desen 31

fără voia mea, obosesc din a-mi spânzura pașii

căutând primăveri la fiecare final al viselor mele;

și trag cu arcul

în toate secundele înaripate care n-au habar

să-mi vindece rănile.

neîmpăcată la răspântie de drum

îl aleg pe cel mai scurt către tăcere,

singură și tristă ca de obicei,

cu privirea înfrigurată ca de obicei...

Legați-mi la ochi lumea

curg razele soarelui sub umbra mea

alunecă vara sub aripi de fluturi

și tu, inima mea visătoare,

înveți arta de a iubi

legând la ochi stelele cu lacrimile tale

dar lasă-mi stelele în pace, tu, inimo,

lasă-le să fugă la cerurile lor

doar tu, suflete, tu, gândule,

legați-mi cerul la ochi cu visele voastre,

ca fulgerele să nu-mi ardă privirea,

să nu-mi despice secundele,

să-i cadă timpului frunzele

legați-mă pe mine la ochi

cu nopțile mele,

legați-mi zeii, lumea la ochi să uite de noi, suflete, gândule,

legați-mi îngerii și aduceți întunericul

să vedem cât de tare luminează

iubirea din mine

Lorelei.

gânduri, zboruri, aripi...

Acolo, ca un leagăn al opririi timpului, copilăria și adolescența își mistuiau îmbrățișările. Și după strigăte, șoaptele copiilor mari păreau și acum groaznic de puternice. Vântul se oprise să le asculte pentru o clipă toate dorurile și toate visurile. Și iluzia exista. Și viața. Elanul, credința, madrigalul, lirismul se înnodau în bătăi de inimă constante. În urma stelelor împinse de cerul greu, zorii curmau îmbrățișarea divină a întunericului care ardea și iubeam. Luna desena raze și acolo, undeva, versuri prindeau între degete zborul ca din basme...și...”n-am iubit pe nimeni așa cum te-am iubit pe tine...” Păstram în inimă frânturile a două nopți perfecte, rupte din povești cu zâne, Ilene Cosânzene și Feți-Frumoși și erau departe toate gândurile, toate tristețile. ”Nu pleca!...Încă nu m-am umplut toată de tine!”...și timpul își ținea răsuflarea, ascultând rândurile unei noi cronici. Lumea, prietenia, viața, iubirea, trandafirii sălbatici, primăveri întârziate, toate se ascundeau în inimile astea tinere care ascundeau o eclipsă a nostalgiei cu fericirea. Și iubeam. Și eram mici, cu aripi crescute până la stele, cu zâmbet larg și părul fluturat în vânt, cu ochii visând la nemărginire. Și dorul pândea în spatele speranțelor, cu timpul de mână, aruncând într-o ramă de fotografii o amintire...cum n-a mai fost alta.

Lorelei.

Pentru prietenia lor, soarele zilelor mele.

E ca atunci când infinitul întors pe dos, 8-ul acela, se conturează perfect și creionul se oprește acolo unde a început. Acolo ard stelele, acolo arde amintirea. Acolo...suntem noi.

Primăvară în crângul de liliac

Găsesc în râsul tău o lalea timidă

Și-ți mângâi obrazul cu palma,

Tu, chip firav și sfânt,

Tu, zâmbet al copilăriei mele,

Tu, alinarea sufletului meu

În care-mi răsare soarele...

Găsesc fluturi zburând peste gene

Și-n ochii tăi răsare un ghiocel,
Tu, visul meu nins cu flori de cireș,

Tu, cerul meu de azur,

Tu, bătaia mea de inimă

Care a tăcut o iarnă întreagă.

Găsesc clinchet de clopoței în glasul tău,

Și tinerețea uitată undeva,

Într-un crâng de liliac mirosind a basm,

Tu, chip plăpând ca o zambilă,

Tu, zbor primăvăratic,

Tu, lumină a dimineții iubirii mele,

Care a ieșit afară cu fluturii odată.

Găsesc stele cu gust de flori de salcâm,
Găsesc în mine amintiri rupte bucăți,

Găsesc sfioase și blajine zâmbete,

Atât de fragede, atât de calde,

Tu, poem viu și singuratic,

Tu, zborul meu cu aripi de ceară,

Te găsesc lin, ca o adiere de vânt,

În prima zi de primăvară.

O iarnă toată te-am căutat

Și-acum te-am găsit în mine

În albumul cu fotografii,

Mi-ai adus primăvara, cu fluturii ei cu tot,

Și o adiere de iubire, ca o părere,

Tu, bucată a cerului meu senin,

Tu, floare de piersic,

Tu ai presărat în mine din primăvara ta.

Lorelei.

”Acest poem e doar un gând nevinovat”...(A.)

Ulița copilăriei mele e ninsă de florile de cireș

Ulița copilăriei mele e ninsă de florile de cireș

Care mi-au crescut pe inimă.

Acum, sufletul meu e-atât de alb

Încât mi-ar fi teamă să-l zgudui

Să nu cadă de pe el parfumul cireșilor

Și piersicilor înfloriți atât de timpuriu.

Nopțile astea care-și culcă seninul la piept,
Obosite de-atâtea stele și timpuri

Mi-au aruncat în mijlocul grădinii din inimă

O lună maaare, de care să-mi fie dor,

Timp în care eu să-mi pun copilăria

În minunile care au început să ningă din copaci...

E-atâta primăvară în sufletul meu,

Atâta dragoste și tinerețe cu parfum de liliac,

Încât, dacă cerul ar prinde culoarea infinitului

Ce soare s-ar ivi, și ce sublim ar răsări

Din lăuntrul unde-mi cresc aripi...!

Lorelei.

Noapte bună, vis magic al copilăriei nu știu pe unde rătăcite, noapte bună, liliac înfloritor al tinereții, noapte bună, vals timid al florilor care-mi cad pe inimă...

Așteptare

Nimeni nu vede cum, de pe umerii mei,

Își coase copilăria aripi de hârtie

Ca și cum va putea să zboare-n mine acum,

După ce glasuri străine

Cu chipuri cunoscute și slavone

Mi-apasă pieptul obosit
De-atâta indiferență amară.

Sufletul ăsta, răsucit și strâmb,

A văzut cum inima-i decojită

S-a umplut deodată de cuvinte albe

Și-a așteptat cuminte să dispară

Frigul ăsta de ianuarie interminabil
Și să-și ia primăvara avânt de pe umerii lui.

Sufletul ăsta a uitat cum să mai iubească iarna

Și-așteaptă, cuminte,

Cu ochii plini de iubire,

Să răsară florile

Să apară fluturii.

Lorelei.

Unde eşti, vară?

Dacă ar fi totul atât de simplu
Aş muşca din zăpadă ca dintr-o cireaşă coaptă
Prefăcându-mă că am prins vara de picior.

Dar mi-e atât de dor de soare...

Şi dacă aş putea, mi-aş pune-n picioare sandale

Şi-aş aştepta să se facă primăvară.

Grăbeşte-te, adu-mi vara înapoi

Şi pune-o timid pe tâmplele mele.

Unde eşti, vară?

Lorelei.

Darling, happy new year in our Paris!

Începusem să găsesc absurdul minunii şi să mă agăţ de cer cu răsuflarea! Începusem să mă cuibăresc în palma ta ca sub aripa unei lebede şi să caut fericirea perfectă în miracolul ce se ascundea în noi...Pentru că anul ăsta am râs, am plâns, am primit, am regretat, am uitat, ne-am adus aminte...şi toate bătăile de inimă le-am simţit...la fel.

Daaa...ne-au crescut aripi, ne-am găsit gândul prin labirintul de vise şi stele înaripate...Şi am găsit inedit îngerescul care se cutremura sub noi...Şatena mea nebună...putem să râdem şi să mâncăm în prostie biscuiţi şi să fim noi...Noi, aceleaşi noi...Nebune, cu tâmpenii în cap, cu flori în ochi şi înţelegerea din priviri pe care numai noi două o avem...că noi avem acel ceva, pe care cei din jur nu-l pot înţelege...

Vreau să mergem împreună, ca-n melodiile noastre care sunt pentru copii...Numai cu tine pot sa fiu şi copil, şi îngrozitor de mare în acelaşi timp...

Ce vreau de la anul care vine? Vreau să mergem iarăşi împreună în tabără, vreau să râdem şi să rămânem noi...Stupide, idioate, nebune, adunând cioburi sparte...şi putem să zâmbiiiim:)

Lorelei....e pentru tine, darling, să trăim noi în Parisul nostru...

iar(nă) în poem

călcai desculț

pe zăpada incoloră

și te uitai cu grijă înainte

să nu treci peste ceea ce căutai

în pământ înghețat

amintiri și copilărie

strângeai în brațe

visele pe care le-ai ucis demult

praf de stele

și fluturi albi, nebuni

găseai pe orbajii tăi fierbinți

topindu-se

venise iarna și credeai

că astfel poți să fii copil

și numai sufletul tău era călduț

căci crengile și iarba

amorțiseră

porumbeii erau plecați

în alte lumi

și frunzele căzute demult

își doreau

zborul

și pomii visează și-acum

la lumi mai bune

și ierni calde

Lorelei.

Trăire.

Între clipa unei ore nebune

Și secunda zbaterii de inimă

Dorm cuvinte

Murind.

Ne e frică să spargem tăcerea

Și înțelegem din priviri

Sunetul fericirii

Mimând.

Ne sărutăm strâmt

Și ne îmbrățișăm color

Cu vise alb-negru,

Înghețând.

Și totuși ne e frică să nu spargem

Gheața care zace între noi,

Să nu călcăm pe iarnă

Alunecând.

Lorelei.

Alb.

Am călcat nesiguri

Pe un drum pietruit cu stele

Şi ni s-a clătinat piciorul

Cand am atins cu vârful degetului

Un colţ de lună.

Am fost copii,

Ca toţi copiii,

Plângeam şi adunam în pumn

Zăpezi albastre

În care găseam mii de stele

Şi mii de luni

Şi toate albe,

Cum albe erau, de altfel,

Şi sufletele noastre pure

De copii.

Lorelei.

Şi iarna e cel mai uşor să fiu copil!

:)

Mă voi rezema de semicercul cerului, ținându-mă cu un deget de stele, și o să-ți caut negrul în albul lunii, parfumul pe care mi l-ai amprentat azi după îmbrățișare, ridicarea aceea de sprânceană, atât de dragă, zâmbetul atât de pur, privirea aia perfectă...

O să-ți caut printre amintiri necuvintele cu care mă îmbrățișai uneori, copilăria pe care mi-o aduceai cu un simplu ”ce-ai?...”, și toate drumurile care, la un moment dat, îmi deveneau întrebări nerostite, pe care le descurcam ca pe un ghem de iluzii...O să-ți caut sufletul și o să-l pun din nou aproape, în piept, cu o mișcare de mână, în inimă, și o să-mi picur peste noaptea ta o picătură din sufletul meu...și o să te iubesc...și o să îți șoptesc la ureche despre ploile care m-au făcut să te iubesc.

Lorelei.

Cuiva.

Dor.Copilărie.Dor.

Ne era dor să ne adunăm de pe drumurile pe care uitaserăm copilăria, să prindem ulițele atât de pline de amintiri de mână și să sărim din adolescența prea curând venită direct în copilăria cea fără de sfârșit, ca un pas de șotron, să privim în gol cum noaptea lucesc stelele, fără să vedem în spatele lor aceeași lume, fără să schimbăm păpușile cu păr blond pe pachete de țigări...ne era dor să privim ca niște orbi în spatele feței de copil un suflet ca o floare de cireș, să ghicim sub haine umerii rotunzi, puțin arși de soare în zilele toride, sub care ne-am fi putut prinde aripi...”Făt-Frumosul așteptat de noi murise de astă toamnă, cu mărăcinii, cu iarba, cu jocurile, cu Ciuf-Ciufulici și copilăria...”(Maidanul cu dragoste)

Nici măcar îngerii nu pot aduce înapoi dorul de fugă în locuri și livezi prin care altădată alergau suflete puerile, dorul de fugit în soare cu părul lung, alergând și el pe vânt în urma noastră, ochii atât de goi și înstrăinați de lume, pe care puteam citi doar copilăria, zâmbetele largi, doar zâmbetele...

Și păpușile? Păpușile le-am uitat, ca pe poveștile pe care alteori le strângeam la piept...

Lorelei.

Baloane de săpun, zâmbete, flori în minte și-n inimă. Toamnă afară, primăvară în suflet...

W.

(w)

Și dacă te-aș cunoaște, probabil nu mi-ai mai părea la fel de străin ca un suflet naiv care aleargă nebunește pe străzi după o fericire și o copilărie aruncate ca pe niște țigări neterminate... Și dacă te-aș cunoaște, te-aș strânge gol în brațe, fără să aud în inimă clopoței sunând și râsete de copii, și aș privi în sus, în suflet, în gând, și te-aș culege din nu știu ce lumi aiurea. Apoi aș șterge imaginea îmbrățișării printr-o strângere de ochi, printr-o lacrimă, printr-un suspin și o cutie de bomboane cu mentă...

Mi-ai fi mai străin decât un zbor nesigur, nedeterminat, mai străin decât îmi e toamna în momentele de furtună, mult prea străin ca să te mai găsesc în niște note muzicale ale unei melodii franțuzești...mi-ar fi greu să te găsesc în niște priviri sincere, de vreme ce ai aruncat demult gustul inevitabil al copilăriei de mult apuse.

Te cunosc, și totuși, mi-ești mult prea străin ca să-ți spun cine ești. E prea devreme să te arunc din inimă, e prea târziu să te găsesc într-o lumină nestatornică de la un capăt de lume.

Capătul meu, de data asta.

Dragul meu, tu...

Lorelei.

Și dacă am vrut să te scot dintr-o carte de povești...

M-am făcut zâmbet.(w).

4u.

Nu mai ai ce să-mi iei...

Mi-aduc aminte şi acum clipa în care m-ai prins de mână...Nu mi-ai atins nici sufletul, nici inima. Mi-ai atins ce aveam mai scump pe lume. Mi-ai atins totul.

Am avut nevoie de sufletul pe care să-mi aşez tâmpla...poate doar să strig scurt, sau să mă rezum la un oftat şi o lacrimă. Am avut nevoie de mâna pe care s-o strâng în momente teribile, ca şi genul de "am nişte emoţii de nu mai pot!"...

Mi-aduc aminte o grămadă, nu ştiu dacă am uitat vreodată ceva, dar ne-au crescut aripile înapoi. Le ascundem straniu şi dureros...şi chiar dacă nu le vede nimeni, sunt acolo!...

Nu ştiu cât ai uitat, ce ai uitat, dacă ai uitat, dar eu n-am uitat nimic.

Păstrez în palme sufletul care n-a încetat niciodată să fie. Nu vreau să mă eliberez în spaţiu şi timp. Nu vreau să fiu matură...

Eu vreau doar copilăria pe care s-o ţin cuminte în buzunar.

Hai să mergem să trăim. Prinde-mă de mână, şi vedem noi unde ne duce zborul.

Something missed.

Câteodată cred că nopţile cu lună sunt singurele care mai ştiu să înnegure cerul de amintiri. Numai toamna ştie ce în sufletul meu. Parcă n-a fost niciodată vară. Odăiţa noastră a rămas iarăşi goală...în anotimp şi în suflet.

Îmi e frică.

Încă o dată adorm pe aripi şi dimineaţa le găsesc şifonate. Tăcerea ta le ucide.

Eu credeam că viaţa e decât o mare. Atât. O mare în care, de cele mai multe ori te îneci, fără să apuci să fotografiezi măcar odată valul care te-a surprins.

Câteodată, mă urăsc.

Vreau să cred că visele încă nu s-au terminat. Că nu m-am pierdut cu totul de gânduri. Încă pot să plâng, dar nu pot să uit.

De cele mai multe ori, mi-e dor de tine...

Dacă plouă, timpul ucide mai repede... dragostea nu mai doare...

Când soarele nu mai are un loc pe cer...nu moare, nu-i aşa?

Pleacă altundeva.

Departe.

Acolo vreau şi eu.

Lorelei.

Autumn rain

Bătând ca un ropot de ploaie,

Într-un suflet care nu încetează ”să fie”,

În alte furtuni, glăsuiește

Inima mea în sunete autumnale.

Îmi rezem fruntea de-atâtea ori sărutată

Între fulgere și tunete,

Și-ascult înăuntrul meu

O picătură ciudată de ploaie.

Nu caut cu inima, cu ochii,

Amintiri în toamne muribunde și reci,

Nu caut fericirea între demoni,

Nici ura între îngeri.

Inima mea, sclavă a sufletului,

Bate încet, neauzită, ca un radio stricat

Pe care nu ai reușit încă să-l repari,

Caută înțelegere.

Lorelei.

I got my heart back...

A venit toamna, suflete,

Mi-am luat inima înapoi,

Mi-am pus apusuri peste arborii noștri.

Sub inexistentele stele,

Mi-am adunat în pumn amintirile,

Gândurile, visele,

Le-am șifonat...

E o boală și aceea de ”a fi”

Când nu ești, de fapt.
E o boală să iubești,

Când sufletul iubit devine neatins.

E o boală toamna însăși,

Când primăvara există încă în suflet...

Când întunericul înghite umbrele,

Noi ne luminăm mai tare, mai tare...

Cuvinte lungi se aleargă între noi nevăzute,

Prin prăpastii cu ploi,

Prin ceruri concrete, ceruri sferice,

Mă chinuie dorul, frigul, gândul...

A venit toamna, gândule,

Mi-am luat inima înapoi,

A durut, suflete, m-a durut

Indiferența... Dar inima mea,

Legată cu o ață de torace,

Începe să bată încet...încet...

Sihastră, în amurgul de toamnă...

(Pentru moment, toamnă, suflete, gândule,

Mi-am luat inima înapoi.

Poate vreodată am s-o mai dăruiesc

Ochilor care mi-au furat-o cândva.

Până atunci, îmi păstrez inima...pentru că doare.)

- Doar suflețel mai știe...-

Lorelei.

Gând abstract.

Azi nu am curajul să mai spun cuvinte...

Nu mai am glasuri de împărţit în îngeri, nu mai am necuvinte de aruncat peste mări şi ceruri.

Astăzi, te caut cu disperare în amintiri, să te ştiu aşa cum erai...
Te găsesc prin cărţi de comentarii, prin analize literare, prin gânduri împrăştiate.

Ca o nefiinţă, divinul îşi înalţă aripi în trupul tău, sperând oripilant să te găsească rătăcită prin labirintul din visurile mele.

Te-am întrebat... de unde mă găsesc îngerii ascunsă după noapte? Cuvintele mele, miros neconformist a Chanel Allure...Tu cauţi ca o Afrodită iubirea care se ascunde sub rândurile poemelor mele. Şi cauţi, cauţi, cauţi continuu. Şi-apoi, ne luăm zborul! Tu...înspre aceeaşi bancă în care acum stă un înger rătăcit, care visează, în timpul orelor de curs, la lumea lui...de dincolo de curcubeu, de dincolo de picăturile de ploaie care curg peste noi. Eu, spre lumi noi...cu aripile mele nedesenate, cu artificiile mele din cutii împrăştiate cu dorinţe. Le-am uitat...

Am în suflet o armonie oscilantă între etern şi iubire, între un comentariu aiurit şi un poem nebun.

Expresia mea poetică mi s-a exprimat în gânduri.

Dar azi, poetic, îngeresc, sufleteşte, cum vrei tu... îmi stăpânesc iubirea într-o inimă în care fericirea e nefiinţă...

Şi te iubesc atât de mult...încât nu mi-ar ajunge nici un infinit şi o zi să ajung până acolo unde se urcă dragostea mea!...

Lorelei.

( Şi apoi am te-am întrebat...există, oare, vreo lume în care fericirea e nefiinţă? În care nu există timp, doar acela care se măsoară în necuvinte?...)

Desen 15

Ne jucam prosteşte la două capete de iubire,

Aruncam între noi raze de lună.

Necuvântând, zâmbeam degeaba,

Zâmbeam, tăceam şi-atât.

Dragostea pe care ţi-o purtam

Ţi-o aruncam pe un fir de lună albăstruie,

Din când în când, spărgeam infernul,

Infernul dintre noi cădea, si-atât.

Dragostea pe care mi-o purtai,

Semăna perfect cu un turcoaz absurd,

Râzând bizar, nebun, ucideai bătăi

Bătăi de inimă, de suflet, şi atât.

Iubirea se învârtea crescând, de la mine,

La tine, în jocul ameţitor ca o leapşă cu suflete,

Înfăţişa cerul care se topea între noi, se topea,

De la mine, la tine, şi-atât.

Lorelei.

(Am plecat demult cu o chitară în spate, cu doruri și vise, spre lumea noastră "de dincolo de negură"...Și am lăsat în urmă un tatuaj și un normal. Ne-am luat de mână cu tot cu nebuniile, absurditățile și imperfectul nostru. Am plecat!...)