când e trist în mine

uneori e atât de trist în sufletul ăsta strâmb

încât

mi-e frică să nu sting soarele cu lacrimile sărace

care curg

când e atât de trist îmi pun nopțile pe pleoape

ca o palmă

și strâng genele să nu pierd amintirile care mi-au încăput

în privire

la fereastra asta la care răsar totdeauna

aceleași stele

leg lumini, sub umbra cărora să m-ascund

de mine

eul meu, de asemenea un labirint cu roze și povești

zâmbește trist

și-adânc melancolic și-adună visarea împrăștiată

prin lume

uneori e-atât de trist în sufletul meu

încât cred

că fericirea e-ntr-un alt univers și nu-mi mai amintesc

dacă a fost vreodată

a mea

când e-atât de trist zgudui cerul să-mi cadă îngeri

și universuri

și mă-ntreb de ce ai mei nu m-au lăsat de mică

să fiu balerină

acum aș fi jucat ”lacul lebedelor” încălțată în poante cu panglici

și-aș fi uitat

ce e aceea tristețea, cu dragostea pe buze

mi-e dor să fiu lebădă

mi-e dor să fiu copil și să uit dorul

mi-e dor să fie cald și soare

aici, pe undeva

căci e atât de frig și trist aici uneori și-atât de străin

încât îmi vine să plec

din mine

Lorelei.