Maybe

Poate că pentru mine înseamnă ceva faptul că neașteptat nu mai simt soarele pe umerii cândva înroșiți de soare în niște ore aiurea...și poate că aici o să pot să îmi acopăr, sub umbra unui perete muult prea colorat și plin de amintiri, aripile rotunjite de atâta iubire.

Poate înseamnă ceva că nu mai am în stânga mea aceleași suflete...și am lăsat iarăși o altă odăiță goală, o odăiță dintr-o bancă pe cât de stupidă, pe atât de dragă...și m-am mutat iarăși, căutându-mi locul...și acum, o să încep să scrijelesc poeme pe alt loc, mult prea ciudat.

Poate înseamnă ceva că te iubesc nerostit și te privesc zâmbind într-un colț de suflet.

Lorelei.

Și poate că mai înseamnă ceva faptul că îmi doresc să vină mai repede decembrie.

Sunt atât de proastă...

Proastă fiindcă las prima toamnă a sufletului meu să plece fără măcar să fi strâns odată un chip mânjit de iubire în brațe. Noiembrie o să mă lase.

Mi-a fost dor de tine.

Update: și m-am trezit în dimineața asta călcând nebunește cu pași greoi pe dimineața care mă îmbrățișa mult mai rece...și când am ajuns la fereastră, cu siguranță a însemnat ceva că a nins pentru prima dată...

Noiembrie? Unde ești? Mi-e frică!...

Lipsă.

Câteodată îmi vine să strig, să arunc, să plâng atât de tare, să răbufnesc...dar totul se rezumă într-o lacrimă rostogolită pe furiș sub fața acoperită de păr, o strângere de degete, o închidere de ochi... Pentru că nu...nu pot, n-am voie mai mult.

Și în privirile minții parcă aș ucide în tăcere, poetic doar, și poate aș adormi, dacă aș ști că atunci nu mă vede nimeni...și aș plânge, și m-aș duce în alte lumi, poate în vremuri cu Ilene Cosânzene și Feți Frumoși, sau...în lumile mele...

Poate, câteodată, simt nevoia să închid ochii și să mă culeg din alte spații, să nu mai cunosc, doar ”să fiu”...

Da. Iubesc. Nu știu...nu știu pe cine, doar așa, câteva fragmente de veșnicie...Dar iubesc.

Și da, îmi iubesc și imaginația mea ”care dă pe afară”, și nebuniile mele, și anormalitățile, și tot ceea ce alții”nu au” pentru că ei”nu au”.

Și poate, uneori, mi-aș deschide și eu ”turbinca lui Ivan” și aș pleca de aici. Dar simt, uneori, că doar trebuie să închid ochii și trec altundeva.

Vreau să plec departe. Și cred că o să încep de aici. Lucrurile mari se încep cu treapta de jos. Dar vreau să plec.

În La Medeleni. Pentru că aia e lumea mea de suflet, na. Am și eu una...

Să știi că și jucăriilor le e frig câteodată.

Desen 16.

E ciudat că am început sa caut

Un cuvânt care nu există

Un sunet care n-a fost inventat niciodată,

Un chip nenăscut încă,

Un fel de fericire pe care nu l-a mai simțit nimeni.

E ciudat să caut în zadar,

Mereu și mereu, cuvinte și sunete

Între grămezile cu pietre

Între zborurile înalte ale unor corbi...

E ciudat...dar uite,

Toamna m-a găsit, deși eu n-am existat niciodată...

Iubirea m-a atins, deși inima mea

Era cândva inexistentă...

Și despre felul acela de fericire...

-Sunt mii de feluri de a fi fericit,

Mi-a spus îngerul șuierând.

-Trebuie doar să înveți să mai privești

Din când în când,

Cum se folosește imaginația.

E felul acela de viață în care înveți

Să privești lumea în neculori,

Să auzi glasuri în nestrigăte,

Să vorbești în necuvinte, în nelitere

Să nu știi nimic.

-Doar să-ți imaginezi.

Lorelei.

Mă semnez doar asa. Pentru tine. Că azi nu prea pot.

Trei.

Noi suntem doi.
Dar eu sunt una singură

Și tu ești unul singur.

Dar suntem doi.

Inima mea o țin la mine

În cutia cu dorințe

Inima ta o ții la tine

În dormitor.

Și suntem doi,

Și inimile noastre bat împreună.

Suntem doi.

Eu mă plimb singură

Cu dragostea în buzunar,

Tu te plimbi singur și-atât.

Noi suntem doi.

De aceea, totul seamănă cu tine.

Inima mea seamănă cu tine.

Sufletul meu seamănă cu tine.

Și îți dau ție tot.

Suntem doi.

Noi îți arătăm ție cum se face iubirea,

Tu ne dai nouă dragostea ta.

Și tot doi rămânem.

Noi ne împărțim la o iubire,

Tu te înmulțești cu ea

Și rămânem doi.

Am fi vrut să fim unul, dar, știi,

Coborând din cer, ne-am rupt

În două, ne-a pedepsit

Și ne-a făcut să rămânem așa.

Doi.

Noi am fost doi.

Dar uite cum viața,

În nedreptatea ei infinită,

Ne-a făcut trei.

Eu, tu și cu noi.

Și nu mă semnez azi.

Nici azi.

Romania,tara tuturor posibilitatilor:))

Ce mai?De acum,sa privesti la masa vecina prin bucle de fum e ceva obisnuit.Sa te imbraci 3 zile la rand cu aceleasi haine,idem.Sa puti cu nesimtire a transpiratie(cand,Slava Domnului,cat de sarac ai fi,Raul Targului tot are apa si un sapun,macar de casa gasesti pe toate drumurile) e ,pentru unii,ceva la fel de obisnuit.Doamne!!Secolul XXI....rectific,poate secolul e gresit,ca saracii oameni nici acum nu au evoluat destul...
Ooof...stai la o masa,la o cofetarie si te gandesti sa-ti iei mai repede prajitura si sa fugi,ca ala' de langa tine,saracu'miroase "imbietor" a tigari si a transpiratie.Da,da...chiar asa...m-am ingrozit...
Si cele care stateau cu mine la masa,la fel...Doamne,chiar in lumea asta nu mai exista bun simt?Ca doar am vrut si eu sa mananc o prajitura,si hop-top si aia' nedoritii...Nu credeam ca inca "se mai este"si asa persoane.Ingrozitor...
Dar nici nu stiu de ce ma mir...ca doar Romania e tara tuturor posibilitatilor...

Emo girls

Emo....un cuvant "simpatic" ca sa spun asa la inceput.Da,intradevar.Stilul emo este placut pentru unii,dar nu inteleg de ce.Ce este atat de minunat sa sa fi emo?Mai ales sa fi fata....Groaznic!
Dupa parerea mea,nu mi se pare nimic interesant sa te imbraci dezgustator,numai in negru,sa fi retras si sa umblii numai cu alte fete emo care au mintea ingusta.
Emo-istele nu stiu ce e aceea viata.Cred poate ca pirce-urile le fac mai frumoase,ca a fi singur este ceva grozav,dar dupa parerile mele este cea mai groaznica viata.De le a te imbraca oribil pana la pirce-uri este o viata degeaba.
Din cate am observat,fetele emo sunt fetele care sunt singure si retrase,si intr-un final,cand totul le este interzis,se sinucid.Ce viata este asta?