desen 31

fără voia mea, obosesc din a-mi spânzura pașii

căutând primăveri la fiecare final al viselor mele;

și trag cu arcul

în toate secundele înaripate care n-au habar

să-mi vindece rănile.

neîmpăcată la răspântie de drum

îl aleg pe cel mai scurt către tăcere,

singură și tristă ca de obicei,

cu privirea înfrigurată ca de obicei...

sărut februar

am fost amanți. eu și cu iarna.

mi-am înșelat toate primăverile din suflet

m-am dăruit naiv tuturor ninsorilor

începusem chiar să lăcrimez fulgi de zăpadă

era atât de iarnă în mine

că aș fi trimis primăvara

cu tot cu păsările ei înapoi.

posedam toate nopțile în care ningea

cu fulgi imenși

și trăiam într-un abis în care

niciun soare n-ar fi dezlipit

ființa mea și fantoma unei ierni

având buzele lipite

în lumea noastră cu altfel de reguli.

te sărut februar, aici terminăm,

e prea mult pentru mine, dragostea mea,

e prea frig și mă tem c-ai să fugi

și locul tău va fi din nou cald,

o să mă alungi și iubirea noastră

o să se topească...

Lorelei.

ninsorile știu

ninsorile știu.
sunt ca un copil fugit de acasă.
alerg în nopțile de nesomn
goală, ducând pe umeri
o libertate imensă
și sar în afara luminii ca-ntrun ocean

mă opresc la marginea lumii
și încep să plâng în hohote nimicuri,
să urlu, să sfâșii liniștea ca o cobră regală

mă aud stelele, mă pâră singurătăților,
și ele mă cheamă înapoi
le privesc pieziș,

dar apoi totul devine firesc,
îmi îngop la infinit secundele
în uitare, mă cuibăresc în mine
și-aștept noaptea, să fug

mă descompun rătăcirile,
sângerez litere
mă salvează totdeauna ninsorile de la
răpirea aceasta și mă ceartă
și lasă gheața lor să mă biciuie

mă întorc acasă

cu vânătăile cuvântului pe trupul gol

plec și revin mereu,
până vântul
o să-mi sufle curajul de-a fugi în lume,
și-atunci...

Lorelei.

boulevard of broken dreams

dragostea mi-a lăsat atâtea urme pe corp

încât nici umbra mea nu mai are putere să le care

pe străzi, prin parcuri sau pe bulevarde de oameni triști

și mă tem că am pierdut-o prin pământ

atunci când tristețea mi-era completă, înfășată în lacrimi

am legat toate visele de curea,

unele le-am agățat prin buzunare sau în mâneci

și le-am târât prin toate cuvintele și toate iubirile

încât s-au zgâriat, lăsându-mi sufletul gol,

uneori fluierat de vânt, alteori biciuit de furtună

oamenii de pe stradă m-au chemat în casele lor,

mi-au dat să mănânc, dar câinii viselor mele

i-au mușcat... m-au mușcat... și-n loc de pansamente

mi-am turnat otravă-n răni și le-am închis

cu nopțile mele, lăsându-mi venele vineții

mi-aș căuta umbra prin zăpezi și scorburi

să adorm pe ea, să-mi țină de cald singurătățile

prin care obișnuiesc să rătăcesc, s-aud

cum din pământ mai șuieră câte-un vis muribund,

sau vreo dragoste cum încearcă să mi se injecteze în piele

m-aș opri la o margine de drum să caut,

pe vreun bulevard al viselor sfâșiate, m-aș opri,

dar mi-e teamă c-am să-ngheț și atunci mai bine stau

să ard în flăcări de tăcere și-n flămânzeala dragostei,

să văd cum, în loc de umbră, o să-mi apară vreodată

iubirea în oglindă.

Lorelei.

îmi amintesc de tine și am învățat să te urăsc

am căutat îndelung cuvântul perfect să-mi explic sufletul

am căutat în ultimul timp motivul ființei mele

și am rugat cerul să-mi dea explicația

pentru care soarele nu-mi ține de cald, unde nu există dragoste

am ajuns să vorbesc cu oglinzile, ca o nebună,

să iubesc toți oamenii care-mi ies în cale cu dăruire naivă

să urăsc cu aceeași măsură cu care tu ai urât întâi,

să sfâșii fără milă, doar să răzbun ce-ai rupt cu sânge rece

nu mai sunt acasă în inima mea și tu nu știi

cât doare să fii mai străină în tine decât în alții

și mi-aș dori să îmi ating pieptul și să simt că bate câteodată ceva

sau că n-am uitat să respir...

pretind doar că a rămas în mine o fărâmă de oxigen

cu care îmi hrănesc mădularele din când în când

pretind că încă mai știu să silabisesc cuvintele

și deși m-am înfășurat în tăcere, îmi amintesc cum e să strig,

îmi amintesc de tine și am învățat să te urăsc

Lorelei.

Va fi fost în trecut viitorul

Se zvârcolesc fluturii într-o ploaie absurdă

Venită din vremurile egiptenilor,

Și sufletele plâng, ochii imploră

Întoarcerea timpului,

Orele se sărută, tinerii se sărută

Sub picăturile în formă de triunghi,

Fulgerele despică lumea

În lumina lor

Ca să aibă stelele unde să cadă pe pământ

Și totul repetă la infinit istoria lumii,

Numai noi, oh, numai noi

Repetăm viitorul în fiecare fugă,

În fiecare clipire de pleoape,

Numai noi

Sărutăm orele, zilele, anii

Care vor urma,

Numai noi lăsăm timpul să ne arunce

Ca și cum după noi ar fi moartea,

După moarte ar fi seninul.

Lorelei.

Iubim fantomele unui trecut tandru.

”iubim fantomele unui trecut tandru”(D.-S. Boerescu)

mai mult de atât nu pot să spun.

Spune-mi că n-ai ucis iubirea noastră cu nume de coșmar. Pentru că fulgerele ne-ar trăsni sărutul...între flacăra necuvintelor și flacăra neiubirilor...și am muri cu aripile mistuind în îmbrățișare și cu lumina încâlcită în priviri. Și răspunzându-ne la întrebarea morții, am avea alte miliarde fără răspuns...Nu (ne) mai iubim. Iubim doar fantomele unui trecut tandru.

Lorelei.

mă va descoperi răsăritul

răsăritul mă așteaptă născocind cuvinte

în urma cocorilor care strigă singurătățile pe nume

ascult urletul stelelor din urma-mi

cum fac să tremure timpul

noaptea sparge oglinzile

pe care conturam chipul copilei

de odată, acum

numai luna observând

cât de bătrân mi-e zâmbetul de câte ori

l-am nesocotit folosindu-l

mă va descoperi răsăritul

fugind spre locul în care cerul se coase

de pământ, cu ochi înnoptați

și mi-e frică

să mai răsară soarele

să mai clipească iarăși ziua

închizând lacrima amară a nopților mele.

Lorelei.

să uităm de iubiri

hai, iubitule, să ne uităm

să lăsăm iubirea nostră într-o iarnă

în care împrăștiam

zăpada din crengi

cu aripile

căci în mine plouă de vreme multă

și conturez pe hârtie chipul tău

cu urme șterse

căci și tu plângi cu mine

iubirea noastră e zgâriată și ruptă

s-a ofilit în seceta

din templul sufletului meu

căci decât cuvântul

mai e o împlinire de destin

și altfel

am omorât iubirea

și-am îngropat tot, tot,

într-un pământ fără soare

Lorelei.

Almost ended story

Îmi târăsc niște cărți în ghiozdan și plec spre casă cu un dor nesăbuit de primăvară.
Am căutat lângă stâlpi și garduri câțiva ghiocei...dar nu i-am găsit.

Când am ajuns acasă am dat drumul la televizor să văd dacă a anunțat la știri faptul că mi-am omorât personajul din piesa de teatru. Pusesem la cale, așa cum m-au sfătuit florile alea roșii, ori să-l otrăvesc, ori să cadă de la balcon. Nu m-am decis dar de dimineață în mintea mea l-am găsit mort.

Uneori mi-e că l-a omorât altcineva. Poate hoțul ăla care mi-a intrat în suflet în noaptea în care am uitat să-mi încui ușa și l-am găsit ascuns în șifonier între cămășile necălcate, vorbind la telefon cu nu știu mai care fată blondă. L-am dat afară, dar n-am căutat în dormitorul personajului să văd dacă mai trăiește.
Am zbierat de dimineață pe balcon să m-audă vecinii că tot restul personajelor mele poartă doliu. Îngerul care îmi stă pe umeri a încercat să-l resusciteze dar i-am spus că n-ar strica puțină dramă și i-am tras mâinile de pe el. A aprins o lumânare.

În noaptea asta îmi țin îngerul în pat. Cățelul ăsta o să doarmă lângă perna mea ca să nu mai vină hoții. De-asta țin câine.

Cu o cafea vărsată pe masa din sufletul meu încerc să nu devin insomniacă noaptea asta. Încă o noapte nedormită ar fi groaznic de tristă, cu pagini întregi citite în lumina lanternei.

O să mă învelesc cu plapuma că-s liniștită. Am pus timbrul scrisorii pe care am vrut să o trimit nu știu cui și-am pus-o la poștă...că poate o s-o primească cineva.

Lorelei.

sufletul meu nu e o loterie

am să te las din nou

să mi te (re)naști ca un ghimpe

pe trandafirul sufletului meu

și-apoi să mori

cu numele meu pe buze

pe buzele pe care-ți curg

iubiri amare

nu-mi păta sufletul

cu o dragoste atât de falsă

ca privirea pe care ți-o pui șablon

eu o să-mi țin aceleași frunze căprui

în priviri

și-am să te las să-ți trăiești

acele 7 vieți în mine

dar, de fiecare dată

o să mori cu-amorul neîmplinit

câteodată, nu știi,

dar îmi place să fac pe malefica

tu n-ai decât să-ți încerci norocul

doar că, dragă,

sufletul meu nu e o loterie

Lorelei.

că așa-i acum

câteodată încep să cred

că pentru mai toți oamenii din jurul meu

iubirea e ținută în colivie

și nu vor să-i de-a drumul

să zboare

o lasă să se zbată

între grilajele cutiei toracice

și nici măcar n-o șterg de praf

o-ncuie cu lacăte

și-aruncă apoi cheia

câteodată încep să cred

că mai toți oamenii din jurul meu

se folosesc de alții ca de niște pansamente

pe care le pui

doar când doare

altfel

pot muri

mă umplu de zăpadă și gheață

mi se încleștează sufletul

și plâng

cu inima strânsă

care altădată

cunoscuse zborul...

cunoscuse zborul...

mă văd doar o nebună

din care scoți vise cu acul

înțeapă

doare, puțin

dar și sufletele care plâng mult

pot îndura durerea

nu?

Lorelei.

Dear...

Până la urmă ce e aceea viața?

E doar o oglindă

Pe care zărești reflexiile sufletului

Uneori cu tendințe daltoniste?

Atunci când oamenii vechi

Nu-ți mai sunt de folos

Îți cumperi alții cu bani puțini?

Ce sunt ăia îngerii

Când cerul s-a înălțat atât de mult

Încât i-a strivit?

Ne-ai strivit...(!?)

Ce e acela sentimentul

Când nu știi decât să-l împrumuți

Din cărțile de la biblioteca orașului,

Cărțile care vin și pleacă

Și pe care...le uiți...în timp...?

Ce e aceea să rănești un suflet

Când crezi că te-ai săturat

Și vrei altceva...mai normal

Decât nonconformistul din noi?

Ce e aceea tăcerea

Decât poeticul din ea,

E doar o formă incoloră

De a-ți ascunde lăuntricul în necuvinte?

Ne-am uitat aripile-n spate

Și fără să vrem, am învățat zborul,

Dar, poate, ne-am luat zborul

Și din inima ta...

Am plecat cu marea-n priviri

Și luna la ureche-n loc de floare...

Ce e acela zborul?

Ce e, de fapt, iubirea ta?

E doar ”ceva” pe care-l citești

Ca pe-o scrisoare

Când îți mai amintești?

Și totuși...

Cu ce drept ne calci sufletul,

Cu ce drept încerci să uiți...

”Mai ții minte?”

Uneori încep să cred

Că n-ai ce să-ți amintești. Indiferența

Aduce, implicit, uitare.

Lorelei.

-The end of love.-

Never mind.!

A fost odată o frunză...

până acum, lucrurile care îmi păreau cele mai simple au devenit munți imenși.

vreau să îmi ocup timpul cufundându-mă într-un lucru de olimpiadă, o carte, ceva, să uit totul.

am încercat să te scot din inima mea, dar ești prea bine prinsă. n-ai cum să scapi, orice ai face.

Dar frunza aia învățase, de aiurea, să iubească ceva ce n-avea să aibă niciodată.

mă aplec în fața poemului, în fața iubirii, a toamnei, a frunzelor. să tac?

gânduri înaripate, vise care aparțin altei lumi. sufletul meu e neînțeles, absurd, nebun, ambiguu, cum o fi. numai normal nu e.

Și totuși, iubea, până într-o zi...când n-a mai iubit.

am obosit, într-un spațiu prea lumesc, prea nedemn, prea nedivin. nu merit nimic din ceea ce este al lor. am obosit căutând, încercând, murind cu fiecare clipă, trăind, zbătându-mă. degeaba. nu mai are rost, și am picioarele de plumb ca să mai pot alerga.

dacă mi-ați luat copilăria, ce-ați făcut cu ea? ce-ați făcut cu literele mele, infinitul, aripile, sufletul, zâmbetul, iubirea, trăirea...ce-ați făcut cu ele? acum..chiar nu mai aveți ce să-mi luați.

Atunci a fost ziua morții ei.

Lorelei.

-A fost odată o frunză...Dar frunza aia învățase, de aiurea, să iubească ceva ce n-avea să aibă niciodată. Și totuși, iubea, până într-o zi...când n-a mai iubit.

Atunci a fost ziua morții ei.-

Le iubesc. Indiferent.

Alifia.

Să căutăm

Să ne căutăm toamna sufletele în pământ,

Straturile de iubire de care am năpârlit,

Să le căutăm și să le legăm de penele vulturilor

Să le dăm drumul să plece

Să le găsească cineva poate, că nouă

Nu ne mai trebuie...

Să căutăm toamna să dăm gândurile la o parte,

Să le lovim cu pietre și să le

Aruncăm în mare, pentru că au amorțit.

Să căutăm să luăm înapoi minţile pe care ni le-am pierdut vara,

Iubirile, privirile, vorbele date aiurea,

Să le legăm cu o aţă subţire la urechi.

Te-am uitat, neîngerule, neiubire, nesuflete.

Dar pe voi vă ador.Tess, Diana, Elena, Diri.Milo,mamsi.

Lorelei.

Atât.

Aștept să ningă dimineața peste tâmplele mele,

Și chiar dacă m-ar găsi goală de haine și de tine,

Nu mi-ar fi frică.

Am renunțat la neiubirea ta tot descusută și înnodată înapoi.

Am să mă trezesc, atunci, dimineață,

Și poate o să-mi fierb cafeaua cu puțin zahăr,

O să-mi strâng părul, și odată cu el, amintirile în pumn.

De mâine uit de tine, neiubire!...

Aștept să cadă frunzele și, poate, să fie soare,

Și aștept să nu te mai văd,

Înger obscur, fals, imperfect.

Ce mi-ai făcut, suflet îngrozitor?

Ce mi-ai făcut?...

Lorelei.

Mai ştii? S-a întâmplat acum 100 de ani.

Îţi mai aduci aminte clipele care stăteau între noi?

Ne aşezam la două capete

Diferite,

Dar perfecte, de secundă,
Şi ne întâlneam privirile ca nişte copii

Şi parcă nu ne vedea nimeni,

Timp în care la geam cădeau oceane întregi

Care, poate, mi-ar fi îndoit şi aripile,

Dar nouă nu ne păsa.
Afară erau ploi reci, mult mai reci decât gheaţa,

Deşi era toamnă pe frunze, pe gene de vânt,

Dar la noi în suflet

Înfloreau mai mult trandafirii, decât arămiul,

Şi era vară.

În timpul acela, fie că ne era bine, ori nu,

Călătoream cu gândul spre mări infernale,

Spre plaje infinite, mai vechi decât noi,

Pentru că ne ajungea o privire scurtă

Şi inima zbătea a vară,

Atingeam vacanţa cu vârfurile părului bronzat

Şi sufletul se strângea ca o castană...

Coaptă...

Mai ştii?

-Eu aproape că nu mai ştiu...poate a trecut mai mult de un secol, sau mai puţin de-o săptămână...

Nu...nu mai ştiu...mai am doar în palme jumătăţi nebune de fotografii, jumătăţi de amintiri, de suflete, de aripi.-

Mi-e dor să te aud spunându-mi "te iubesc"...

Something missed.

Câteodată cred că nopţile cu lună sunt singurele care mai ştiu să înnegure cerul de amintiri. Numai toamna ştie ce în sufletul meu. Parcă n-a fost niciodată vară. Odăiţa noastră a rămas iarăşi goală...în anotimp şi în suflet.

Îmi e frică.

Încă o dată adorm pe aripi şi dimineaţa le găsesc şifonate. Tăcerea ta le ucide.

Eu credeam că viaţa e decât o mare. Atât. O mare în care, de cele mai multe ori te îneci, fără să apuci să fotografiezi măcar odată valul care te-a surprins.

Câteodată, mă urăsc.

Vreau să cred că visele încă nu s-au terminat. Că nu m-am pierdut cu totul de gânduri. Încă pot să plâng, dar nu pot să uit.

De cele mai multe ori, mi-e dor de tine...

Dacă plouă, timpul ucide mai repede... dragostea nu mai doare...

Când soarele nu mai are un loc pe cer...nu moare, nu-i aşa?

Pleacă altundeva.

Departe.

Acolo vreau şi eu.

Lorelei.

Moment.

Și toamna mă îndeamnă să plâng

Și plâng.

Inima mi se strânge într-un fulger,

Prin vene îmi curge ploaia,

Zâmbetul mi-e estompat

De ceea ce aceia ”mai mari”

Numesc suferință.

Copilăria nu știe să sufere.

Înseamnă că nu mai știu

Să fiu copil.

Toamna mă strânge,

Cuvintele mi se sugrumă

Și-n spatele privirii calde

Îmi curge o furtună.

Și plâng, acum, cu lacrimi dulci,

Îmi strâng sufletul, îmi leg inima,

Îmi iau chitara, și plec departe.

Îmi desenez pe necuvinte niște lacrimi

Care probabil

Ți se par irelevante...

Tac.

Lorelei.

Confused

Încotro merge timpul, încotro merg eu?

Mă copleșesc amintirile, mă înec într-un pahar cu apă, mă rătăcesc în fiecare rând, în fiecare clipă.

Nu înțeleg...nu pot.

Am rămas un singur cuvânt în toamnă.

Am rămas un cântec, un glas, o culoare care nu-și găsește locul într-un pastel abstract.

Ca o regină de alb mă prăbușesc

Pe tabla mea de șah,

Pământul regăsesc.

Am pierdut jocul cu toamna,

Regina ei de negru mi-a dat

Șah mat.

Lorelei.