Almost ended story

Îmi târăsc niște cărți în ghiozdan și plec spre casă cu un dor nesăbuit de primăvară.
Am căutat lângă stâlpi și garduri câțiva ghiocei...dar nu i-am găsit.

Când am ajuns acasă am dat drumul la televizor să văd dacă a anunțat la știri faptul că mi-am omorât personajul din piesa de teatru. Pusesem la cale, așa cum m-au sfătuit florile alea roșii, ori să-l otrăvesc, ori să cadă de la balcon. Nu m-am decis dar de dimineață în mintea mea l-am găsit mort.

Uneori mi-e că l-a omorât altcineva. Poate hoțul ăla care mi-a intrat în suflet în noaptea în care am uitat să-mi încui ușa și l-am găsit ascuns în șifonier între cămășile necălcate, vorbind la telefon cu nu știu mai care fată blondă. L-am dat afară, dar n-am căutat în dormitorul personajului să văd dacă mai trăiește.
Am zbierat de dimineață pe balcon să m-audă vecinii că tot restul personajelor mele poartă doliu. Îngerul care îmi stă pe umeri a încercat să-l resusciteze dar i-am spus că n-ar strica puțină dramă și i-am tras mâinile de pe el. A aprins o lumânare.

În noaptea asta îmi țin îngerul în pat. Cățelul ăsta o să doarmă lângă perna mea ca să nu mai vină hoții. De-asta țin câine.

Cu o cafea vărsată pe masa din sufletul meu încerc să nu devin insomniacă noaptea asta. Încă o noapte nedormită ar fi groaznic de tristă, cu pagini întregi citite în lumina lanternei.

O să mă învelesc cu plapuma că-s liniștită. Am pus timbrul scrisorii pe care am vrut să o trimit nu știu cui și-am pus-o la poștă...că poate o s-o primească cineva.

Lorelei.

Lipsă.

Câteodată îmi vine să strig, să arunc, să plâng atât de tare, să răbufnesc...dar totul se rezumă într-o lacrimă rostogolită pe furiș sub fața acoperită de păr, o strângere de degete, o închidere de ochi... Pentru că nu...nu pot, n-am voie mai mult.

Și în privirile minții parcă aș ucide în tăcere, poetic doar, și poate aș adormi, dacă aș ști că atunci nu mă vede nimeni...și aș plânge, și m-aș duce în alte lumi, poate în vremuri cu Ilene Cosânzene și Feți Frumoși, sau...în lumile mele...

Poate, câteodată, simt nevoia să închid ochii și să mă culeg din alte spații, să nu mai cunosc, doar ”să fiu”...

Da. Iubesc. Nu știu...nu știu pe cine, doar așa, câteva fragmente de veșnicie...Dar iubesc.

Și da, îmi iubesc și imaginația mea ”care dă pe afară”, și nebuniile mele, și anormalitățile, și tot ceea ce alții”nu au” pentru că ei”nu au”.

Și poate, uneori, mi-aș deschide și eu ”turbinca lui Ivan” și aș pleca de aici. Dar simt, uneori, că doar trebuie să închid ochii și trec altundeva.

Vreau să plec departe. Și cred că o să încep de aici. Lucrurile mari se încep cu treapta de jos. Dar vreau să plec.

În La Medeleni. Pentru că aia e lumea mea de suflet, na. Am și eu una...

Să știi că și jucăriilor le e frig câteodată.

Casa noua

M-am mutat la etajul doi

Intr-un bloc de clestar

Ce rasuna a cantece de phoenix...

M-am mutat si de acolo te-am vazut

Mi-erai vecin...

Si acolo mi-am decorat apartamentul

Cu inimile noastre si parul tau saten.

Am pus marea in tablou

Si am crosetat cerul

Cu andrele si cu ata violet

Si l-am pus peste patul

Cu cearsaf umed de iarba.

Si mi-am pus in geam

Sufletul tau,drept poza

Si am umplut masa cu ziare mai vechi

Si cu amintiri...

Am umplut cosul de gunoi

Cu visele mai vechi,de netrebuinta,

Iar in frigider am pus soaptele la inghetat

Si am bagat la microunde tacerea...

Mi-am vopsit peretii in fericire

Si mi-am cumparat o cutie de bijuterii

Sub forma de iluzie

In care am pus ochii tai...

Pe tavan am agatat stelele

Si luna,in sufragerie

Si soarele la mine in dormitor,

Ceva mai jos,deasupra biroului meu

Plin de poeme si pene albastre...

Am agatat vorbele tale in cuier

Si am pus tristetea la uscat

Si intr-un colt am pus chitara,desigur...

Pe rafturi am pus o voce si pene de chitara

De diferite marimi si culori...

Inima mea translucida

Am lasat-o pe balcon langa usa.

Deasupra unei canapele aurii,

Undeva langa masuta de cafea

Am pus un covor bleu-marin,

Si in hol am asternut o vaza cu crini.

In dulap mi-am pus doua haine si 10 parfumuri.

Telefonul l-am bagat in acvariul cu pesti

Din dormitorul meu,si ochelarii

I-am bagat in dictionar...

Si in casa mea mirosea a primavara timpurie!

Am bagat norii in casa pe geam in bucatarie

Iar in baie am pus oceanul in cada

Cu tot cu pesti si stele de mare

Si toate scoicile le-am pus in chiuveta...

In rafturile imense pline de carti

Din biblioteca,am pus un pantof

Ca semn de carte,si-am asternut

Un pat cu cearsaf beije deschis

In care am promis sa imi pierd zilele citind...

Am pus pe jos tot nisipul

De pe plaja noastra de la Eforie Nord

Si-apoi,am pus o lampa incandescenta

Pe birou,unde sa curga timpul

Atata cat eu am sa scriu poeme

Cu cerneala neagra...

Cam asa arata casa mea de la etajul doi...

Comparatie...

Am gasit intr-o zi in biblioteca un volum cu povesti si basme.Din intamplare am deschis cartea la o poveste cu Ros-Imparat,cu Fat-Frumos si Ileana-Cosanzeana...Repede,am citit basmul si am tras concluzia ca nu am inteles nimic,ca de fiecare data si am fost nevoita sa il mai citesc de cateva ori,pana ce firul povestii mi-a ramas in minte macar pentru putin timp.
Cei trei eroi ai basmului au imbatranit de multe ori in poveste,dar au ramas tineri mereu.Ros-Imparat a murit de multe ori,dar a inviat de fiecare data...Ileana Cosanzeana a fost salvata de Fat-Frumos de o multime de ori,dar mereu a fost libera.
Desi nu a durat mult,pentru mine,sa citesc acel basm macar odata,firul povestii era defapt altul:ca au trecut ani si ani pana ce Fat-Frumos a gasit-o pe Ileana Cosanzeana si au trecut luni si luni pana ce Fat-Frumos s-a intors acasa cu tanara fiica a lui Ros-Imparat...
Dar eu sunt o simpla muritoare,ca toti ceilalti,nu ca tinerii eroi din basme,nu sa si copii neinfricati printre ramurile stufoase ale padurii...Nu pot face nimic in privinta asta,caci nu pot rezista fara apa nici macar o zi,asa cum faceau eroii povestilor fabuloase.
Mereu Aleodor Imparat a fost pentru mine un exemplu in viata dar nu pot sa-l urmez nici o secunda prin ceea ce facea el,sau poate inca mai face,caci e nemuritor.Ca sa fac o concluzie acum,eu sunt nimic pe langa ce erau altii inaintea mea.Lumea mi se pare facuta de atat de mult timp,defapt uneori cred ca exista dintotdeauna,desi stiu bine ca nu este asa.Ma abat de la subiect caci asa sunt eu,omul,ce nu pot face nimic sa-mi schimb viata...