Lee,
Lumina de pe jos
Care făcea un joc cu întunericul,
Sau s-o oprească sub tălpi
Ca să nu mai fugă
Şi mi-am dat seama
Că e imposibil să coborâm
La gât soarele ca medalion
Când între noi sunt ani lumină
Şi oricum el va trebui
Să răsară şi s-apună
Aseară ţi-a mai crescut pe suflet
Încă o iarnă
Şi, draga mea, am ţinut să-ţi spun
Că în cadoul ăla trebuia să fie o lună
Dar nu ştiu unde s-a ascuns
Abia târziu au început
Să plângă stele
Şi noi două ne gândeam timid
La cât de mult iubim cerul
Pe frig, din leagăn
Lorelei.
4 comments:
Era cerul nostru. Și nu contează că din când în când mai moare câte-o stea. Apoi aparea-vor altele. Și noile stele sunt doar ale noastre... Suflețel... mă semnez cu un pupic pe obrazul tău. Te iubesc.
Lee, a ta.
Genial :X
frumos :X
eşti o grădină de copil!scrii atât de plin şi de cald,of!
Post a Comment