Plastelină

Te-am cules cândva dintr-o vară de dor,

O vară căprui, în care te cunoscusem,

Și îți lipisem dragostea de fruntea mea albastră.

Te iubisem cum nu iubisem niciodată,

Și nici măcar nu-ți mângâiasem zâmbetul cu buzele,

Și te învelisem în plastelină.

Mă îndrăgostisem de tine cum se îndrăgostește

Toamna imperfectă de un liliac aproape roșu...

Te simțeai, în acea sferă înghețată, colorată,

Ca un suflet care, incandescent,

N-are să mai moară niciodată.

Poate doar dacă te-ai usca într-un vânt de toamnă,

Și te-ai sparge odată cu vreun amurg.

Lorelei.

(Provocare de la Porția de sarmale, merci Esty)