dimineața mă trezesc că trăiesc din nou

diminețile mele nevrotice

îmi smulg de pe frunte încruntarea

atâtor vise fără de înțeles

și buzele mele

murmură teama de realitate

zorii-mi deschid palmele genelor

oglindind o privire pierdută,

îngerii urcă din lumina zilei

spre lumina de Sus

și aripile mi se închid sub piele

dimineața mă trezesc că trăiesc din nou

în aceeași viață, sub același chip,

dar dacă va fi o dimineață

în care să uit să mă mai trezesc

și am să dorm uitarea

în loc de vis, iar zorii n-or să mai fie?

Lorelei.

mă va descoperi răsăritul

răsăritul mă așteaptă născocind cuvinte

în urma cocorilor care strigă singurătățile pe nume

ascult urletul stelelor din urma-mi

cum fac să tremure timpul

noaptea sparge oglinzile

pe care conturam chipul copilei

de odată, acum

numai luna observând

cât de bătrân mi-e zâmbetul de câte ori

l-am nesocotit folosindu-l

mă va descoperi răsăritul

fugind spre locul în care cerul se coase

de pământ, cu ochi înnoptați

și mi-e frică

să mai răsară soarele

să mai clipească iarăși ziua

închizând lacrima amară a nopților mele.

Lorelei.

la fel

m-am întors cu gândul că lumea va fi mai bună

cândva

și că stelele mă vor face, cumva,

să zâmbesc,

că nu o să îmi mai fie dor

și c-am să te găsesc rătăcită

prin visele mele infinite

m-am întors cu speranța că

într-o zi cerul s-ar putea să fie

atât de albastru

cât să nu încapă niciun nor,

cu speranța că lumea va învăța

să râdă colorat ca mine

și că nu va mai fi

o nebunie

să cânți pe stradă cu ochii la nemărginit

m-am întors dorindu-mi să te găsesc

cu sufletul plin,

să descopăr lumea cu ochi senini,

să regăsesc copilăria

alergând pe maidane

m-am întors fiindcă mi-a fost dor

dar

de ce mi-a fost, oare, dor?

căci totul îmi pare

la fel, lumea e aceeași

Lorelei.

I remember moments, from so far.

între vis de moarte și realitatea vieții

te-am visat aseară deschizând porțile iadului
și picioarele tale desculțe se răneau
în pietre șlefuite cu dinții
te vedeam ținându-te de mână cu demonul
ți-era privirea neagră ca visele morții
ți-erau buzele însângerate,
iar mâinile murdare de sângele mării moarte
te-am visat urât
și m-am trezit în spasme și zvâcniri

la fereastră vedeam ascunzându-se moartea
cu chip alb și buze vineții
și-am tras draperiile și a fugit prin vecini
mi-am învelit personajele speriate cu pleoapele
și am adormit cu mintea încețoșată
și-n vis am chemat îngerul care mi-a șoptit
”and there was light”

Lorelei.

și iubirile unde se duc, când se duc?...

e (prea)plin de neiubire
în infinitul în care
primăvara asta fluturii sunt
frunze de toamnă în zbor

și la firul ierbii
păienjenii
visează să ajungă spre norii
la o întindere de mână de apropiați
dorindu-și cerul lor

numai îngerii joacă
întoarcerea din rai
lacomi de soare
și prin vânt
petalele florilor de cireș
șoptesc sfios ”to the stars”

toate se întorc la vremea lor
în locul lor
numai iubirile se duc
fără urmă
fără strigare sau răspuns

dar iubirile unde se duc, când se duc?...

Lorelei.

îți mai aduci aminte de mine?

unde să te mai caut

suflet îngrozitor?

(mi-)e pustie calea

de urmele pașilor tăi

mi-e inima o cutie muzicală

și balerina din ea a pierit

într-un război nefast

împotriva simțirilor mele

și, cu toate astea, nu te-am uitat

dar tu, mă mai ții minte?

”o să dai de fluturi”

mi-ai spus

dar primăvara s-a închipuit

fără tine

mi-s gri zorii

și aripile mele au încetat

să bată

a nostalgia amintirii

mi-e dor de trupul tău

și-ți caut foșnetul privirii

căci nu te-am mai văzut de mult

dar tu, înger slavon,

îți mai aduci aminte de mine?

april cherryflower

am întors infinitul pe dos și n-a mai însemnat decât un 8, într-un april

azi, 8-ul meu îmi înflorește pe buze un 15 aiurea, plin de panica necunoscutului, plin de flori de cireș abia înmugurite și parfumul de liliac alb al adolescentei cu degete umede de cerneală

vântul lui april a șuvoit lângă geam

sălbăticia soarelui mi-a amintit de vremurile copilărești când bunicii ne spuneau povești, iar azi închei eu basmul lui 14

bună dimineața, vals nebun al viselor mele, bună dimineața, flori de cireș care stau să înmugurească, bună dimineața, soare tacut...bună dimineața, lumii mele de 15 ani...

scris în grabă.

Lorelei.

să uităm de iubiri

hai, iubitule, să ne uităm

să lăsăm iubirea nostră într-o iarnă

în care împrăștiam

zăpada din crengi

cu aripile

căci în mine plouă de vreme multă

și conturez pe hârtie chipul tău

cu urme șterse

căci și tu plângi cu mine

iubirea noastră e zgâriată și ruptă

s-a ofilit în seceta

din templul sufletului meu

căci decât cuvântul

mai e o împlinire de destin

și altfel

am omorât iubirea

și-am îngropat tot, tot,

într-un pământ fără soare

Lorelei.

frică

deodată mi-e frică de viață

și privesc cum

visul meu își ia bocancii

și aleargă prin bălți

lăsând

urmele tale

și brusc

moartea nu mă mai sperie

o privesc

stând la colțul blocului

fumând

aș fi vrut să îi cer o țigară

ce e nemurirea?

e cumpăna dintre

sfârșitul unei vieți

și începutul eternului

în care

te pierzi de moarte

cu stelele urlând

în spate

mi-e frică de mine

de sentimentul meu

de viață

Lorelei.

ploaie

îți mai aduci aminte nopțile în care

furtuna curgea zbuciumată

în fereastra odăii mele?

felul în care mă iubeai

neliniștea ploii

strigătul sufletului meu

îți amintești ce grele erau

pe umerii noștri?

îți aduci aminte cum urlau pereții

loviți de cutremurul infernal

al norilor

și cum am deschis fereastra

să vină fulgerele

la mine în odaie?

îți aduci aminte oripilantul tunetelor

lumina demonică

a fulgerului care tăia cerul

când tu mă iubeai

și eu, îngrozită,

m-ascundeam sub pleoape?

ți-aduci aminte

cum nu m-ai mai găsit

în spatele genelor mele

și ai uitat să mă iubești?...

Lorelei.

încătușare

sufocată de-o umbră

mă desprind

de lumescul absurd

și caut în tine

aerul pe care să-l respir

mă încătușează emoția

să nu pot să plec

din mine

și

privesc prin gratiile genelor

cum lumea mă vrea înapoi

dar alunec adânc

de la fereastră în jos

și mi-ajung în tălpi

să dorm pe asfalt

în închisoarea nebună

pe care eu am crescut-o

cu mâinile mele

ce rost mai are libertatea

când ești prizonier

în propria ta emoție

Lorelei

nimic

am iubit jumătate pe jumătate de bancă

agățată de jumătate de fir de păianjen

a unei jumătăți de visare

să cad jumătate cu tine

într-o jumătate de gol

și cam atât

Lorelei