m-am obișnuit să ard în ochii tăi căprui
și să să aud cum îmi strigi numele în mii de feluri
rămâi aici, căci fără tine
mi-e frică de zboruri

trec un minut prin fața soarelui
pe pământ se face noapte
te regăsesc dintr-o amintire, în infinit, îl dezgolesc de timp
și-l îndes în suflet... iată-ne eclipsa!

nu te-aș mai lăsa să pleci!
îți desenez chipul nesonor și colorat deasupra stelelor,
deasupra lumii, ți-l oglindesc în mare
și înot în zâmbetul tău...mă înec o clipă și renasc
plină de tine în lumina lunii
fiindcă noaptea ești numai al meu, îngere

strânge-mă în brațe acum,
să-mi crească aripi până la capătul norilor
să ajung să te leg de o margine de ploaie
furtună să-mi fie sufletul
să nu te mai pierd niciodată
să-nvăț pe de rost să mor în seninul cerului
și să-mi fie salvare sufletul tău

Lorelei.

celui care ne-iubește

tu iubești atât de puternic și neromantic
dar inima nu poate să-mi improvizeze neiubiri
așa că-mi las cuvintele să se îndrăgostească în locul meu
în cel mai neiubit mod posibil
și uite, nu-mi plâng ochii
nici buzele nu se-ncleștează în tristețe

să-mi construiești unelte de zbor din fier s-ajung la tine
nu-mi trebuie aripi cu pene
nici răsărit de soare
tânjesc după buzele tale însingurate și reci
și după îmbrățișarea ta ca după sărutul unui înger


am gustat fiecare strop sărac din tine
dar tot înfășată în bogății am rămas fiindcă
n-am nevoie de lumini și flori pentru a putea fi fericită 

să mă desfaci de metafore și
să mă descalți de sandale, să fim doar noi doi
și cerul de peste balcon
să ne iubim înghețat, fără petale de trandafiri
să bem cafele fără gust
și-apoi să mă alungi din raiul tău micuț cu primul avion
nici să nu-mi pot aminti privirea ta
să nu mai știu să-mi așez trupul
în lumile tale

străin să-mi fii, învață-mă să te neiubesc cu devotament
sunt dependentă de bătăile inimii tale... și ele puține
te țin departe, dar să știi că
felul în care mă neadori mă îndrăgostește în fiecare moment de tine.

Lorelei.

A.B.

”Azi am plutit, iubito, pe ape mari albastre,
Cămaşa de pe mine, iubito, poţi s-o storci,
Şi m-am gândit pe ape la inimile noastre,
Dar m-ai strigat - tu poţi oricând să mă întorci! -
Şi-am revenit din apele albastre,
Şi ca dovadă - uite-un pumn de scoici.

Azi am umblat, iubito, prin mari şi-adânci păduri,
Îmi sfâşiară haina potecile ascunse.
Şi m-am gândit prin codri la ochii noştri puri,
Dar m-ai strigat - şi-n mine chemarea ta pătrunse;
Şi m-am întors din marile păduri,
Şi ca dovadă - iată-un pumn de frunze.

Azi m-am pierdut, iubito, prin straturi mari de timp
De pe obraz tu şterge-mi, iubito, anii bine,
Mi se părea-n milenii cu tine că mă plimb,
Dar m-ai strigat - şi glasul ţi-ajunse greu la mine
Şi m-am speriat că n-o să-ajung la timp,
Şi-am prins să-mping mormanele de timp
Spre viitor - şi iată-mă la tine.”(A.B.)


vara mi s-a aplecat peste balcon cu zulufi de soare.


Lorelei.