Gând ultim de toamnă

Și poate mă întrebați pe mine

De ce cad frunzele și stelele,

De ce de mâine bate iarna-n sufletele noastre,

Și poate mă-ntrebați stupid

De ce strigă totul în templele minții și

În jurul sufletelor noastre.

Vine iarna, lacrimile

Se fac de acum fulgi de nea

Și o să ne înghețe obrazul

Și mi-e frică să nu cumva

Să-mi crească un om de zăpadă pe tâmple.

Mi-ar ajunge o bucată de lună

Nu vreau tot cerul, n-am

Ce să fac cu el întreg,

Îmi trebuie doar un colț pe care

Să-l strâng în brațe când

Mi-e frică de noapte și n-am jucăriile-aproape.

Lorelei.

Noiembrie, îmi pare atât de rău! Pleci, și parcă anul ăsta nici nu te-am cunoscut...

Un colț aici:

regăsire!...

ne găseam tot mai des

când ne dădeam seama

privind prin ceruri

dințate

că, deși ne desprinsesem

mâinile altădată împreunate

rămâneam agățate

în degetul mic

și cu buzele trăgând tare

de cer

ne-am regăsit, suflețel!

ne-am regăsit cu aripi

cu tot

cu zâmbete tatuate

pe obraji,

soare în suflet,

și amintiri care ne prind din urmă

de buzunarele pantalonilor

mi-a fost dor

să te îmbrățișez divin

în stele și ploi torențiale

să vedem ”cele mai miracole”

din noi

și să regăsim

gustul de a mai fi iarăși copii

imaturi

într-o bancă plină de adolescenți

noi suntem singurii îngeri

care trăim

restul

vor să fie

chiar dacă încă n-au înțeles

cum se desenează

o aripă

și cum se zboară

Lorelei.

așa arătam când, într-o vară de dor, desenam pe cer cu buzele stele mușcate și învățasem zborul

mai știi?

Desen 22.

cândva

visam să ne naștem iarna

ca niște îngeri,

și ne puneam pe gene

câteva secunde de ger,

câteva secunde de singurătate,

pene de zăpadă,

și cu cizmele

în picioare

începeam să zburăm așteptând

să apărem sub cer

cu zâmbetul vânăt, înfrigurat.

învățasem

să ne naștem, deci,

iarnă de iarnă,

pe o zăpadă impecabilă
și albă, cu ochii noștri negri,

cu părul mirosind mai de grabă

a soare, decât a frig

cu mânuși în mâini

după ce lăsam în urmă

toamne reci

cocori zburând,

suflete țipând.

o să ne naștem

și iarna asta

visând la zboruri albe

cu cizme în picioare,

scriind poeme,

foarte reci de altfel.

hai să ne înstrăinăm de lume

te rog, să facem îngeri

de zăpadă liniștiți

la lumina felinarelor

gustând câte puțin din

albul zăpezii.

Lorelei.

Maybe

Poate că pentru mine înseamnă ceva faptul că neașteptat nu mai simt soarele pe umerii cândva înroșiți de soare în niște ore aiurea...și poate că aici o să pot să îmi acopăr, sub umbra unui perete muult prea colorat și plin de amintiri, aripile rotunjite de atâta iubire.

Poate înseamnă ceva că nu mai am în stânga mea aceleași suflete...și am lăsat iarăși o altă odăiță goală, o odăiță dintr-o bancă pe cât de stupidă, pe atât de dragă...și m-am mutat iarăși, căutându-mi locul...și acum, o să încep să scrijelesc poeme pe alt loc, mult prea ciudat.

Poate înseamnă ceva că te iubesc nerostit și te privesc zâmbind într-un colț de suflet.

Lorelei.

Și poate că mai înseamnă ceva faptul că îmi doresc să vină mai repede decembrie.

Sunt atât de proastă...

Proastă fiindcă las prima toamnă a sufletului meu să plece fără măcar să fi strâns odată un chip mânjit de iubire în brațe. Noiembrie o să mă lase.

Mi-a fost dor de tine.

Update: și m-am trezit în dimineața asta călcând nebunește cu pași greoi pe dimineața care mă îmbrățișa mult mai rece...și când am ajuns la fereastră, cu siguranță a însemnat ceva că a nins pentru prima dată...

Noiembrie? Unde ești? Mi-e frică!...

:)

Mă voi rezema de semicercul cerului, ținându-mă cu un deget de stele, și o să-ți caut negrul în albul lunii, parfumul pe care mi l-ai amprentat azi după îmbrățișare, ridicarea aceea de sprânceană, atât de dragă, zâmbetul atât de pur, privirea aia perfectă...

O să-ți caut printre amintiri necuvintele cu care mă îmbrățișai uneori, copilăria pe care mi-o aduceai cu un simplu ”ce-ai?...”, și toate drumurile care, la un moment dat, îmi deveneau întrebări nerostite, pe care le descurcam ca pe un ghem de iluzii...O să-ți caut sufletul și o să-l pun din nou aproape, în piept, cu o mișcare de mână, în inimă, și o să-mi picur peste noaptea ta o picătură din sufletul meu...și o să te iubesc...și o să îți șoptesc la ureche despre ploile care m-au făcut să te iubesc.

Lorelei.

Cuiva.

Desen 21.

Și când am luat infinitul în palme

Mi-a fost frică să nu îl scap cumva pe gresie

Și să îl sparg

Cum a spart Eva infinitul mușcând din măr.

Mi-a fost frică, Adamul meu,

Că o să vii să-mi ceri eternul

Să cunoști plăcerea de a avea Întregul între degete.

Mă mușcase șarpele iubirii de picior

Și îmi sângera cu șoaptele tale,

Și, ca să nu îți dau Totul din mâinile mele,

Pentru că începuseră să-mi tremure de otravă,

Am mușcat din el și-am înghițit.

Am înghițit infinitul cu o mușcătură dureroasă.

Nu-mi amintesc dacă am murit apoi,

Sau dacă m-am trezit...

Îmi amintesc doar cum mi-ai spus

Că nimeni nu poate să țină

Infinitul în palme

Fără să moară.

Lorelei.

Veșnicia nu te primește dacă nu mori întâi, și nu te dezbraci de iadul cu care te acoperi.

Și când intrii acolo, fii sigur că nu ai cum să ieși.

Desen 20.

Doar când plouă pot să ne crească aripi,

Îmi spuneai,

Doar când plouă poți să îți dai seama

Ce e aceea, de fapt, fericirea.

O să îți cumpăr universul

Cu o mie de lei

Ca să găsești fericirea în formă de plasmă...

Uite-te în sus și imaginează-ți că acolo e imperiul tău.

Dar nu văd nimic,

Ți-am spus,

Plouă și mă dor ochii de atâta umbră.

Nu-i nimic, mă linișteai în șoaptă,

Nu-i nimic,

Poți să închizi ochii.

Imaginează-ți că vezi plasma ca pe o carte deschisă,

Și poți să citești în stele

Cum arată îngerii în fapt

Și cum coboară fericirea de sus.

Nu văd nimic,

Nu pot să văd nimic...

Închide ochii, mi-ai spus

Punându-mi mâinile pe gene,

Închide-i, și o să simți cum ploaia

Îți face aripi.

Universul e al tău, îți amintești,

Ți l-am cumpărat.

Acum taci și privește cerul pătrat

În picăturile atât de rotunde de ploaie.

Și-am stat așa ore întregi

Încercând să descifrez ce scrie acolo sus

Și când am deschis ochii

Nu aveam nici aripi, iar tu nu mai erai aici.

Ploua...

Și-am închis din nou ochii...

Lorelei.

My vintage crib of sweetest things.

(iubirea),(visele)

Ca şi cum aş pune

Iubirea în paranteză

Şi m-aş aşeza înstrăinată

Pe un colţ de mare

Cu picioarele goale,

Cu ochii închişi în palme

Să nu mai vadă,

Cu inima legată cu aţă

Să nu mai plângă

Aşteptând în tăcere

Vreun fluture rătăcit

Între suspine înstelate.

Ca şi cum aş pune

Visele în paranteză

Şi aş bate cu genele de cer

Să-mi deschidă Dumnezeu

Uşa, hotarul nestatornic

Şi să-mi atingă lumina
Încet vârful unghiei,

Irisul ochiului, sufletul,

Şi să se coboare vreun zeu

Pe pământ şi să-mi pună

Pe tâmple nori grei

Aşteptând nu ştiu ce miracole.

Lorelei.

Şi o să-ţi agăţ sufletul în cuier şi o să te sărut până o să mi te ia toamna de pe holul luminat de lumânări, şi o să îţi pun munţii lângă umerii tăi, să te sprijini cu tâmpla de cer...

Suflet strâmb

Ascult noaptea muzică în surdină

După ce se termină ora poveștilor pentru copii

Și încep să scriu de mână ceea ce

În suflet nu mai poate intra

Și dau din aripi, fără să îmi fie teamă,

Căci doar ploaia poate să îmi vadă

Prin geamurile cu lumini

Care așteaptă să fie stinse

Trupul ascuțit, sufletul strâmb,

Și miile de amintiri pe care le pun pe hârtie

Ca pe niște vise răsucite.

Lorelei.

”Mie-mi plouă zborul cu pene...”

Dor.Copilărie.Dor.

Ne era dor să ne adunăm de pe drumurile pe care uitaserăm copilăria, să prindem ulițele atât de pline de amintiri de mână și să sărim din adolescența prea curând venită direct în copilăria cea fără de sfârșit, ca un pas de șotron, să privim în gol cum noaptea lucesc stelele, fără să vedem în spatele lor aceeași lume, fără să schimbăm păpușile cu păr blond pe pachete de țigări...ne era dor să privim ca niște orbi în spatele feței de copil un suflet ca o floare de cireș, să ghicim sub haine umerii rotunzi, puțin arși de soare în zilele toride, sub care ne-am fi putut prinde aripi...”Făt-Frumosul așteptat de noi murise de astă toamnă, cu mărăcinii, cu iarba, cu jocurile, cu Ciuf-Ciufulici și copilăria...”(Maidanul cu dragoste)

Nici măcar îngerii nu pot aduce înapoi dorul de fugă în locuri și livezi prin care altădată alergau suflete puerile, dorul de fugit în soare cu părul lung, alergând și el pe vânt în urma noastră, ochii atât de goi și înstrăinați de lume, pe care puteam citi doar copilăria, zâmbetele largi, doar zâmbetele...

Și păpușile? Păpușile le-am uitat, ca pe poveștile pe care alteori le strângeam la piept...

Lorelei.

Baloane de săpun, zâmbete, flori în minte și-n inimă. Toamnă afară, primăvară în suflet...

W.

(w)

Și dacă te-aș cunoaște, probabil nu mi-ai mai părea la fel de străin ca un suflet naiv care aleargă nebunește pe străzi după o fericire și o copilărie aruncate ca pe niște țigări neterminate... Și dacă te-aș cunoaște, te-aș strânge gol în brațe, fără să aud în inimă clopoței sunând și râsete de copii, și aș privi în sus, în suflet, în gând, și te-aș culege din nu știu ce lumi aiurea. Apoi aș șterge imaginea îmbrățișării printr-o strângere de ochi, printr-o lacrimă, printr-un suspin și o cutie de bomboane cu mentă...

Mi-ai fi mai străin decât un zbor nesigur, nedeterminat, mai străin decât îmi e toamna în momentele de furtună, mult prea străin ca să te mai găsesc în niște note muzicale ale unei melodii franțuzești...mi-ar fi greu să te găsesc în niște priviri sincere, de vreme ce ai aruncat demult gustul inevitabil al copilăriei de mult apuse.

Te cunosc, și totuși, mi-ești mult prea străin ca să-ți spun cine ești. E prea devreme să te arunc din inimă, e prea târziu să te găsesc într-o lumină nestatornică de la un capăt de lume.

Capătul meu, de data asta.

Dragul meu, tu...

Lorelei.

Și dacă am vrut să te scot dintr-o carte de povești...

M-am făcut zâmbet.(w).

Z.

(z)cer,(z)stele,(z)lună,(z)prietenie.

Erau dimineți în care încăperea din suflet

Se umplea de amfore cu flori și zâmbete colorate pastelat

Și mirosea a frezii atât de parfumate.

Erau dimineți în care îngerii plecau în fugă

Uitându-și aripile lângă ceașca de ceai

Și soarele intra fără să mai bată la ușă în dormitorul minții.

Erau dimineți în care, negăsindu-și liniștea,

Își făceau loc în inimă frunze uscate, amintiri și frânturi imaginare,

Colțuri ușoare de cer și nenumărate căi spre fericire.

Erau dimineți...dimineți de toamnă, dimineți în suflet.

Lorelei.

Pentru că sunt și eu, după îndelungi căutări între colțuri de eternitate, pe calea spre fericire.

Pentru că râd mult și e prea simplu ca oamenii complicați să înțeleagă ce înseamnă zâmbetul.

Zâmbesc, zbor, (z)iubesc, (z)am aripi.

(dez)Amăgire

Nu m-au dezamăgit niciodată diminețile de toamnă,

Diminețile în care,

Din absurd, lumini opalescente

Tipice seninătăților
Se lovesc de iarba întristată pueril,

Diminețile în care cerul

Pare că atinge sârmele de telegraf

(Goale de vrăbii),

Diminețile în care sufletul meu

Se regăsește în lumi convalescente
Care miros, imperfect, a trandafir uscat.

Nu m-au dezamăgit niciodată ploile

Care îmi pun pe fiecare fir de păr

Coroane de flori ude,

Nu m-au dezamăgit nopțile înstelate,

Sau razele de soare,

Zâmbetele și privirile de mătase,

Cireșele abia coapte, mușcate de soare, sângerânde,

Zilele de iarnă în care ninge naiv...

Nu m-a dezamăgit viața în sine,

Atât cât m-a dezamăgit sufletul tău,

Cu tot infernul prea lumesc

De care dai dovadă.

Lorelei.

Întâmplare

M-am urcat pe stânci

atingându-mă de tăcerile de ceață

din templul sufletului meu,

ca să ajung mai aproape

să văd mai bine

cum dorm îngerii la ora 4 p.m.

Mirosea a aripă dospită de soare,

probabil vreun înger căzuse

de pe cerul lui,

și, Doamne, mă simțeam atât de aproape

de privirile angelice

încât mi-era teamă să nu mă vadă

careva

și mă ascundeam după retină

cu mâinile la ochi

să nu cumva, vreun înger,

stând cuminte și privind de la balcon

să mă vadă

strâpungând lumina

cu întunericul meu.

Lorelei.

”Strigam de acolo, din pragul dintre viață și moarte, spre depărtări și înălțimi, puternic, cu palmele la gură și ochii crânceni:

-Unde e Dumnezeu? Îl caut pe Dumnezeu...”(Maidanul cu dragoste- G.M.Zamfirescu)

Mi-era dor să îţi aduc, din necuprinsuri, mâna în palma mea, şi să îţi aşez cu blândeţe privirea pe căpruii mei... Mi-era dor să te culeg din nu mai ştiu ce poveşti, să te adun momente în şir şi să stăm de vorbă cu necuvinte, cu priviri, cu şoapte zâmbind...
Mi-era dor să îmi ridic sufletul, să mi-l priveşti prin pupilă cum încearcă să iasă...

Afară cad frunzele, cad amintirile înnodate cu zâmbete, cad cerurile, lumile...Noi iubim..

Dar toamna?...

I'm so happy, just like a sunny morning of autumn.

Pe cuvânt că am aripi.

Lorelei.

Cocon.

Mă ascundeam sub frunzele căzute plângând,

Sub ropote de toamnă nedeterminate,

Și ascultam cum cad secundele și se lovesc scrâșnind

Însuși ele de timp și de a lumii imoralitate.

Mă ascundeam tăcând, ca luna după stele,

Și pierdeam vremea numărând aievea

Momentele în care m-am ridicat, mută, aiurea,

După fiecare căzătură în care m-am lovit în gând,

Asemenea unui copil care, plângând,

Își mângâia genunchiul abia rănit și sângerând.

Acum sunt mai bine, sufletul meu, fluture,

Mi-am vindecat rana cu un pansament de înțelegere,

Și a trecut. Am aripi, am gând, am rațiune.

Sunt mult mai bine.

Lorelei.

Cântec

Nu știu, nu-nțeleg, nu mă tem,

Sorb clipe din timp încercând,

Toamna e pentru noi un post-mortem,

Noi trăim, dar trăim tot murind...

Căci lumea e jocul din stele,

Și lumea e jocul din noi,

Iubirea-i parfum de lalele,

Iubirea e-n noi, amândoi...

Căci soarele e doar un cântec,

Căci luna e-a mea, eu sunt ea,

Tu ești ori blestem, ori descântec,

Îmi blestemi repetat inima...

Căci tu ești lumina din mine,

Tu ești gândul meu orișicând

Eul meu de-acum ți-aparține,

Iubite, de mine flămând...

Căci tu mă ucizi din privire,
Și tu îmi dai viața-napoi,

A destinului nepotrivire,

Ne iubim, ne urâm amândoi.

Nu știu, nu-nțeleg, nu mă tem,

Sorb clipe din timp încercând,

Toamna e pentru noi un post-mortem,

Noi trăim, dar trăim tot murind...

Lorelei.

...

”Când ești trist de tot, îți vine să dormi. Îți vine să-ți culci capul pe genunchii altcuiva care te iubește, sau, dacă ești singur și n-ai pe nimeni, să ți-l culci pe palmele tale...Da. Îți vine să dormi când ești trist...și să uiți. Dar când te deștepți? Iar ești trist și nu mai poți s-adormi din nou!...”

Pentru că ”La Medeleni” a intrat în sufletul meu cum ai reușit tu să intri.

Mi-ai lipsit, deși ai fost mereu cu mine.

Acum ești aici.

Lorelei.

Never mind.!

A fost odată o frunză...

până acum, lucrurile care îmi păreau cele mai simple au devenit munți imenși.

vreau să îmi ocup timpul cufundându-mă într-un lucru de olimpiadă, o carte, ceva, să uit totul.

am încercat să te scot din inima mea, dar ești prea bine prinsă. n-ai cum să scapi, orice ai face.

Dar frunza aia învățase, de aiurea, să iubească ceva ce n-avea să aibă niciodată.

mă aplec în fața poemului, în fața iubirii, a toamnei, a frunzelor. să tac?

gânduri înaripate, vise care aparțin altei lumi. sufletul meu e neînțeles, absurd, nebun, ambiguu, cum o fi. numai normal nu e.

Și totuși, iubea, până într-o zi...când n-a mai iubit.

am obosit, într-un spațiu prea lumesc, prea nedemn, prea nedivin. nu merit nimic din ceea ce este al lor. am obosit căutând, încercând, murind cu fiecare clipă, trăind, zbătându-mă. degeaba. nu mai are rost, și am picioarele de plumb ca să mai pot alerga.

dacă mi-ați luat copilăria, ce-ați făcut cu ea? ce-ați făcut cu literele mele, infinitul, aripile, sufletul, zâmbetul, iubirea, trăirea...ce-ați făcut cu ele? acum..chiar nu mai aveți ce să-mi luați.

Atunci a fost ziua morții ei.

Lorelei.

-A fost odată o frunză...Dar frunza aia învățase, de aiurea, să iubească ceva ce n-avea să aibă niciodată. Și totuși, iubea, până într-o zi...când n-a mai iubit.

Atunci a fost ziua morții ei.-

Le iubesc. Indiferent.

Alifia.

Să căutăm

Să ne căutăm toamna sufletele în pământ,

Straturile de iubire de care am năpârlit,

Să le căutăm și să le legăm de penele vulturilor

Să le dăm drumul să plece

Să le găsească cineva poate, că nouă

Nu ne mai trebuie...

Să căutăm toamna să dăm gândurile la o parte,

Să le lovim cu pietre și să le

Aruncăm în mare, pentru că au amorțit.

Să căutăm să luăm înapoi minţile pe care ni le-am pierdut vara,

Iubirile, privirile, vorbele date aiurea,

Să le legăm cu o aţă subţire la urechi.

Te-am uitat, neîngerule, neiubire, nesuflete.

Dar pe voi vă ador.Tess, Diana, Elena, Diri.Milo,mamsi.

Lorelei.