Ne aşezam la două capete
Diferite,
Dar perfecte, de secundă,
Şi ne întâlneam privirile ca nişte copii
Şi ne întâlneam privirile ca nişte copii
Şi parcă nu ne vedea nimeni,
Timp în care la geam cădeau oceane întregi
Care, poate, mi-ar fi îndoit şi aripile,
Dar nouă nu ne păsa.
Afară erau ploi reci, mult mai reci decât gheaţa,
Afară erau ploi reci, mult mai reci decât gheaţa,
Deşi era toamnă pe frunze, pe gene de vânt,
Dar la noi în suflet
Înfloreau mai mult trandafirii, decât arămiul,
Şi era vară.
În timpul acela, fie că ne era bine, ori nu,
Călătoream cu gândul spre mări infernale,
Spre plaje infinite, mai vechi decât noi,
Pentru că ne ajungea o privire scurtă
Şi inima zbătea a vară,
Atingeam vacanţa cu vârfurile părului bronzat
Şi sufletul se strângea ca o castană...
Coaptă...
Mai ştii?
-Eu aproape că nu mai ştiu...poate a trecut mai mult de un secol, sau mai puţin de-o săptămână...
Nu...nu mai ştiu...mai am doar în palme jumătăţi nebune de fotografii, jumătăţi de amintiri, de suflete, de aripi.-
Mi-e dor să te aud spunându-mi "te iubesc"...
1 comment:
:):*
Post a Comment