Desen 33

ești ca un cuvânt pe care încerc să-l uit

dar mocnești neîncetat în mine

iată, suntem liberi să facem orice

iubește-mă ucide-mă eliberează-mă

desprinde-mi ușor toate tristețile de pe trup

o să mă acopăr cu aripile

e de ajuns să nu rănim pe nimeni

putem să ne ridicăm pe umeri soarele

o să ne aruncăm unul în altul

n-o să ne audă nimeni, promit

o să murim alb

o să ne găsească primăvara la un colț al insomniei

o să ne resusciteze

dar stelele noastre vor fi deja inundate

și nu va fi nicio urmă de crimă

doar cuvintele or să ne vibreze prin umbre

noi vom dispărea dincolo de zidul de zori

suntem doi orbi care rătăcesc

pe cărările deschise de soare

să ne cuibărim într-un loc luminos

și să ne otrăvim în tăcere buzele din sărut

abia aștept să ne găsească ploaia ca niște fantome

făcând dragoste pe ascuns cu nefericirile noastre

azi suntem liberi să facem orice

dacă m-ai atinge, ar izbucni din mine

amintiri coralii

azi aș avea voie să te uit

dar ești cuvântul care mocnește neîncetat în mine

Lorelei.

primăvara mea începe cu un capăt de iubire

Desen 32

m-am ascuns după un gând tulburător, acela că

azi fulgii de nea sunt groaznic de triști

căci am deschis soarele din umbra pământului

azi îmi sfâșii tăcerile în zorii de chihlimbar

și strig spre depărtări cu ochii mari

"unde e Dumnezeu? Îl caut pe Dumnezeu..."

îmi vreau vara cocorilor mei înapoi!

primesc în schimb o pereche de aripi prăfuite

care miros a liliac primăvăratic și a Coco Chanel

vreau să descopăr lumea, am auzit

că e atât de frumoasă

azi port un nume cu zboruri și nu-mi aduc aminte

de cât timp am uitat să fiu

Lorelei.

hai cu mine, suflețel, departe...

desen 31

fără voia mea, obosesc din a-mi spânzura pașii

căutând primăveri la fiecare final al viselor mele;

și trag cu arcul

în toate secundele înaripate care n-au habar

să-mi vindece rănile.

neîmpăcată la răspântie de drum

îl aleg pe cel mai scurt către tăcere,

singură și tristă ca de obicei,

cu privirea înfrigurată ca de obicei...

sărut februar

am fost amanți. eu și cu iarna.

mi-am înșelat toate primăverile din suflet

m-am dăruit naiv tuturor ninsorilor

începusem chiar să lăcrimez fulgi de zăpadă

era atât de iarnă în mine

că aș fi trimis primăvara

cu tot cu păsările ei înapoi.

posedam toate nopțile în care ningea

cu fulgi imenși

și trăiam într-un abis în care

niciun soare n-ar fi dezlipit

ființa mea și fantoma unei ierni

având buzele lipite

în lumea noastră cu altfel de reguli.

te sărut februar, aici terminăm,

e prea mult pentru mine, dragostea mea,

e prea frig și mă tem c-ai să fugi

și locul tău va fi din nou cald,

o să mă alungi și iubirea noastră

o să se topească...

Lorelei.

skyscraper

jur că am văzut cum în irisul lui

cerul era totdeauna mult mai aproape

dar oglindirea chipului meu

era atât de diferită încât

văzând-o, iubirea întreba de mine

și nu știa nimeni să-i răspundă;

cuibărită în ochii lui

eram tot timpul altcineva

cu alt nume înaripat

cu alte existențe în urmă,

eram atât de departe de mine

că nu-mi puteam auzi inima bătând

fiindcă între mine și ea

erau îngeri care-și scuturau

din pene- nori de cerneală.

poveste cu tăceri

venise vremea de a săvârși o crimă perfectă

unde minutele care se destrămau

n-aveau nimic de spus...

asfințise cuvântul sub stele

și soarele se îmbătase și căzuse-n comă

în alte galaxii.

luna care-mi adormea încrucișată la piept

îmi străpunsese pielea

și-mi ajunsese în aortă să-mi spele sângele

pentru că cerul care-i era sprijinit de coloane

frânsese piatra lor și ajunsese în genunchi

ca o femeie care plânge și

umbra lui se lăsase uriașă peste seară.

de sub ruinele lui am scos un briceag

frunzele se răsuceau;

taie venele tăcerii, ai spus,

omoară depărtările și hai să fugim

și te-am ascultat supusă și naivă

cât de firavă-i era epiderma infinitului

așa ușor s-a rănit

și urla ca un șoim și mai tare-și înfigea sulița

de negură în pământ, dar te-atinsese

moartea îți râdea printre gene și mi-ai șoptit

că fusese aproape perfect

dar rămăsesei gol;

dă-mi o parte din tine să mă locuiască, mi-ai zis

și m-am despicat ca un fulger într-o liniște paradisiacă

nu-mi vorbise nimeni despre cum o să mor

dar știam că acolo unde fug

n-o să mă întrebe nimeni pe unde am umblat înainte

tocmai mă strigau ai mei

îngeree, îngeree, vino aici, e timpul să dormi

dar o parte din mine le răspunse de la o margine

de cer improbabil: ne vedem într-o naștere viitoare

și-am căzut printre undele tulburi ale Trecerii

omorâsem luna

și auzisem moartea fâlfâindu-și aripa aproape

se întâmplase ceva în ziua aia, nu-mi aduc aminte,

dar cred că dimineața următoare cunoscusem lumina

și de-o potrivă, învățasem tăcerea. nu mai știam nici unul din noi să vorbim.

Lorelei.

ninsorile știu

ninsorile știu.
sunt ca un copil fugit de acasă.
alerg în nopțile de nesomn
goală, ducând pe umeri
o libertate imensă
și sar în afara luminii ca-ntrun ocean

mă opresc la marginea lumii
și încep să plâng în hohote nimicuri,
să urlu, să sfâșii liniștea ca o cobră regală

mă aud stelele, mă pâră singurătăților,
și ele mă cheamă înapoi
le privesc pieziș,

dar apoi totul devine firesc,
îmi îngop la infinit secundele
în uitare, mă cuibăresc în mine
și-aștept noaptea, să fug

mă descompun rătăcirile,
sângerez litere
mă salvează totdeauna ninsorile de la
răpirea aceasta și mă ceartă
și lasă gheața lor să mă biciuie

mă întorc acasă

cu vânătăile cuvântului pe trupul gol

plec și revin mereu,
până vântul
o să-mi sufle curajul de-a fugi în lume,
și-atunci...

Lorelei.

plumb în lumină

adorm nopțile în mine dinainte să-mi închid pleoapele.
inima de plumb mi le-a strâns pe toate. toate stelele. toate lunile pline.
le-a cântărit, le-a adunat, le-a înmulțit și cu ele
a măsurat veșnicia

știu tăcerile ei, cunosc și când e furtună,
căci atunci aud stelele cum fac dragoste cu nefericirile...
doar să mă atingi și din inima mea plumburie ar țâșni
șuvoaie de nopți cu tăceri sugrumate de-atâta gol, de-atâta nimic

sunt o chemare, lumina m-a prins de braț azi-dimineață
încercând să-mi întârzii trecutul, alungarea din "rai", ceea ce a fost,
și parcă s-a legat de mine ca un prunc, și totuși nu-s obligată
să-mi sfâșii inima, să scot din ea
ce-i înlăuntru...

dar lumina murmură prin visele mele, îmi mângâie gândul
și se așează tăcut pe un colț din amintirile mele, desfăcându-mi-le dureros,
șoptindu-mi despre certitudinea că schimbarea umblă prin mine pe vârfuri
și că, într-o zi, voi fi iarăși
parte din lumina mea
într-o bancă de poeme.

Lorelei.

boulevard of broken dreams

dragostea mi-a lăsat atâtea urme pe corp

încât nici umbra mea nu mai are putere să le care

pe străzi, prin parcuri sau pe bulevarde de oameni triști

și mă tem că am pierdut-o prin pământ

atunci când tristețea mi-era completă, înfășată în lacrimi

am legat toate visele de curea,

unele le-am agățat prin buzunare sau în mâneci

și le-am târât prin toate cuvintele și toate iubirile

încât s-au zgâriat, lăsându-mi sufletul gol,

uneori fluierat de vânt, alteori biciuit de furtună

oamenii de pe stradă m-au chemat în casele lor,

mi-au dat să mănânc, dar câinii viselor mele

i-au mușcat... m-au mușcat... și-n loc de pansamente

mi-am turnat otravă-n răni și le-am închis

cu nopțile mele, lăsându-mi venele vineții

mi-aș căuta umbra prin zăpezi și scorburi

să adorm pe ea, să-mi țină de cald singurătățile

prin care obișnuiesc să rătăcesc, s-aud

cum din pământ mai șuieră câte-un vis muribund,

sau vreo dragoste cum încearcă să mi se injecteze în piele

m-aș opri la o margine de drum să caut,

pe vreun bulevard al viselor sfâșiate, m-aș opri,

dar mi-e teamă c-am să-ngheț și atunci mai bine stau

să ard în flăcări de tăcere și-n flămânzeala dragostei,

să văd cum, în loc de umbră, o să-mi apară vreodată

iubirea în oglindă.

Lorelei.

December, baby

uită-te ce soare îți îmbracă cerul ochilor tăi

și vino mai aproape. lasă tăcerea

să ningă continuu în noi.

lasă zăpada cuvintelor tale să ne îngroape

în cea mai lungă tăcere,

mai lungă decât depărtările privirilor mele,

las-o să ucidă toate toamnele din noi

lasă-mă să cred că pot să fiu înger,

acoperă-mi ochii umezi și calzi cu mâinile tale

reci ca o iarnă și împrăștie-mi

zările spre infinit, spre un alt cer și-un alt pământ

mâna ta, iubitul meu, a atins toate fantasmele

lumii îngerești

și-ai înghețat aripile care acum tremură, zvâcnesc

aproape c-au să moară prea curând

dar în mine tremură șuvoiul nesfârșit

de simțiri și de timpuri

și i-aș da voie să-nghețe... prin mine...

ești decembrie, decembrie al meu

Lorelei.

distanță în ninsori crescute pe buze

mi-e sufletul obsedat de iubire

și cred că unei părți din mine îi va fi mereu

dor de sufletul tău

distanța dintre noi se măsoară

în minutele de tăcere și în frunzele care cad,

se măsoară în ninsori crescute pe buze

și în murmur de ape

străine, lumea ta trebuia să încapă în mine!

ploaia ta trebuia să ne acopere pe amândoi...

cuvintele mele încep și se termină cu tine

și fără dragostea ta

lumea mea poate ar fi la fel,

doar de 36 de milioane de ori mai puțin romantică,

de atâtea ori câte bătăi de inimă am într-un an.

ești departe de mine, departe

câte ninsori pe buze ne-au crescut!

Lorelei.

http://harlequinfever.deviantart.com/ 's photo.

îmi amintesc de tine și am învățat să te urăsc

am căutat îndelung cuvântul perfect să-mi explic sufletul

am căutat în ultimul timp motivul ființei mele

și am rugat cerul să-mi dea explicația

pentru care soarele nu-mi ține de cald, unde nu există dragoste

am ajuns să vorbesc cu oglinzile, ca o nebună,

să iubesc toți oamenii care-mi ies în cale cu dăruire naivă

să urăsc cu aceeași măsură cu care tu ai urât întâi,

să sfâșii fără milă, doar să răzbun ce-ai rupt cu sânge rece

nu mai sunt acasă în inima mea și tu nu știi

cât doare să fii mai străină în tine decât în alții

și mi-aș dori să îmi ating pieptul și să simt că bate câteodată ceva

sau că n-am uitat să respir...

pretind doar că a rămas în mine o fărâmă de oxigen

cu care îmi hrănesc mădularele din când în când

pretind că încă mai știu să silabisesc cuvintele

și deși m-am înfășurat în tăcere, îmi amintesc cum e să strig,

îmi amintesc de tine și am învățat să te urăsc

Lorelei.

~Ce-mi dai, să nu mor azi, să mai rezist?

Leac pentru îngeri, cântecul meu trist.~

Ar fi vrut să-l țină dincolo de ocean, măcar chipul lui să n-o rănească, dar ceva din ea îl chema înapoi, împotriva voinței. Valuri de mare lovite de suflet. Inimi pierdute. Iubiri frânte.

Lumile lor despărțite de ziduri de scoici.

Lorelei.

dorința era atât de puternică încât, scoțându-l din minte, el prindea formă în brațele ei. și aproape că îl auzea strigându-i numele, aproape că-i simțea cu obrazul bătăile inimii.

Lorelei.

tu, toamnă nebună

nu te mai tângui, toamnă,

în infinimile mele de visări

să te primesc în inimă.

n-ai dreptul să-mi croșetezi simțirile,

să faci pantomime din iubirile mele,

n-ai dreptul, tu, să-mi sfâșii lumina

și îngerii de ceară

nu ți-am dat voie să schimbi sufletele

cu îngâmfarea lor, sau să uiți

într-un sfârșit de vară

amintirile-mi arse de timp într-o doară

nu știi că eu, fiica unui faraon necunoscut,

te-am luat în brațe copil fiind

din coșul tău de paie, pe râul infinimii

din care-ai venit

aruncându-te în iarbă am zguduit pământul

și a căzut prima frunză,

atunci am învățat să plâng,

atunci mi-am cutremurat iubirile viitoare

și din florile-mi n-a mai rămas,

oh, n-a mai rămas nimic,

le-ai ars.

Lorelei.

La mulți ani, blogușor!

Am făcut trei anișori împreună, Blog!

Să plouă cu poem peste fluturi cât se poate de mult și...la mulți ani, Jurnalul unei scriitoare!

Celui mai bun eu liric, de la Lorelei.

mémoires

amintirile-mi sunt toate vechi

de parcă ar veni de pe vremea zeilor

când, aruncând cuvintele pe geam,

simțirile-mi erau toate mai puternice:

strângerea de mână

sărutul zeilor- sorbindu-mi sufletul

îmbrățișările calde ale soarelui

eram o toamnă, mi-aduc aminte

cu tot cu frânturile mele de eternitate

și bătăile de inimă erau singurele care

ne despărțeau, stingeau cerul de jar

și spărgeau liniștea la cât băteau de tare

tu erai de pe atunci un teatru, un joc fictiv

de amuzat zeii,

aveai scenă și cortine de catifea

și eram singura asistând la piesele tale

eram și eu un teatru, unul mai mic

de amuzat inima, să-i amuțesc simțirile

dar mie nu-mi asistau ființe vii

ci numai sufletu-mi și cei

care mi-l transformau în păpuși cu ațe

punându-mă să ucid fluturii cu frig și cu timp

eu cădeam frunzele și aș fi vrut să ”te cad”

dar erai singura primăvară a mea

și dacă te-aș fi omorât

n-aș mai fi ajuns niciodată în

viața asta de mahala, plumburie

fiindcă aș fi rămas mai mult de o jucărie divină-

o toamnă

tu étais un petit dieu

j' étais une pauvre âme

dans notre paris, mon amour.

Lorelei.

...cu ochii obosiți de soare, îmi întorc pașii spre tine, iubire, fiindu-mi dor să-mi rătăcesc sufletul strâmb prin labirintul singurătăților tale...


Venise toamna...
Lorelei.

And maybe we won't feel so alone before we turn to stone.

Sub gene curg ultimii fluturi. Îngrop, odată cu singurătățile mele, lumina, surâsul stelelor, anotimpul soarelui. Îngerii mei, cu aripi de ceară, își aruncă pe rând inimile de hârtie, urmând să-și confecționeze altele...din frunze uscate cu miros de tutun. Urmez și eu, de altfel, să-mi ard lumile din suflet, să găsesc vreo altă inimă și s-o cuibăresc în piept, între coaste, să-mi leg aripile, când toamna-mi pleacă păsările...cocorii-și părăsesc cuibul de deasupra mea, curmându-mi așteptările de a rămâne până târziu, aproape de iarnă, știind că anul ăsta au fost ai mei.
Și mi-am legat inima la ochi cu o rază de soare...deși nu știu dacă n-a fost cumva tot timpul oarbă.

E o stare fragilă. Îmi cuibăresc strigătul frunzelor în piept, aștept cu lașitate iubirea cu miros de vară, de soare, iubirea deplină, tresărirea pleoapelor..Eu, cea mai curajoasă fată între cocorii ei, mă ascund de mirosul alcoolic al toamnei. Și mi-ar plăcea să fug de ea. Iubirea e, în fond, mai puternică decât vântul, decât zvâcnirea, decât cutremurul.
Și-aștept iubirea completă, deplină, în toamna asta sălbatică, liberă.

Toamna e starea mea fragilă. E drumul meu strâmb pe care o apuc atunci când nu-mi mai găsesc inima, atunci când caut iubirile care s-au dus...nu știu unde...
Și e toamnă și e trist...Curg ultimii fluturi sub gene.

And maybe we won't feel so alone before we turn to stone.

Lorelei.