Primăvară în crângul de liliac

Găsesc în râsul tău o lalea timidă

Și-ți mângâi obrazul cu palma,

Tu, chip firav și sfânt,

Tu, zâmbet al copilăriei mele,

Tu, alinarea sufletului meu

În care-mi răsare soarele...

Găsesc fluturi zburând peste gene

Și-n ochii tăi răsare un ghiocel,
Tu, visul meu nins cu flori de cireș,

Tu, cerul meu de azur,

Tu, bătaia mea de inimă

Care a tăcut o iarnă întreagă.

Găsesc clinchet de clopoței în glasul tău,

Și tinerețea uitată undeva,

Într-un crâng de liliac mirosind a basm,

Tu, chip plăpând ca o zambilă,

Tu, zbor primăvăratic,

Tu, lumină a dimineții iubirii mele,

Care a ieșit afară cu fluturii odată.

Găsesc stele cu gust de flori de salcâm,
Găsesc în mine amintiri rupte bucăți,

Găsesc sfioase și blajine zâmbete,

Atât de fragede, atât de calde,

Tu, poem viu și singuratic,

Tu, zborul meu cu aripi de ceară,

Te găsesc lin, ca o adiere de vânt,

În prima zi de primăvară.

O iarnă toată te-am căutat

Și-acum te-am găsit în mine

În albumul cu fotografii,

Mi-ai adus primăvara, cu fluturii ei cu tot,

Și o adiere de iubire, ca o părere,

Tu, bucată a cerului meu senin,

Tu, floare de piersic,

Tu ai presărat în mine din primăvara ta.

Lorelei.

”Acest poem e doar un gând nevinovat”...(A.)

lucru lorelaist

mă trezesc dimineața cu stele pe buze

și somnul lăsat pe perne

și lacrimi uscate pe obraji

și arunc la întâmplare un soare pe cer

iau stelele și le pun în sac

și pictez zorii ca un copil stângaci

cu vârful degetului

până o să vină primăvara

până o să-mi împart inima

s-o dau ca mărțișor

o să ningă continuu în sufletul meu

și-o să fie alb...atât de alb

...

mă întreb dacă dorul care mă chinuie

n-o să mă arunce în delir

cu prima scânteie a fericirii

de-aia vreau să vină primăvara

să las în iarnă ceea ce n-am putut să fac

și să-mi fac tinerețea un soare

tăcut și sfânt

sunt o carte deschisă

citește-mă

ca să vezi cât de strâmb mi-e sufletul

Lorelei

Iar e alb în mine...

Uneori e bine să fii singur când ești trist. Să întorci spatele lumii și să nu știe nimeni nimic, să-ți acoperi ochii în palme să nu mai plângă, să nu fii auzit ca să nu te-ntrebe nimeni ”ce-ai?” și tu să n-ai ce să răspunzi...e atât de nedrept, încât, doar cu o întorsătură de spate și o ușă închisă în urma ta să crezi că n-o să te audă nimeni și poți să strigi atât de tare că nu e corect...că nu e drept...că a fost dorința ta care s-a legat cu-o sfoară și nu s-a îndeplinit. E bine să fii singur când ești trist. Și să plângi. Să-ți pui tot amarul într-un pahar cu apă și să verși oceanele din ochii tăi, căci atât de trist e plânsul când nu te-ascultă decât pereții și nimeni nu știe ce-i în inima ta...

Și-apoi, cu dinții mușcând buza până la sânge, să te liniștești în suspine și s-adormi, iarăși fără să fii văzut...că ”luna de miere” s-a îndepărtat cu ani lumină și nu mai ai cum s-o ajungi.

Și când te trezești, întorci iarăși spatele lumii, și cu ochii roșii de-atâta plâns mult prea copilăresc să-ți părăsești universul tău cu un zâmbet amar pe buze, așa cât de amar ți-e sufletul...

Că visul ăsta al tău n-a fost născut să se împlinească.

Ci doar să-ți rămână, la fel de poetic, încrâncenat pe inimă...

Că poate data viitoare n-o să-ți mai plângă sufletul...

Că poate..o să devină tristețea așa mică, atât cât să încapă într-un zâmbet, în semiluna buzelor tale...

Și poate, apoi, îți va trece...

Lorelei.

Am dat de alt cer

Pentru că azi am dat de alt cer și de-alt pământ, chiar așa:

Nu săpa prea adânc, îţi zic,
nu săpa prea adânc, nu săpa,
că o să dai de cer
că o să dai de cer
de alt cer, de alte stele, îţi zic,
de alt cer, de alte stele
şi acolo între ele
de alt pământ, de alt pământ. (Către fântânar-N.Stănescu)

Pentru că bucuria și prietenia mea s-a țesut până la lună și pentru că în inimă mi-a crescut o infinime. Pentru că azi a fost...atât de special și cam atât.

Căci poezia asta mi-e atât de dragă și-o port cu mine-n inimă mereu, tatuată, ca un fel de mesaj de care nu mă mai desprind.

Lorelei.

Ulița copilăriei mele e ninsă de florile de cireș

Ulița copilăriei mele e ninsă de florile de cireș

Care mi-au crescut pe inimă.

Acum, sufletul meu e-atât de alb

Încât mi-ar fi teamă să-l zgudui

Să nu cadă de pe el parfumul cireșilor

Și piersicilor înfloriți atât de timpuriu.

Nopțile astea care-și culcă seninul la piept,
Obosite de-atâtea stele și timpuri

Mi-au aruncat în mijlocul grădinii din inimă

O lună maaare, de care să-mi fie dor,

Timp în care eu să-mi pun copilăria

În minunile care au început să ningă din copaci...

E-atâta primăvară în sufletul meu,

Atâta dragoste și tinerețe cu parfum de liliac,

Încât, dacă cerul ar prinde culoarea infinitului

Ce soare s-ar ivi, și ce sublim ar răsări

Din lăuntrul unde-mi cresc aripi...!

Lorelei.

Noapte bună, vis magic al copilăriei nu știu pe unde rătăcite, noapte bună, liliac înfloritor al tinereții, noapte bună, vals timid al florilor care-mi cad pe inimă...

Roses on fire

Îngerul meu, în noaptea asta

Să îmi pui pe tâmple și pe aripi praful de stele

Din cerul adunat în ghiozdan

Și, cumințel,

Să te așezi lângă zeii pe care i-am adunat

Să-mi țină de urât prin poeme...

Și mâine dimineață trezește-mă cu o sărutare

Peste pleoape

Și ascunde-te în lumina ochilor mei..

Noapte bună, stea care arzi, noapte bună, noapte de vară care păstrezi în tine copilăria mea, noapte bună, sunet senin de fericire, noapte bună, primăvară, noapte bună, soare și lună...

Căci secundele mele se scurg în sens invers, spre primăvara cu flori de cireș și trenurile care vin și pleacă în trista gară a inimii mele. Păcat că fericirea care s-a mutat în sufletul meu de tot nu a venit aici cu manual de instrucțiuni. De multe ori mă pierd și nu știu cum s-o mai folosesc...

Noapte bună, floare de cireș de februarie.

Lorelei.

Gând cu adieri ușoare

de ce în zori pe genele mele se prind comete azurii și câte cuvinte ne mai trebuie să ajungem la univers? câte culori există și câți îngeri au învățat încă să iubească? ce gust are răsăritul și câtă acuarela încape într-o portocală?

în jurul numelui tău am desenat un poem și-aștept, emotivă, prima adiere de primăvară venind pe ghemul de șine de tren din inima mea.

am învățat pe de rost glasul și mirosul tău și-n fiecare zi gust din răsăritul dulceag de pe cer...

mi-e cald și nu-mi mai e iarnă.

Lorelei.

Poem

Poemul ăsta e atât de trist și necăjit

Încât mi-e frică să-l scriu

Să nu-i curgă lacrimi.

Poemul ăsta a crescut cu iarna odată

Și așteaptă și el, cuminte, lângă un înger

Să înflorească rozele.

Poemul ăsta era, cândva, despre ochii tăi demonici

Cu o privire angelică,

Despre contrastul dintre ură și iubire,

Despre suferința care dormea cu mine,

Seara fiind lacrimă copilăros de tristă
Și dimineața devenind un zâmbet prea fals.

Poemul ăsta s-a născut din cuvinte

Și, curând, a devenit doar o exuberanță

Care pierde nopțile în foi de jurnal.

Poemul ăsta trebuia să scrie despre

Viața perfectă de care mi-e atât de dor

Și despre cireșii care ne înfloresc în februarie

Undeva, în dreptul inimii...

”Chiar acolo!”...

Mi-am dezgolit sufletul sub aripa ta

Când poemul ăsta atât de trist și necăjit

A mușcat din mine și mi-a agățat o parte de suflet

În pernuța cu ace...acolo unde nu există cuvinte.

Lorelei

4 2day + 1 = 43

Mom,
De fapt nu-mi amintesc prima stea răsărită

Sau chipul tău când l-am văzut prima dată.

Nu-mi amintesc prima ta zi de naștere pe care-am cunoscut-o

Nu-mi mai amintesc aproape nimic
Dar știu că azi e o altă zi dintr-aceea

Pe care n-ai dori-o s-o știi

Dar eu te iubesc cu toți anii tăi

Indiferent câți s-ar fi adunat astăzi.

La multe ierni și zâmbete,

La multe stele răsărite!

My heart is my present for you.

Almost ended story

Îmi târăsc niște cărți în ghiozdan și plec spre casă cu un dor nesăbuit de primăvară.
Am căutat lângă stâlpi și garduri câțiva ghiocei...dar nu i-am găsit.

Când am ajuns acasă am dat drumul la televizor să văd dacă a anunțat la știri faptul că mi-am omorât personajul din piesa de teatru. Pusesem la cale, așa cum m-au sfătuit florile alea roșii, ori să-l otrăvesc, ori să cadă de la balcon. Nu m-am decis dar de dimineață în mintea mea l-am găsit mort.

Uneori mi-e că l-a omorât altcineva. Poate hoțul ăla care mi-a intrat în suflet în noaptea în care am uitat să-mi încui ușa și l-am găsit ascuns în șifonier între cămășile necălcate, vorbind la telefon cu nu știu mai care fată blondă. L-am dat afară, dar n-am căutat în dormitorul personajului să văd dacă mai trăiește.
Am zbierat de dimineață pe balcon să m-audă vecinii că tot restul personajelor mele poartă doliu. Îngerul care îmi stă pe umeri a încercat să-l resusciteze dar i-am spus că n-ar strica puțină dramă și i-am tras mâinile de pe el. A aprins o lumânare.

În noaptea asta îmi țin îngerul în pat. Cățelul ăsta o să doarmă lângă perna mea ca să nu mai vină hoții. De-asta țin câine.

Cu o cafea vărsată pe masa din sufletul meu încerc să nu devin insomniacă noaptea asta. Încă o noapte nedormită ar fi groaznic de tristă, cu pagini întregi citite în lumina lanternei.

O să mă învelesc cu plapuma că-s liniștită. Am pus timbrul scrisorii pe care am vrut să o trimit nu știu cui și-am pus-o la poștă...că poate o s-o primească cineva.

Lorelei.

A fost ziua ei

Lee,

Aseară sora ta voia să culeagă în palme

Lumina de pe jos

Care făcea un joc cu întunericul,

Sau s-o oprească sub tălpi

Ca să nu mai fugă

Şi mi-am dat seama

Că e imposibil să coborâm

La gât soarele ca medalion

Când între noi sunt ani lumină

Şi oricum el va trebui

Să răsară şi s-apună

Aseară ţi-a mai crescut pe suflet

Încă o iarnă

Şi, draga mea, am ţinut să-ţi spun

Că în cadoul ăla trebuia să fie o lună

Dar nu ştiu unde s-a ascuns

Abia târziu au început

Să plângă stele

Şi noi două ne gândeam timid

La cât de mult iubim cerul

Pe frig, din leagăn

Lorelei.

când e trist în mine

uneori e atât de trist în sufletul ăsta strâmb

încât

mi-e frică să nu sting soarele cu lacrimile sărace

care curg

când e atât de trist îmi pun nopțile pe pleoape

ca o palmă

și strâng genele să nu pierd amintirile care mi-au încăput

în privire

la fereastra asta la care răsar totdeauna

aceleași stele

leg lumini, sub umbra cărora să m-ascund

de mine

eul meu, de asemenea un labirint cu roze și povești

zâmbește trist

și-adânc melancolic și-adună visarea împrăștiată

prin lume

uneori e-atât de trist în sufletul meu

încât cred

că fericirea e-ntr-un alt univers și nu-mi mai amintesc

dacă a fost vreodată

a mea

când e-atât de trist zgudui cerul să-mi cadă îngeri

și universuri

și mă-ntreb de ce ai mei nu m-au lăsat de mică

să fiu balerină

acum aș fi jucat ”lacul lebedelor” încălțată în poante cu panglici

și-aș fi uitat

ce e aceea tristețea, cu dragostea pe buze

mi-e dor să fiu lebădă

mi-e dor să fiu copil și să uit dorul

mi-e dor să fie cald și soare

aici, pe undeva

căci e atât de frig și trist aici uneori și-atât de străin

încât îmi vine să plec

din mine

Lorelei.

sufletul meu nu e o loterie

am să te las din nou

să mi te (re)naști ca un ghimpe

pe trandafirul sufletului meu

și-apoi să mori

cu numele meu pe buze

pe buzele pe care-ți curg

iubiri amare

nu-mi păta sufletul

cu o dragoste atât de falsă

ca privirea pe care ți-o pui șablon

eu o să-mi țin aceleași frunze căprui

în priviri

și-am să te las să-ți trăiești

acele 7 vieți în mine

dar, de fiecare dată

o să mori cu-amorul neîmplinit

câteodată, nu știi,

dar îmi place să fac pe malefica

tu n-ai decât să-ți încerci norocul

doar că, dragă,

sufletul meu nu e o loterie

Lorelei.

Gând

Altfel, cu dragostea de mână, mă plimb pe drumurile nebănuite ale fericirii.

Cuprind viaţa într-un zâmbet şi câteodată mă aşez pe marginea unei clipe şi, în gând, îmi pun trupul în palmele tale...Decojesc soarele cu mâinile astea goale şi razele le las să-mi curgă în priviri.

În rest, am oceane în vene şi-n inimă amprentate melodii franţuzeşti în ritm cu iubirile mele.

Degetele astea care nu mai cunosc decât cuvinte au început să alerge, visător, pe curcubeul din sufletul meu..Nu sunt altceva decât un înger (ne)muritor.

Şi totuşi, "trăirea asta în nori nu e deloc nevinovată..."(Cella Serghi)

Lorelei.

Cred că-n viaţa mea n-am mai fost atât de fericită..