venise vremea de a săvârși o crimă perfectă
unde minutele care se destrămau
n-aveau nimic de spus...
asfințise cuvântul sub stele
și soarele se îmbătase și căzuse-n comă
în alte galaxii.
luna care-mi adormea încrucișată la piept
îmi străpunsese pielea
și-mi ajunsese în aortă să-mi spele sângele
pentru că cerul care-i era sprijinit de coloane
frânsese piatra lor și ajunsese în genunchi
ca o femeie care plânge și
umbra lui se lăsase uriașă peste seară.
de sub ruinele lui am scos un briceag
frunzele se răsuceau;
taie venele tăcerii, ai spus,
omoară depărtările și hai să fugim
și te-am ascultat supusă și naivă
cât de firavă-i era epiderma infinitului
așa ușor s-a rănit
și urla ca un șoim și mai tare-și înfigea sulița
de negură în pământ, dar te-atinsese
moartea îți râdea printre gene și mi-ai șoptit
că fusese aproape perfect
dar rămăsesei gol;
dă-mi o parte din tine să mă locuiască, mi-ai zis
și m-am despicat ca un fulger într-o liniște paradisiacă
nu-mi vorbise nimeni despre cum o să mor
dar știam că acolo unde fug
n-o să mă întrebe nimeni pe unde am umblat înainte
tocmai mă strigau ai mei
îngeree, îngeree, vino aici, e timpul să dormi
dar o parte din mine le răspunse de la o margine
de cer improbabil: ne vedem într-o naștere viitoare
și-am căzut printre undele tulburi ale Trecerii
omorâsem luna
și auzisem moartea fâlfâindu-și aripa aproape
se întâmplase ceva în ziua aia, nu-mi aduc aminte,
dar cred că dimineața următoare cunoscusem lumina
și de-o potrivă, învățasem tăcerea. nu mai știam nici unul din noi să vorbim.
Lorelei.
