Câteodată cred că nopţile cu lună sunt singurele care mai ştiu să înnegure cerul de amintiri. Numai toamna ştie ce în sufletul meu. Parcă n-a fost niciodată vară. Odăiţa noastră a rămas iarăşi goală...în anotimp şi în suflet.
Îmi e frică.
Încă o dată adorm pe aripi şi dimineaţa le găsesc şifonate. Tăcerea ta le ucide.
Eu credeam că viaţa e decât o mare. Atât. O mare în care, de cele mai multe ori te îneci, fără să apuci să fotografiezi măcar odată valul care te-a surprins.
Câteodată, mă urăsc.
Vreau să cred că visele încă nu s-au terminat. Că nu m-am pierdut cu totul de gânduri. Încă pot să plâng, dar nu pot să uit.
De cele mai multe ori, mi-e dor de tine...
Dacă plouă, timpul ucide mai repede... dragostea nu mai doare...
Când soarele nu mai are un loc pe cer...nu moare, nu-i aşa?
Pleacă altundeva.
Departe.
Acolo vreau şi eu.
Lorelei.
4 comments:
e si greu, dar si minunat sentimentul de dor...dar cel mai frumos este atunci cand are de cine sa-ti fie dor ;)
Toti vrem sa evadam undeva cat mai departe de dor si suferinta,mai ales acum ca toamna si costumul ei tesut din bruma au venit.
Dar nu putem,si nu vom putea.Pentru ca suntem oameni.Si pentru ca putem indura orice,sau cel putin asta imi place sa cred.
si eo vreu acolo...:x
si eo vreu acolo...:x
Post a Comment