Ulița copilăriei mele e ninsă de florile de cireș
Care mi-au crescut pe inimă.
Acum, sufletul meu e-atât de alb
Încât mi-ar fi teamă să-l zgudui
Să nu cadă de pe el parfumul cireșilor
Și piersicilor înfloriți atât de timpuriu.
Nopțile astea care-și culcă seninul la piept,
Obosite de-atâtea stele și timpuri
Obosite de-atâtea stele și timpuri
Mi-au aruncat în mijlocul grădinii din inimă
O lună maaare, de care să-mi fie dor,
Timp în care eu să-mi pun copilăria
În minunile care au început să ningă din copaci...
E-atâta primăvară în sufletul meu,
Atâta dragoste și tinerețe cu parfum de liliac,
Încât, dacă cerul ar prinde culoarea infinitului
Ce soare s-ar ivi, și ce sublim ar răsări
Din lăuntrul unde-mi cresc aripi...!
Lorelei.
Noapte bună, vis magic al copilăriei nu știu pe unde rătăcite, noapte bună, liliac înfloritor al tinereții, noapte bună, vals timid al florilor care-mi cad pe inimă...
3 comments:
O sa aduci inapoi Medelenii si iubirile liceenilor...
Ce timpuri.
E frumos ca nu le lasi sa moara.
Copilăria este un tărâm magic... Nu ştim când şi unde începe şi nu ştim când şi unde se termină...
minunat ce ai scris :x
cat de frumos, atat de pur si parfumat.
Post a Comment