frică

deodată mi-e frică de viață

și privesc cum

visul meu își ia bocancii

și aleargă prin bălți

lăsând

urmele tale

și brusc

moartea nu mă mai sperie

o privesc

stând la colțul blocului

fumând

aș fi vrut să îi cer o țigară

ce e nemurirea?

e cumpăna dintre

sfârșitul unei vieți

și începutul eternului

în care

te pierzi de moarte

cu stelele urlând

în spate

mi-e frică de mine

de sentimentul meu

de viață

Lorelei.

17.01-happy day

lumile se înnoadă
deasupra amintirilor mele
și soarele mi-a căzut în priviri
ca o vară

în nopțile înșirate șoptit
mi-e luna un zâmbet pe ale mele buze
și-mi curg stele pe tâmple
cu minunile puse inel pe degete

din fericire mi-am construit templu
și hârtiile-mi sunt pline de poeme
sufletul mi-e umplut de plenarul trăirii

în suflet am tatuate întrebări
și poezii fără rimă
și-n alt colț
undeva mai spre vest
am pusă la amurg emoția
și pe umeri, aripi

nopțile mele
sunt nemărginite și insolite
și le iubesc mai mult
cu o carte în mână în ore târzii

dacă m-ar întreba acum cineva
ce aș vrea să devin când voi fi mare

ei bine
eu vreau să devin fericită
și, poate, vreau să devin copil

de când mă simt atât de fericită
aș mușca lumile
și-aș sufla în păpădii primăvăratice

așa-i la 14 ani
joc de cărți cu iubirea

Dacă lumea ar fi fost...

Dacă lumea ar fi fost un glob de sticlă în care să mor și să renasc pentru cuvânt

Aș fi ales să mă închid acolo și s-arunc cheia acestui templu sfânt,

Dar am privit universul prin fereastra sunetului și baloane de săpun

Și am văzut umbre negre și apusuri îndulcite forțat cu zahăr brun,

Am văzut suflete care-și îngrijeau amorul tot cu amor

Și-am auzit glasuri care țipau nebun de inimă arsă și dor.

Dacă lumea ar fi fost un glob de cristal pe care îl scuturi și începe să ningă

Aș fi fost un cuvânt nins, patinând stângaci pe viața asta nătângă.

Dar dacă încerc să discern cuvântul între vis și realitate

Nu găsesc decât o lume murdărită de păcat, umbrire și imoralitate.

Lorelei.

Desen 24.

Mă aplec peste balustrada pământului

În căutarea unui alt univers înstelat,

Mult mai albastru decât ăsta unde stau.

Parcă ninge cerul cu înserări sângerii

Și norii care mă adăpostesc sunt tot mai reci,

Semn că vine iarna. Sunt o vară hipotermică,

Și ceața asta care mă acoperă îmi stinge soarele

Din minte, din inimă, mi-e frig și frică.

Țin în mine amintiri și poeme scrise în grabă

Cu mâini tremurate fără mânuși,

Și alte pământuri nu mi se destăinuie în șoaptă.

Stând la marginea lumii și a clipelor,

Caut necontenit vise mai calde si mai colorate,

Decât lumea alb-negru în care trăiesc.

-Caută în liniște, suflete, alte ceruri,

Și nu te apleca prea tare peste balustradă,

Să nu cazi!

Întâmplare

M-am urcat pe stânci

atingându-mă de tăcerile de ceață

din templul sufletului meu,

ca să ajung mai aproape

să văd mai bine

cum dorm îngerii la ora 4 p.m.

Mirosea a aripă dospită de soare,

probabil vreun înger căzuse

de pe cerul lui,

și, Doamne, mă simțeam atât de aproape

de privirile angelice

încât mi-era teamă să nu mă vadă

careva

și mă ascundeam după retină

cu mâinile la ochi

să nu cumva, vreun înger,

stând cuminte și privind de la balcon

să mă vadă

strâpungând lumina

cu întunericul meu.

Lorelei.

”Strigam de acolo, din pragul dintre viață și moarte, spre depărtări și înălțimi, puternic, cu palmele la gură și ochii crânceni:

-Unde e Dumnezeu? Îl caut pe Dumnezeu...”(Maidanul cu dragoste- G.M.Zamfirescu)

Despre noapte

Oamenii nu mai știu să înțeleagă ce este aceea noapte.

Noaptea nu se naște din timp,

Nu este noapte atunci când soarele

Cade prin alte lumi,

Sau atunci când felinarele se aprind

În dreapta sau stânga drumului spre nicăieri.

Nu este noapte când copiii trebuie să doarmă,

Sau când poveștile încep

Să umple camera de copilăria lor,

Nu este noapte când norii

Se întunecă și se opresc din fugă...

Este noapte atunci doar, când

Întunericul înghite pământul de tot

Și nici măcar sufletele nu mai luminează

Și îngerii încep să cadă aiurea din cer,

Pentru că e atât de negru...

Este noapte când ne punem o basma

Neagră la ochi, și nu mai vedem

Calea spre îngeri,

Este noapte când nu mai vedem

Ceea ce este aceea fericire.

Nu este noapte când vrea soarele,

Nu este noapte pentru că nu este zi,

Ci e atât de simplu, este noapte,

Când sufletul se oprește din vederea lumii

Și începe, ca un copil, să viseze,

Chiar și fără să doarmă.

Visarea este noapte. Noapte de la orice.

Lorelei.

Kind of rain.

Afară ploua.

Noi, abia mângâiate de un amurg gri

De septembrie,

Atinse în treacăt de o frunză uitată de timp

Într-un pământ plan,

Ne ascundeam sub o umbrelă

Portocalie.

Şi în clipele acelea rupte în trei

Ne zâmbisem a prietenie.

Ploua cu suflete ascunse în fum,

Ne uda fulgerător fruntea, buzele,

Ne ajungea la gât, la palme,

Şi ne cuprindea bizar de dulce

Într-o îmbrăţişare căutată subtil

Prin buzunare...

Atunci, într-un moment de gânduri puerile,

Ne-am şoptit pe sub căpruiul muribund

Un simplu cântec de leagăn

"Mi-a fost dor..."

Îngeraşului,

Lorelei.

Simple thing.

Obișnuiesc să ascult cum se sparge ploaia de geam, să privesc cum descoasem apusul cu un ac subțire, să înțeleg de ce plutesc prin acorduri imperfecte de toamnă, fără să-mi dau seama că tu te ascunzi în spatele fiecărei amintiri pe care mi-o acordezi în tăcere, făcându-i loc între gândurile mele înaripate...

Deseori, te iubesc.

Așa arătam înainte să te cunosc.

Și așa arătam după ce ți-am lipit dragostea pe inima mea...piatra mea șlefuită...

September

Plouă cu vorbele tale, iubitule,

Plouă și-ascult.

Aud cum cade-n geam

Cântecul tău.

Pe câmp, uite, vântul

Ți-a dus departe șoapta.

Ascult. Aud cum strigă

Glasul tău de sub un colb plăpând.

Acordă vioara un suflet nătâng,

În rest e pustiu

Sub ploaia nebună

Vara se-ascunde în aripi de plumb.

În templu, sunt vorbele noastre,

Iubitule, și-aștept

O umbră să ne-ajute

Să zburăm.

-Dar cine ești, tu, bestie?

De ce-ai venit?... De ce-ai venit?

De ce plângi, ploaie, pe asfalt?

De ce, iubire, țipi cu trist accent?

-Taci! Nu te suport când zbieri,

Mi-a zis și am tăcut.

Sunt un acord de toamnă

Și-am venit să te răpesc.

Lorelei.

Cântec

Închisesem amurgul sub pleoape

La mal de mare

Și îți surâdeam în creștet tâmplele.

Mă culcasem lângă tropotul inimii tale.

Cântai...Nu știu,nu-mi amintesc ce cântai.

Cântai, poate, despre nopțile în care

Te-au alintat stele în valuri,

Sau poate îți cântai copilăria

Care ți-a murit demult undeva,

Într-o peșteră de necuvinte...

Nu știu,nu-mi amintesc ce cântai.

Închisesem amurgul sub stele,sub noapte,

Pe plajă undeva, între scoici celeste,

Mă culcasem lângă ochii tăi primăvăratici.

Nu știu, nu-mi amintesc ce spuneai...

Spuneai în cuvinte aiurea

De dragul tău,de dragul meu,

Iubirea...

Nu știu, nu-mi amintesc ce spuneai...

Eu atât știu.

Adormisem peste aripile tale...

Lorelei.

Apusul zeului

Se lăsase înspre mare-un zeu

Sarcastic şi supus

Într-un apus,

Din templu sfânt în elizeu.

Era doar prima dată când zeul de lumină

Spărgea ca o săgeată

Marea suspendată.

Pe alt cer făcea o dragoste senină.

Lumina lui platonică,savantă,

Din cerul lui oripilant,

Vânt sibilant,

Arunca ultima rază irelevantă.

Şi se stinsese zeul nostru înspre mare,

Ploua apusul

Universul,

În ultima lui fermă sublimare.

Aşa a fost apusul

Prima dată.

Starry twilight

Seri lungi cu miros ciudat
De ceai de tei.
Îţi aud paşii-n urma mea,cum plângi!...
Iubirea...

Se scutură cerul de îngeri,
Apusuri violet,
Stinse-n văzduh în mări îndepărtate...
Mi-ai căutat chipul să mi-l săruţi
În primăveri întârziate...
Glasul tău...

Serate senine...goale...
Nu-i nimeni.Aleargă vara
În amurg.
Asfaltul răsună,iarba răsună,
Sub paşii mei uşori,
Sub strigătul tău de plumb...

Glasurile sunt lumină.Şoaptele cântă.
E frig.
Cerul fumegă.Amintirile cad în cer.
Vocea ta,mi-e strigare...
Şi fug!...

Şuieră luna între noi
Şi ţie nu ţi-e frică.
Apune soarele,ca un tropot de cai...
Îmi răsar îngerii,îţi răsar demonii,
Nebuni suntem.

Tăcem...Ne-am iubit...
Ne-am mai iubi,dar te-au cuprins demonii
Eu,m-am înălţat în glasul meu
Angelic şi bizar.
Eu nu cunosc lumea.

În sufletul meu,răsărit albastru.
În şoaptele noastre,amurg.
În dorinţele noastre,amurg.
Afară,amurg.
Acum tăcem şi ascultăm.Amurg înstelat.

Lorelei.

(Up with zour turret,are we just terrified?)

Aripi

Cred că a trecut ceva(mai mult)timp de când nu am mai postat premiile pe blog.Deci,voi posta acum vreo patru:D

Multumesc scumpei mele Amelie(fară cuvinte pentru ea)pentru premiul de vară,lui Premii for blog si...parcă lui rms pentru cel cu sunshine:P

(L-aș da eu la mulți dar majoritatea au primit)Deci,Premiul de vară merge laemmyema,Lola,X.Vibe,Bineînțeles la îngerașul meu de paris,Prometeu,Tess și Criiisss.

Buun,Amelie,ti l-as fi înapoiat dar...l-ai primit deja...

Enjoy!

Acum postarea.:D

Aseară mi-a fost dor de tine şi m-am ascuns sub căpruiul infinit al ochilor tăi.Am fost ca o lentilă de contact între tine şi ochiul tău...doar de dragul de a vedea prin mine jocul nesfârşit căruia i se zice viaţă.Am făcut atunci tăcut,cu scris violet,un pact cu iubirea.

Aseară,steaua care părea fixată etern pe bolta senină,s-a desprins şi a căzut liniştită în alt univers,murind în fericire cu dragostea mea pe buzele sale.În urma-i,praf de stele...

Aripi de înger peste pleoape.

Amurg si ploaie...

Soarele incendia ieri padurea
Printre crengi.
Corbi isterici alergau spre cer
Prin zi.
Nici nu stiau unde mergeau,
Unde fugeau...
Norii se infumurau
Deodata
Si se spargeau
In durerea unei furtuni.
Si se izbeau de frunze
Lacrimi albe
Usor sarate,pure,ca minuni
Cu gene dalbe
Imbracate in tristete.
Petalele se rasuceau in vant
De vara
Calator prin lumea-albastra
Dulce,ca un cub de zahar brun
Unic fenomen al inserarii
-ploua-
Soarele plange cu roua
Si cade in mare
Stingandu-se in linistea mare
A noptii...