Showing posts with label Copilarie. Show all posts
Showing posts with label Copilarie. Show all posts

26 September 2011

tu, toamnă nebună


nu te mai tângui, toamnă,
în infinimile mele de visări
să te primesc în inimă.

n-ai dreptul să-mi croșetezi simțirile,
să faci pantomime din iubirile mele,
n-ai dreptul, tu, să-mi sfâșii lumina
și îngerii de ceară

nu ți-am dat voie să schimbi sufletele
cu îngâmfarea lor, sau să uiți
într-un sfârșit de vară
amintirile-mi arse de timp într-o doară

nu știi că eu, fiica unui faraon necunoscut,
te-am luat în brațe copil fiind
din coșul tău de paie, pe râul infinimii
din care-ai venit

aruncându-te în iarbă am zguduit pământul
și a căzut prima frunză,
atunci am învățat să plâng,
atunci mi-am cutremurat iubirile viitoare
și din florile-mi n-a mai rămas,
oh, n-a mai rămas nimic,
le-ai ars.

Lorelei.

27 July 2011

”Dincolo de bine, dincoace de rău...”


Copilăria mea hoinărea prin raiul inimii
acolo unde căutam hotarul dintre bine și rău
la pomul Evei, pomul iubirilor mele.
Zeii nu m-au învățat niciodată pe atunci
ce înseamnă să iubesc destul,
mi-au spus că dincolo de bine e de-ajuns, dar
copil fiind, n-am înțeles
cât de mult pot iubi dincolo de bine.
Adolescența îmi alerga în jurul pomului
cu soarele în palme
și-am întrebat zeii cât de puțin să iubesc
să nu-mi rănesc lebăda dragostei mele,
dar zeii n-au știut să-mi răspundă decât
dincoace de rău
și n-am avut puterea să-mi strâng inima
și s-o opresc și văd
cum lebăda-mi moare, în lumina verii,
mi-o văd searbădă.
Dar, Zeilor, unde se întinde dincolo de bine
și cât de aproape înseamnă
dincoace de rău, astfel încât
să pot face un pas fără să mă rănesc?...

Lorelei.

21 March 2011

gând


când iubești, devii atât de mic, încât crezi că nu va vedea nimeni cât de mare e sufletul tău...te apropii, în vârsta aceea tânără, de iubirea pe care soarele i-o poartă unui cireș înflorit. atunci simți primăvara pe umerii tăi și în sufletul tău înfloresc piersicii...atunci ești mic, cât o aripă de libelulă care își ia zborul de pe liliacul inimii lui. prinzi luna în palme, și culegi stelele de pe cerul greu... e frumos să iubești, căci trăiești atunci într-o visare mai cumplită decât realitatea, mai plină de delir decât copilăria...

Lorelei.

16 February 2011

Ulița copilăriei mele e ninsă de florile de cireș


Ulița copilăriei mele e ninsă de florile de cireș
Care mi-au crescut pe inimă.
Acum, sufletul meu e-atât de alb
Încât mi-ar fi teamă să-l zgudui
Să nu cadă de pe el parfumul cireșilor
Și piersicilor înfloriți atât de timpuriu.

Nopțile astea care-și culcă seninul la piept,
Obosite de-atâtea stele și timpuri
Mi-au aruncat în mijlocul grădinii din inimă
O lună maaare, de care să-mi fie dor,
Timp în care eu să-mi pun copilăria
În minunile care au început să ningă din copaci...

E-atâta primăvară în sufletul meu,
Atâta dragoste și tinerețe cu parfum de liliac,
Încât, dacă cerul ar prinde culoarea infinitului
Ce soare s-ar ivi, și ce sublim ar răsări
Din lăuntrul unde-mi cresc aripi...!

Lorelei.

Noapte bună, vis magic al copilăriei nu știu pe unde rătăcite, noapte bună, liliac înfloritor al tinereții, noapte bună, vals timid al florilor care-mi cad pe inimă...



2 February 2011

când e trist în mine

uneori e atât de trist în sufletul ăsta strâmb
încât
mi-e frică să nu sting soarele cu lacrimile sărace
care curg

când e atât de trist îmi pun nopțile pe pleoape
ca o palmă
și strâng genele să nu pierd amintirile care mi-au încăput
în privire

la fereastra asta la care răsar totdeauna
aceleași stele
leg lumini, sub umbra cărora să m-ascund
de mine

eul meu, de asemenea un labirint cu roze și povești
zâmbește trist
și-adânc melancolic și-adună visarea împrăștiată
prin lume

uneori e-atât de trist în sufletul meu
încât cred
că fericirea e-ntr-un alt univers și nu-mi mai amintesc
dacă a fost vreodată
a mea

când e-atât de trist zgudui cerul să-mi cadă îngeri
și universuri
și mă-ntreb de ce ai mei nu m-au lăsat de mică
să fiu balerină
acum aș fi jucat ”lacul lebedelor” încălțată în poante cu panglici
și-aș fi uitat
ce e aceea tristețea, cu dragostea pe buze

mi-e dor să fiu lebădă
mi-e dor să fiu copil și să uit dorul
mi-e dor să fie cald și soare
aici, pe undeva

căci e atât de frig și trist aici uneori și-atât de străin
încât îmi vine să plec
din mine

Lorelei.

29 January 2011

Așteptare


Nimeni nu vede cum, de pe umerii mei,
Își coase copilăria aripi de hârtie
Ca și cum va putea să zboare-n mine acum,
După ce glasuri străine
Cu chipuri cunoscute și slavone
Mi-apasă pieptul obosit
De-atâta indiferență amară.

Sufletul ăsta, răsucit și strâmb,
A văzut cum inima-i decojită
S-a umplut deodată de cuvinte albe
Și-a așteptat cuminte să dispară
Frigul ăsta de ianuarie interminabil
Și să-și ia primăvara avânt de pe umerii lui.
Sufletul ăsta a uitat cum să mai iubească iarna
Și-așteaptă, cuminte,
Cu ochii plini de iubire,
Să răsară florile
Să apară fluturii.

Lorelei.


3 January 2011

Îi surâdeam cerului

Îi surâdeam cerului
Pe vremea când eram doar o copilă
Și vedeam soarele un glob de sticlă.
Mi-aduc aminte cum îmi rezemam
De privire primăvara
Și-o puneam între două margini de glas,
Împingând noaptea mai mult, tot mai mult
Spre soare, crezând,
Că primăvara vine dinspre miazăzi.

Lăsam să-mi curgă cerurile,
Să se deșire-n stele
De la colțul ochiului meu
Până la lună, la soare și-napoi,
De la Polul Sud la Polul Nord,
Și-apoi să văd cum bolta se întinde
Peste buzele mele, peste iubire
Care se prelungea de la minus
La plus infinit.

Culcam curcubeiele în palmă
Și stelelor le dădeam fiecăreia câte o insulă
Care strălucea, strălucea,
Până-nspre zori când se sfâșiau tăcând
Și eu inventam mai mereu ceruri noi,
Mai mari decât un zâmbet,
Cu alte stele, din alte cuvinte
Pe care puteam
Să merg desculță
De la dreapta la stânga, dinainte, înapoi.

Și-apoi mă curentam de stelele serii
Lipind doi poli de magneți electrici
Și înotam prin marea cerului
Pe care mi-era frică să-l privesc uneori,
Înfriguram apusul,
Răsăritul îmi era privire roz
Și ziua și noaptea le puneam în clepsidră,
Doar timpul mai era
O gaură de cer, cu stele ca gânduri,
Și cerul se-arăta ca gaură în timp
Cu gânduri ca stele.

Lorelei.



15 December 2010

Still life


-”Îți aduci aminte plaja?...
[...]
Felul în care
Te uitai la mare
Și spuneai că m-asculți?...”(A.B.)-

În altă viață se zice că am fost bărbat
Și m-am născut în Canada,
Probabil am avut o copilărie destul de tristă,
M-așteptam să fi fost profesor sau ceva,
Dar eram un om de afaceri cunoscut și brunet.
Probabil aveam o soție și 3 copii
Toți roșcați, cu pistrui în vârful nasului
Și aveam o casă și un câine mare, cafeniu,
Și am murit împușcat nu știu ce război.

Se zice că acum sunt fată
Și m-am născut într-un oraș frumos, un prea mic Paris,
Probabil am avut o copilărie sfârșită devreme
Și totuși, pe ascuns, eu sunt mereu copil.
Mă așteptam să fiu un înger, sau ceva,
Dar eram doar o (ne)muritoare cu aripi
Cu un câine mic și ochi căprui, cu 12 alunițe pe piept
Simetrice, și una fix în dreptul inimii
Ca să pun acolo iubiri, vise, zboruri...și tot ce am.

Pentru că și oamenii știu să(-și) scrie povești...povești.

Lorelei.

Am trăit 56 de anotimpuri. E perfect, magic, nu?


13 December 2010

iar(nă) în poem


călcai desculț
pe zăpada incoloră
și te uitai cu grijă înainte
să nu treci peste ceea ce căutai
în pământ înghețat
amintiri și copilărie

strângeai în brațe
visele pe care le-ai ucis demult

praf de stele
și fluturi albi, nebuni
găseai pe orbajii tăi fierbinți
topindu-se

venise iarna și credeai
că astfel poți să fii copil
și numai sufletul tău era călduț
căci crengile și iarba
amorțiseră

porumbeii erau plecați
în alte lumi
și frunzele căzute demult
își doreau
zborul

și pomii visează și-acum
la lumi mai bune
și ierni calde

Lorelei.

12 December 2010

Alb.

Am călcat nesiguri
Pe un drum pietruit cu stele
Şi ni s-a clătinat piciorul
Cand am atins cu vârful degetului
Un colţ de lună.
Am fost copii,
Ca toţi copiii,
Plângeam şi adunam în pumn
Zăpezi albastre
În care găseam mii de stele
Şi mii de luni
Şi toate albe,
Cum albe erau, de altfel,
Şi sufletele noastre pure
De copii.

Lorelei.

Şi iarna e cel mai uşor să fiu copil!

10 December 2010

Smile:)


Ieri au bătut în mine miliarde de zvâcniri de inimă... și m-au încercat din nou emoții iernatice, iubiri, amintiri, priviri, fericiri, îmbrățișări...
Ochii tăi nu sunt doar niște priviri...sunt niște stări de spirit, rotunde și verzi.
Iubesc și cam atât. Mi-e bine în frântura mea colorată de lume, cu lumini aprinse și fluturi. Parcă mă mai simt puțin copil.

Lorelei.

Și iarăși râd muuult!!

7 December 2010

Magic.

Păstram privirea aia de copil zgâită la geam în nopțile în care începea să ningă cu fulgi atât de mari, fără zgomot, fără oameni pe stradă.
Păstram ultima clipă a verii în suflet, când vântul rece îmi dădea părul pe spate si-mi scutura genele de sclipirea magică a visării, prin lentile de ochelari.
Păstram în minte amintirea, zborurile ninse cu aripi de zăpadă, iubirile înfrigurate.
Și eram plină de ierni cu zăpezi dulci, copilărie și ciocolată caldă.
E magic!
Lorelei.
Aștept să nu-mi tremure mâna și să scriu poeme, și să completez în suflet locurile pe care plecarea ta mi le-a lăsat goale. De pildă, câteva bucăți de suflet.

29 November 2010

regăsire!...

ne găseam tot mai des
când ne dădeam seama
privind prin ceruri
dințate
că, deși ne desprinsesem
mâinile altădată împreunate
rămâneam agățate
în degetul mic
și cu buzele trăgând tare
de cer

ne-am regăsit, suflețel!
ne-am regăsit cu aripi
cu tot
cu zâmbete tatuate
pe obraji,
soare în suflet,
și amintiri care ne prind din urmă
de buzunarele pantalonilor

mi-a fost dor
să te îmbrățișez divin
în stele și ploi torențiale
să vedem ”cele mai miracole”
din noi
și să regăsim
gustul de a mai fi iarăși copii
imaturi
într-o bancă plină de adolescenți

noi suntem singurii îngeri
care trăim
restul
vor să fie
chiar dacă încă n-au înțeles
cum se desenează
o aripă
și cum se zboară

Lorelei.

așa arătam când, într-o vară de dor, desenam pe cer cu buzele stele mușcate și învățasem zborul
mai știi?


17 November 2010

Dor.Copilărie.Dor.


Ne era dor să ne adunăm de pe drumurile pe care uitaserăm copilăria, să prindem ulițele atât de pline de amintiri de mână și să sărim din adolescența prea curând venită direct în copilăria cea fără de sfârșit, ca un pas de șotron, să privim în gol cum noaptea lucesc stelele, fără să vedem în spatele lor aceeași lume, fără să schimbăm păpușile cu păr blond pe pachete de țigări...ne era dor să privim ca niște orbi în spatele feței de copil un suflet ca o floare de cireș, să ghicim sub haine umerii rotunzi, puțin arși de soare în zilele toride, sub care ne-am fi putut prinde aripi...”Făt-Frumosul așteptat de noi murise de astă toamnă, cu mărăcinii, cu iarba, cu jocurile, cu Ciuf-Ciufulici și copilăria...”(Maidanul cu dragoste)

Nici măcar îngerii nu pot aduce înapoi dorul de fugă în locuri și livezi prin care altădată alergau suflete puerile, dorul de fugit în soare cu părul lung, alergând și el pe vânt în urma noastră, ochii atât de goi și înstrăinați de lume, pe care puteam citi doar copilăria, zâmbetele largi, doar zâmbetele...
Și păpușile? Păpușile le-am uitat, ca pe poveștile pe care alteori le strângeam la piept...

Lorelei.

Baloane de săpun, zâmbete, flori în minte și-n inimă. Toamnă afară, primăvară în suflet...

12 September 2010

Metamorphosis

Schimbam vorbe cu sufletul din tine,
Mă roteam în jurul nebuniei noastre,
Copila de mine, copila de tine...
Frunze cădeau, cădeau între noi,
Eram atât de atentă la chipul tău,
Şi-atât de copilăroase eram amândouă,
Două trupuri scufundate în nelinişte,
Încât ne era frică să ne uităm la stele
Şi să aducem luna mai aproape cu telescopul...

Atât de copile eram...
Aşa te priveam de atent, încât,
Nu mai aveam timp să dau frâu adolescenţei din noi,
Clipele conteneau întorcându-se
Din stânga în dreapta, ca să mai lase o clipă loc
Picăturii de infantilitate cu care mai rămăsesem.

Frunze cădeau, cădeau între noi şuierând la poveşti,
Ore întregi ne plângeau peste obraji, căci începuseră
Nopţile să cânte la harfe mai lungi decât noi,
Şi ierburile prindeau glas, şi strigau,
Şi noi tăceam, tăceam, tăceam...şi începeam
Să nu mai credem în basme.

Ne legam la ochi, în ultimele speranţe răzvrătite,
Şi rezemam de ochii noştri razele de soare.
Frunze cădeau, cădeau între noi...unele roz, turcoaz,
Sunete scurte ţâşneau din tâmple, şi cunoşteam melancolia.
În umbre de întuneric, tăceam şi speram
Să se întoarcă iarăşi vara în gândurile noastre.
Nu mai agăţam nicio vocală de cer,
Nu mai speram în nicio coardă de chitară
Care să ne aducă, să ne aducă înapoi,
Vreun nor de primăvară...

Frunze cădeau, cădeau între noi îngălbenind de groază
Şi noi priveam neputincioase,
Şi zâmbeam. Abia înţelesesem cum se folosesc aripile,
Cum se foloseşte adolescenţa, cum se descifrează
Hieroglifele soarelui. Ne strângeam de mână
În prima sclipire a clipei adolescentine,
Am crescut!...
Şi-abia apoi a venit toamna...

16 June 2010

Povestea pierderii păpuşii.


Păpuşa mea preferată este păpuşa mea din copilărie,
De plumb cu păr de aur,care mă face să tresar.
E o păpuşă venită din ploaie,şi e unică în lume.

Nimeni nu ştie că ochii ei sunt doar bucăţi de lună şi obrajii
Sunt luaţi din alte galaxii.Nimeni nu ştie că
Înăuntrul ei trăieşte un fluture cu aripi de mătase.

Înainte o ţineam sub pernă şi mă jucam numai noaptea
Şi n-o dădeam la nimeni ca să nu mi-o fure.Doar soarele şi luna
Au văzut-o.Mama a vrut să mi-o arunce că era prea veche.

În loc să citesc ziarul dimineaţa,vorbesc cu ea.
Dacă o strâng de mână începe să cânte ca o sirenă brunetă,
Şi dacă o strâng în braţe zâmbeşte dulce.

Luna şi soarele mi-o invidiază,pentru că e veche şi
Atât de frumoasă,cu ochi scăldaţi în noapte
Şi muşcată de copilărie de mâna stângă.

Soarele a vrut mult timp s-o fure,dar umbra mea verde
A ţinut-o ascunsă sub harfa ierbii verzi şi
N-a găsit-o nimeni.Abia mă împăcasem cu aştrii.

Aseară m-au chemat şi soarele şi luna pe la ei acasă,
Să mă joc de-a necuvintele cu ele,să mai vorbim,
Să-mi ies din fire,să nu mai fiu o scriitoare.

Dar eu m-am retras în puritate de tot,şi mi-era teamă
Şi mi-am căutat cuvintele,speriată,şi păpuşa,
Să nu-mi fi fost furate când vorbeam la telefon.

Am pictat crini şi garoafe pe perete cu păpuşa în jachetă
Şi-am invitat noaptea la o cafea amară,pe balcon.
Mi-ar fi plăcut să stau de vorbă cu lumea,dar mi-a fost frică.

Aşa că am primit noaptea şi am mâncat biscuiţi
Şi am băut o cafea neagră.Tot timpul întrebam sufletul
Dacă păpuşa mea e tot ascunsă-n iarbă.

Mi-a bătut şi un înger la uşa de sticlă,de sus venit,
Aproape să mi-o spargă.Dar mi-a cântat la pianină
Şi mi-a recitat calde versuri albe de-odinioară.

S-a-ntâmplat să am chipul cioplit şi mâini de zeiţă
Şi-atunci visele minţeau şi oglinzile furau,păpuşa mea scânteia,
Şi cuvintele umblau cu măşti de bal,şi aşteptam să m-aprind.

Dar în zori,când abia destingeam lumina de-ntuneric
S-a arătat şi soarele la fereastra mea şi mi-a furat
Păpuşa mea de plumb cu păr de aur.

Pierdut păpuşă de plumb cu păr de aur.Ofer recompensă.Adresa:Strada Infinitului,nr.1,loc.Eternitate.Nu răspunde la voci străine.


1 June 2010

(conversatie cu un suflet noncolor 2)


Sufletul-Ce ploaie!...
Lorelei-N-am nevoie de ea.Mă descurc și singură.
S-Știu că n-ai nevoie de ploaie.Nimeni n-are nevoie de ea.
L-Ba da...
S-Nu-i adevărat...
L-Ba da...De exemplu,mie îmi place să plouă înainte să dorm,seara.
S-De ce,ți se pare romantic?
L-Nu.Îmi place...pentru că...e un fel de poveste.
S-Eu nu văd nici zmei,nici prințese,nici nimic.
L-Acum e zi...N-ai cum să le vezi.E un miracol.
S-Mda...Eu n-am învățat încă să văd miracolele.
L-Așa se pare.Și oricum,nu este un basm...am zis poveste...Este un fel de poveste cu tâlc.
S-Ce fel de poveste?
L-O poveste...angelică...Uite-acolo:privește puțin cerul.Vezi?E strâmb.E mai strâmb acolo unde plouă mai mult.Și e puțin violet și...E altfel.
S-Ești nebună...Ai vedenii...Caută-te...Ești nebună de tot!
L-Probabil.
S-Pe cuvântul meu!
L-Tot ce e posibil.Ei bine,acolo ploaia e mai grea...Picăturile sunt un pic pătrățoase,fiindcă se înghesuie.Aici,uite,sunt aproape rotunde...Și sunt mai albastre.Și dacă stai să le privești atent,aproape că strălucesc.
S-Ești nebună de tot.
L-Am spus,probabil...Fii atent.Uite,picătura aia,albastră,povestește acum...Și o să povestească până o să cadă.Și știi ce o să se întâmple cu ea?O să se transforme-n apă.
S-De parcă acum ce-o fi?
L-Acum e jumătate cristal,jumătate poveste.
S-Aloo,pământul către Lorelei!...
L-Ești teribil.Lasă-mă-n pace.Vreau să plec.Acolo vreau să plec,unde e ploaie mai multă...Acolo,curcubeul e mai puternic...Și sunt fluturi mai mulți...Fluturi de ploaie...fluturi albaștri și violet...fluturi de mătase...
S-Unde să pleci pe ploaia asta?Doamne ferește!Măcar ia-ți umbrela!
L-N-am nevoie.Plec așa.De fapt,o să îmi iau și rochița de vară.Pentru că azi e prima zi de vară...
S-Aaa,da!La mulți ani!
L-Ziua mea e pe 8 aprilie.
S-E ziua copilului azi,fetiță.
L-Eu?Fetiță?Eu vreau la mările mele...la cerurile mele...la pădurile și castelele mele...Eu vreau la cărțile mele.Și-atât...Eu nu mai sunt de mult o fetiță.Poate tu,sufletul meu,ai păstrat ceva din copilărie...ceva din vechiul suflet de copil,cu ochi senini...
S-Poate...Atunci,la mulți ani mie însămi!!!Uraa!
L-Gata,încetează.Sunt tristă...
S-De ce?Azi e ziua mea...eu sunt sufletul tău...deci,e și ziua ta!!!
L-Nu știu...Eu nu mai sunt de mult o fetiță.

24 March 2010

Vilanela sarutarilor



Alb trandafir neprihanit
Cu zborul tau de cantec `nalt
Ce abia a inflorit in serile de mai...
Cu ochii tai-o taina moarta sunt...

Copilaria...Porti in tine mut
Un stindard amarnic,inflorit
Dor si vise,si nimic mai mult
Alb trandafir neprihanit...

E greu,si clipele uitarii mele
Sfarsesc dulceag pe umedul asfalt
Parfumul tau,scris e pe foi de stele
Cu zborul tau de cantec `nalt...

Pe pragul alor tale asteptari se insera...
Era abia o vraja-infiorata peste plai
Si primul nostru-intai sarut era
Ce abia a inflorit in serile de mai...

Si trupul tau-o dragoste tacuta,
Alb trandafir neprihanit si sfant,
Cu chipul tau-e o iluzie muta
Si ochii tai-o taina moarta sunt...

Alb trandafir neprihanit
Pierdut curat in serile de mai
Prin visele albastre te-am gasit
Si tu tot o copilarie mai purtai...



Niciodata n-am dansat cu o lebada...

9 March 2010

Povestea unei prietenii...







Se intampla de mult.Se cunosteau de mult,se putea spune ca de-o viata traisera impreuna...de o viata si clipe de dinainte,in vieti anterioare,de ingeri care s-au coborat pe pamant.
Deci nu se intalnisera de curand.Se intalnisera intr-o zi de mult,in clasa I,cand abia invatasera sa se dezlipeasca de sub"fusta mamei".Si de atunci,parca le si vad intrebandu-se"vrei sa fii prietena mea?"
Incepusera sa se apropie,pas cu pas.Se legase o prietenie firava...apoi mai stransa,se mai rupea in cateun loc si se cosea la loc...Si an cu an,cresteau si ele,crestea si prietenia lor."De data asta,nu ne mai certam,am crescut..." si legatura lor era prietenia a doua copilarii diferite,dar cu acelasi sens.
Doua satene...Doi copii,asta erau,doi copilasi care abia priveau lumea cu ochi senini...Si totusi aveau ceva ce le lega,ceva pe care cei din jur nu puteau sa inteleaga.
"Prietenia ta este soarele zilelor mele" isi spuneau.
Si ajungeau incet in diferite etape ale vietii...Erau fete,erau altfel...
Si in timp,ajunsesera la o concluzie:"Asa trebuie.Asa este.Asa trebuie sa fie..."
Si intelesesera ca trebuie sa scrie si sa citeasca.Isi doreau sa ajunga medici.Apoi,si-au destramat caile si nu isi mai doreau asta.Una vroia sa fie profesoara.Alta,nu stia inca.
Scriau...Scriau amandoua,si se sustineau...si se bucurau impreuna si plangeau impreuna...Si citeau impreuna si toate...impreuna."Tu dai sens vietii mele"...Ajunsesera sa isi spuna pe toate caile"Te iubesc!"Ce iubire infantila...
Erau niste copile asa asemanatoare,atat de multe aveau in comun...Isi impartaseau totul,totul...Aveau mereu nevoie de ciocolata,o prietena si un pachet de batiste.Si mereu isi spuneau"Te-ai vazut si din spate?"Si ridicau din sprancene,desi niciodata nu spuneau"Ti-am zis eu!"
Erau asa apropiate!Asa mult se iubeau...
Prietenia lor crestea in ele odata cu adolescenta,cu maturitatea,cu gandurile si visele lor,cu idealurile...Erau mai mature...mult mai mature decat ceilalti,si altii le intelegeau altfel,mereu altfel.Nu mai iubea una,nu mai iubea nici cealalta.Asa era intelegerea...
Se intelegeau ca doua picaturi de ploaie,asa de bine!Si cantau,si citeau,si scriau...Si intotdeauna ele erau altfel,mult mai mature...
Si ce prietenie putea sa bata in geam cu picaturi de ploaie,cu ingeri de insomnie,cu stele,cu cer,cu mare,luna,zeite si zei...cu iubire si sperante,ca in vise,decat prietenia copilariei lor?
Erau niste copile...Erau...
Acum ce sunt?
Aceleasi prietene...Prietenia lor a ramas,desi timpul a trecut in zbor pe langa genele lor indoite...
Erau ele...Lorelei si Tess,copilele de altadata...

Tess,only you can hear my soul...Tovarasa mea de tristeti.Tovarasa mea de glume tampite.Tovarasa mea de amuzament.Iti multumesc pentru tot!

17 January 2010

Jocul si joaca



Doua realitati paralele,una din care vartejul ametitor si universul de sanse si riscuri face parte,alta pe care o defineste subanteles viata in sine,par sa se contrazica reciproc in devenirea a doua lumi copilaresti si numai ipotetice,caci ceea ce se intampla cu adevarat nu face parte decat din pamanturi diferite.
Joaca reuseste,prin vise,hazard,lupta si raset,sa devina,in viata unui om,o modalitatte infantila de a raspunde la imperativele timpului.
Joaca defineste omul,il creste,raportandu-se de la varsta frageda a copilariei pana la adolescenta,tinerete,maturitate si pana la batranete.Ea exista,presupune reguli si se leaga:se leaga cu realul si devine ireal si cu lumea si-o cunoaste...
Pasajul ludic al vietii incepe cu inocenta si se termina intr-o viata de om,ceea ce noi numim maturitate...Cu toate astea,joaca presupune spontaneitate si dorinta de cunoastere,presupune o societate cuprinsa intre instinct si ceea ce stim deja,intre lumea reala si cea impusa de imaginar.
Ajungem sa credem,prin joaca,faptul ca aceasta e ca o poveste si plangem cand se termina.De fapt,copilaria insasi,cu tot ceea ce ea presupune,ajunge a fi o poveste.Si cine n-a varsat niciodata lacrimi amare,fie pe fata,fie pe ascuns,fiindca o poveste minunata se sfarsea si urma despartirea de personajele dragi ale unui joc de cuvinte?
Jocul e oricum o alta realitate...El presupune atat legatura cu sufletul pe care il cuprinde,cat si un joc de cuvinte,de sunete,de miscare si culori in interpretarea artistica a poeziilor,a cantecelor,a dansului si a picturii.
Accentul jocului este totusi altul.Jocul reliefeaza atat puerilitatea unui copil cu idealul de a cunoaste,de a sti,de a descoperi,cat si amprenta maturitatii din fata hartiei,hotarata fiind sa inceapa sovaitor astetrnutul creatiei pe foaia alba.
Si totusi,amprenta copilariei incepe din cele mai vechi timpuri,pentru ca jocul e mai vechi decat omul.Jocul a inceput atunci cand animalele au vrut pentru prima data sa se joace.
Jocul inseamna dorinta,inseamna papusi si jucarii,inseamna fluturi si libertate,greseala si iertare,raset si plans.
Jocul si joaca se nasc si-atunci cand adultilor le lipsesc jucariile,le cauta si le strang in brate noaptea,pe ascuns.Se nasc atunci cand ne aducem aminte de ele si cand tu,un om"ingrozitor de mare",pari un mic copil doritor de joc.
Panze albe,nesfarsite,inaltate pe corabia unica a copilariei.Te vad infiorat,la tarmul unui ocean de nelinisti si departari,gandindu-te la jocul pe care ti se pare ca l-ai pierdut;oricine ai fi,tu porti pentru mine drapelul pur al copilariei...