Tot doua

Culca-te peste genele mele...pleaca-mi-le...

Pleaca-mi ploaia de ingeri grabiti peste mare...arunca-i spre vest,pe cer,si rupe cerul in doua inspre jos,sa fie mai repede dimineata...

Pazeste-mi sufletul de ploi torentiale,alunga-mi tristetile...Hai sa bem un ceai cu musetel,si sa asistam la o distrugere fantastica.Sa vedem cum se rupe cerul pentru noi,sa tragem de el cu grija,doar sa nu il rupem,si sa adunam apoi cioburile azurii de pe jos...In cazul in care se va pierde vreun ciob,imi voi pune ochii albastri...

Lasa-ma sa iau acasa soaptele marii,sa le bag in frigider...Apoi,pana maine e mult,si singura...atat de singura,mi-ar fi prea greu sa suport tacerea,macar marea s-o ascult din departari intunecate.Hai sa ascultam de absurd,si sa ne plecam docile in fata stelelor,caci e asa mult pana maine...asa mult!

Am fost sa-mi privesc stelele...Ursa Mare...stele din galaxii mai senine ca ochii tai...E asa adancitor si perfect,mai am nevoie doar de glasul tau nebunatic si de mangaierea ta dulceaga,si noaptea ar fi perfecta...ar fi...dar nu-i,si nu va fi niciodata o noapte perfecta.Nu se vede luna,si-atunci,ce rost mai are noaptea?

Noi stim ce lunga e tacerea,ce greu...Si totusi,mult prea multi o cerem...

Dar ma intreb...cu ce rost atatea?Cand altii se strang tot mai multi de maini,si au atatea de spus,noi tot doua am ramas,si tot cu necuvinte...cu multe lucruri pe care am dori..si totusi,nu le spunem,si nu le-am spune niciodata,de-aceeasi teama.

Noi suntem,totusi,stele,iti amintesti?Si noi nu trebuie sa mergem acolo,drumul nostru e inainte,nu in curbe,acolo,ci aici aproape,unde ploile au ramas fragmente de vesnicie,si scriitorii,ei,nemuritorii, isi gasesc loc printre muritori...Tot inainte,steluta mea,noi suntem stele...Si stelele nu se abat niciodata din drumul lor...Poate in acelasi timp,noi vom privi de aici un cer,un cer pli cu stele si sperante...Si ei,de acolo,de departe,vor privi acelasi cer..Dar ce sa vada?Ura...Nepasare...Singuratate...Degeaba!

Si-atunci,nu-i mai frumoasa nemurirea?Ce rost...

Noi vom ramane aici,steluta mea,fiindca stelele nu se abat niciodata din drumul lor...

Noi am ramas doua...aceleasi doua...Ei sunt altii,altii,altii...

Ei se aduna,se inmultesc si se impart sub un cer prea inalt,prea gol si prea strain...Noi ramanem constante,sub un cer prea aproape,prea frumos,divin si perfect.

Sa ramanem pe loc,steluta mea,caci noi suntem singurele stele roz,singurele imperfectiuni printre atatia perfecti...Sa asteptam sa rupem cerul in doua inspre jos,caci atunci,noi tot stele suntem,si ziua...dar ei...ei nu sunt stele nici noaptea...Caci ei nu pot intelege cerul!

Si stii,steluta mea?Ne doare indiferenta dar ne e bine,ne e foarte bine fara ei...