Desen 30.

S-a împiedicat îngerul de un colț de lună

Și, mișcând-o,

Ea a dat drumul stelelor din urma-i

Și-au căzut pe pământ.

Numai una, oh, numai una

Mi-a căzut în privire

Și mi-a rănit căpruiul infinit

După ce umbra ta îmi adusese noaptea

Între gene.

Lorelei.

asta e vara mea. o altă vară a sufletului meu.

anotimpul nopții, anotimpul cinci

am uitat anotimpul nopții într-o gaură de vreme,

anotimpul în care cerul era orb

și tropotul calului ca o bătaie de inimă

se preschimba în fluturi și nori

acela era anotimpul în care mi-erai furtună

și implorai destinul să sfâșie secunda,

curgea luna în cascadele morții,

urlau libelulele sub stelele căzătoare

sufletul meu era atunci fântâna

în care, mi-aduc aminte, ți-ai rănit negrul

ochilor tăi, oglindind păcatele lumii

agățate în ștreangul visărilor îngerești

și știu cum sângera firul ierbii

când curcubeiele muriseră de dorul cerului senin,

și șoaptele-mi se stingeau sugrumate de vânt

purtând ecoul nopții anotimpului cinci

dar spune-mi că atunci n-am plâns degeaba după ploi

și n-am lăsat în urmă iluzia firavă

a primăverii care avea să se nască sub o floare de cireș

condamnând timpul la o moarte frivolă

anotimpul nopții, anotimpul cinci

...

Lorelei.

între vis de moarte și realitatea vieții

te-am visat aseară deschizând porțile iadului
și picioarele tale desculțe se răneau
în pietre șlefuite cu dinții
te vedeam ținându-te de mână cu demonul
ți-era privirea neagră ca visele morții
ți-erau buzele însângerate,
iar mâinile murdare de sângele mării moarte
te-am visat urât
și m-am trezit în spasme și zvâcniri

la fereastră vedeam ascunzându-se moartea
cu chip alb și buze vineții
și-am tras draperiile și a fugit prin vecini
mi-am învelit personajele speriate cu pleoapele
și am adormit cu mintea încețoșată
și-n vis am chemat îngerul care mi-a șoptit
”and there was light”

Lorelei.

amintind

ieri am avut pe buze

un nume de fericire colorată în roz deschis

și mi-am văzut gândurile împrăștiate

într-o sală de clasă

cu bănci și copii

care priveau muți

cum liniștea scria pe tablă

când alții își citeau cine știe ce lucruri

de altfel, nici eu nu eram atentă

ci eram deja într-altă lume

căci tumultul în soare

urcase de la etajul întâi

la mine în pupitru

și mă zbăteam cu stiloul

între caiet și coperta-i

contemplând un verde ”hiperbolic de tainic”

cu aripile care-mi creșteau îngrozitor

pe dinăuntru

și...

m-a văzut și mi-a luat caietul

și ne-a pus să ne revărsăm

neliniștile care erau în noi

pe niște foi de hârtie

condamnându-ne pe toți la uitarea

de-o clipă

priveam cum unii se gândeau la ce le trece prin minte

-absurd-

iar pe mine mă durea mâna

de atâta scris

și m-am semnat „ lorelei ”

pentru că numai așa puteam să las

să îmi coboare cerul tot

pe inima mea

care zbura...zbura!

și mi-a zâmbit și a ridicat iar din sprânceană

și eu mi-am acoperit fericirea

cu părul

și când m-am descoperit

am zâmbit copilăresc

în clipa aceea nu mă gândeam la

timpul care trece sau orice altceva

eram într-un leșin

plin de panica necunoscutului

și iubeam...și-mi venea să râd și...

fericirea mea era mai mare

decât spaima bucuriei

că-s numai creioane colorate

peste tot în mintea mea

-asta nu e de luat în seamă. trebuia să-mi amintesc (din nou) niște clipe geniale...și n-aveam cum, altfel-

Lorelei.

gând

când iubești, devii atât de mic, încât crezi că nu va vedea nimeni cât de mare e sufletul tău...te apropii, în vârsta aceea tânără, de iubirea pe care soarele i-o poartă unui cireș înflorit. atunci simți primăvara pe umerii tăi și în sufletul tău înfloresc piersicii...atunci ești mic, cât o aripă de libelulă care își ia zborul de pe liliacul inimii lui. prinzi luna în palme, și culegi stelele de pe cerul greu... e frumos să iubești, căci trăiești atunci într-o visare mai cumplită decât realitatea, mai plină de delir decât copilăria...

Lorelei.

Ulița copilăriei mele e ninsă de florile de cireș

Ulița copilăriei mele e ninsă de florile de cireș

Care mi-au crescut pe inimă.

Acum, sufletul meu e-atât de alb

Încât mi-ar fi teamă să-l zgudui

Să nu cadă de pe el parfumul cireșilor

Și piersicilor înfloriți atât de timpuriu.

Nopțile astea care-și culcă seninul la piept,
Obosite de-atâtea stele și timpuri

Mi-au aruncat în mijlocul grădinii din inimă

O lună maaare, de care să-mi fie dor,

Timp în care eu să-mi pun copilăria

În minunile care au început să ningă din copaci...

E-atâta primăvară în sufletul meu,

Atâta dragoste și tinerețe cu parfum de liliac,

Încât, dacă cerul ar prinde culoarea infinitului

Ce soare s-ar ivi, și ce sublim ar răsări

Din lăuntrul unde-mi cresc aripi...!

Lorelei.

Noapte bună, vis magic al copilăriei nu știu pe unde rătăcite, noapte bună, liliac înfloritor al tinereții, noapte bună, vals timid al florilor care-mi cad pe inimă...

Roses on fire

Îngerul meu, în noaptea asta

Să îmi pui pe tâmple și pe aripi praful de stele

Din cerul adunat în ghiozdan

Și, cumințel,

Să te așezi lângă zeii pe care i-am adunat

Să-mi țină de urât prin poeme...

Și mâine dimineață trezește-mă cu o sărutare

Peste pleoape

Și ascunde-te în lumina ochilor mei..

Noapte bună, stea care arzi, noapte bună, noapte de vară care păstrezi în tine copilăria mea, noapte bună, sunet senin de fericire, noapte bună, primăvară, noapte bună, soare și lună...

Căci secundele mele se scurg în sens invers, spre primăvara cu flori de cireș și trenurile care vin și pleacă în trista gară a inimii mele. Păcat că fericirea care s-a mutat în sufletul meu de tot nu a venit aici cu manual de instrucțiuni. De multe ori mă pierd și nu știu cum s-o mai folosesc...

Noapte bună, floare de cireș de februarie.

Lorelei.

Almost ended story

Îmi târăsc niște cărți în ghiozdan și plec spre casă cu un dor nesăbuit de primăvară.
Am căutat lângă stâlpi și garduri câțiva ghiocei...dar nu i-am găsit.

Când am ajuns acasă am dat drumul la televizor să văd dacă a anunțat la știri faptul că mi-am omorât personajul din piesa de teatru. Pusesem la cale, așa cum m-au sfătuit florile alea roșii, ori să-l otrăvesc, ori să cadă de la balcon. Nu m-am decis dar de dimineață în mintea mea l-am găsit mort.

Uneori mi-e că l-a omorât altcineva. Poate hoțul ăla care mi-a intrat în suflet în noaptea în care am uitat să-mi încui ușa și l-am găsit ascuns în șifonier între cămășile necălcate, vorbind la telefon cu nu știu mai care fată blondă. L-am dat afară, dar n-am căutat în dormitorul personajului să văd dacă mai trăiește.
Am zbierat de dimineață pe balcon să m-audă vecinii că tot restul personajelor mele poartă doliu. Îngerul care îmi stă pe umeri a încercat să-l resusciteze dar i-am spus că n-ar strica puțină dramă și i-am tras mâinile de pe el. A aprins o lumânare.

În noaptea asta îmi țin îngerul în pat. Cățelul ăsta o să doarmă lângă perna mea ca să nu mai vină hoții. De-asta țin câine.

Cu o cafea vărsată pe masa din sufletul meu încerc să nu devin insomniacă noaptea asta. Încă o noapte nedormită ar fi groaznic de tristă, cu pagini întregi citite în lumina lanternei.

O să mă învelesc cu plapuma că-s liniștită. Am pus timbrul scrisorii pe care am vrut să o trimit nu știu cui și-am pus-o la poștă...că poate o s-o primească cineva.

Lorelei.

când e trist în mine

uneori e atât de trist în sufletul ăsta strâmb

încât

mi-e frică să nu sting soarele cu lacrimile sărace

care curg

când e atât de trist îmi pun nopțile pe pleoape

ca o palmă

și strâng genele să nu pierd amintirile care mi-au încăput

în privire

la fereastra asta la care răsar totdeauna

aceleași stele

leg lumini, sub umbra cărora să m-ascund

de mine

eul meu, de asemenea un labirint cu roze și povești

zâmbește trist

și-adânc melancolic și-adună visarea împrăștiată

prin lume

uneori e-atât de trist în sufletul meu

încât cred

că fericirea e-ntr-un alt univers și nu-mi mai amintesc

dacă a fost vreodată

a mea

când e-atât de trist zgudui cerul să-mi cadă îngeri

și universuri

și mă-ntreb de ce ai mei nu m-au lăsat de mică

să fiu balerină

acum aș fi jucat ”lacul lebedelor” încălțată în poante cu panglici

și-aș fi uitat

ce e aceea tristețea, cu dragostea pe buze

mi-e dor să fiu lebădă

mi-e dor să fiu copil și să uit dorul

mi-e dor să fie cald și soare

aici, pe undeva

căci e atât de frig și trist aici uneori și-atât de străin

încât îmi vine să plec

din mine

Lorelei.

Gând

Altfel, cu dragostea de mână, mă plimb pe drumurile nebănuite ale fericirii.

Cuprind viaţa într-un zâmbet şi câteodată mă aşez pe marginea unei clipe şi, în gând, îmi pun trupul în palmele tale...Decojesc soarele cu mâinile astea goale şi razele le las să-mi curgă în priviri.

În rest, am oceane în vene şi-n inimă amprentate melodii franţuzeşti în ritm cu iubirile mele.

Degetele astea care nu mai cunosc decât cuvinte au început să alerge, visător, pe curcubeul din sufletul meu..Nu sunt altceva decât un înger (ne)muritor.

Şi totuşi, "trăirea asta în nori nu e deloc nevinovată..."(Cella Serghi)

Lorelei.

Cred că-n viaţa mea n-am mai fost atât de fericită..

Poem

Când fericirea te umple ca un izvor cu ape tulburi

Sclipesc stelele mai tare

Și luna-ți bate în priviri cu raze...

Privirea ta- acea privire teribil de ciudată

Mi-aduce-n suflet mirosul de liliac primăvăratic,

Deși e (atât de) iarnă afară

Și totuși, și totuși,

Mâna ta mi-aduce celestul

Îmbrățișărilor divine ale primăverii

Din timpul în care

Soarele-mi cutremura ființa

Și zeii boemi, înaripați, îmi puneau pe tâmple

Poeme înflorite

Și zâmbete care visau la o neîntreruptă iubire.

Timpul, timpul ăsta care stă între noi,

Are nevoie de inimi care să-l primească înăuntru

Ca pe un soare. :)

Lorelei.

Desen 25.

Îngerul avea aripile întinse

Acoperite cu pene rozalii, mate,

O aripă și-o rezema de cer

Îndreptată ca o pușcă spre stele

Iar cu cealaltă îmi atingea mâna stângă

Ca o mângâiere.

”Da”, i-am spus

”Hai să-mpușcăm stele

Una după alta pe aceeași direcție.

Poate după ce-o să avem cale liberă

O să putem s-ajungem

La univers.”

Se gândea îngerul apoi că

Dacă și-ar îndrepta aripa spre capul lui

Și-ar trage, n-ar mai fi îngeri

Și dacă ar împușca stele

Ar plânge cerul de dorul lor,

Ar plânge mările și ar striga oceane,

S-ar muta munții de la locul lor.

”Nu trag în nicio stea”, mi-a spus,

”Ține pușca asta și împușcă tu cerul

De vrei, iar de nu,

Arunc-o de pe stâncă să nu cumva

Să rănim pe cineva...”

Lorelei.

Darling, happy new year in our Paris!

Începusem să găsesc absurdul minunii şi să mă agăţ de cer cu răsuflarea! Începusem să mă cuibăresc în palma ta ca sub aripa unei lebede şi să caut fericirea perfectă în miracolul ce se ascundea în noi...Pentru că anul ăsta am râs, am plâns, am primit, am regretat, am uitat, ne-am adus aminte...şi toate bătăile de inimă le-am simţit...la fel.

Daaa...ne-au crescut aripi, ne-am găsit gândul prin labirintul de vise şi stele înaripate...Şi am găsit inedit îngerescul care se cutremura sub noi...Şatena mea nebună...putem să râdem şi să mâncăm în prostie biscuiţi şi să fim noi...Noi, aceleaşi noi...Nebune, cu tâmpenii în cap, cu flori în ochi şi înţelegerea din priviri pe care numai noi două o avem...că noi avem acel ceva, pe care cei din jur nu-l pot înţelege...

Vreau să mergem împreună, ca-n melodiile noastre care sunt pentru copii...Numai cu tine pot sa fiu şi copil, şi îngrozitor de mare în acelaşi timp...

Ce vreau de la anul care vine? Vreau să mergem iarăşi împreună în tabără, vreau să râdem şi să rămânem noi...Stupide, idioate, nebune, adunând cioburi sparte...şi putem să zâmbiiiim:)

Lorelei....e pentru tine, darling, să trăim noi în Parisul nostru...

Despre iarnă

Cum să nu iubești iernile atât de albe

Când există, totuși, fluturi

Și inimile se umplu de minuni parfumate?

Cum să nu iubești faptul că
Numai iarna poți să lași în urma ta îngeri pe jos

Și cu obrajii roșii și reci

Să ai puterea să râzi din toată inima?

Cum să nu iubești o iarnă care

Ți s-a cuibărit în suflet cu vise noi

Și prietenii mai vechi decât lumea?

Lorelei.

Iubesc să iubesc. Am ajuns să mă atașez de fiecare anotimp.

M-ai lăsat să ard și să renasc din propria-mi cenușă.

Și-acum?...Am renăscut cu onduleuri în cap și gând colorat.

Acum încerc să-mi amintesc de ce am început să plâng când a plecat toamna.

Și nu mai știu. Nu mai știu pentru că nu am fost acolo să știu. N-am vrut.

Alergam și...m-am oprit. Cu brațele întinse, aripi lungi și ochi înlăcrimați.

Lorelei.

-Simt că am acumulat o grămadă de oboseală și stres. Sunt obosită să mai încerc să aduc vara înapoi în anotimp și în suflet. Poate să îmi țină și iarna de cald.-

Gând uniform

O să te găsesc în dimineața asta ascunsă după vreun vis alb, după vreo secundă indecisă unde să cadă, după un colț violet de lume, o să te strâng în brațe nesfârșit, până o să vină amurgul.

Pentru că tu mă faci să zâmbesc, și cu tine pot să râd cât vreau și să plâng fără încetare. Dacă plouă înnorat, tu ești soarele pe care mi-l așterni pe obrazul drept venit din lumi îndepărtate...

Și seara o să te culc în brațele mele, zâmbind, trimițându-te în universuri albastre și mult mai calde decât fulgii de zăpadă de afară care spre cer sunt de fapt niște îngeri...

Și o să te iubesc!.

Lorelei.

Pentru Tess.

Noi nu schimbăm cuvintele agățate de urechi ca pe niște cireșe coapte pe un punct dureros.

Și-au găsit lumea, noi ne-am găsit lumea...metrul nostru de lume.

Și suntem fericite.

Mă simt bolnavă fiindcă nu am soare, și în cer nu pot să citesc nimic. Mi-e dor de vară. Îmi lipsește cumplit.

regăsire!...

ne găseam tot mai des

când ne dădeam seama

privind prin ceruri

dințate

că, deși ne desprinsesem

mâinile altădată împreunate

rămâneam agățate

în degetul mic

și cu buzele trăgând tare

de cer

ne-am regăsit, suflețel!

ne-am regăsit cu aripi

cu tot

cu zâmbete tatuate

pe obraji,

soare în suflet,

și amintiri care ne prind din urmă

de buzunarele pantalonilor

mi-a fost dor

să te îmbrățișez divin

în stele și ploi torențiale

să vedem ”cele mai miracole”

din noi

și să regăsim

gustul de a mai fi iarăși copii

imaturi

într-o bancă plină de adolescenți

noi suntem singurii îngeri

care trăim

restul

vor să fie

chiar dacă încă n-au înțeles

cum se desenează

o aripă

și cum se zboară

Lorelei.

așa arătam când, într-o vară de dor, desenam pe cer cu buzele stele mușcate și învățasem zborul

mai știi?

Desen 22.

cândva

visam să ne naștem iarna

ca niște îngeri,

și ne puneam pe gene

câteva secunde de ger,

câteva secunde de singurătate,

pene de zăpadă,

și cu cizmele

în picioare

începeam să zburăm așteptând

să apărem sub cer

cu zâmbetul vânăt, înfrigurat.

învățasem

să ne naștem, deci,

iarnă de iarnă,

pe o zăpadă impecabilă
și albă, cu ochii noștri negri,

cu părul mirosind mai de grabă

a soare, decât a frig

cu mânuși în mâini

după ce lăsam în urmă

toamne reci

cocori zburând,

suflete țipând.

o să ne naștem

și iarna asta

visând la zboruri albe

cu cizme în picioare,

scriind poeme,

foarte reci de altfel.

hai să ne înstrăinăm de lume

te rog, să facem îngeri

de zăpadă liniștiți

la lumina felinarelor

gustând câte puțin din

albul zăpezii.

Lorelei.

Întâmplare

M-am urcat pe stânci

atingându-mă de tăcerile de ceață

din templul sufletului meu,

ca să ajung mai aproape

să văd mai bine

cum dorm îngerii la ora 4 p.m.

Mirosea a aripă dospită de soare,

probabil vreun înger căzuse

de pe cerul lui,

și, Doamne, mă simțeam atât de aproape

de privirile angelice

încât mi-era teamă să nu mă vadă

careva

și mă ascundeam după retină

cu mâinile la ochi

să nu cumva, vreun înger,

stând cuminte și privind de la balcon

să mă vadă

strâpungând lumina

cu întunericul meu.

Lorelei.

”Strigam de acolo, din pragul dintre viață și moarte, spre depărtări și înălțimi, puternic, cu palmele la gură și ochii crânceni:

-Unde e Dumnezeu? Îl caut pe Dumnezeu...”(Maidanul cu dragoste- G.M.Zamfirescu)

4u.

Nu mai ai ce să-mi iei...

Mi-aduc aminte şi acum clipa în care m-ai prins de mână...Nu mi-ai atins nici sufletul, nici inima. Mi-ai atins ce aveam mai scump pe lume. Mi-ai atins totul.

Am avut nevoie de sufletul pe care să-mi aşez tâmpla...poate doar să strig scurt, sau să mă rezum la un oftat şi o lacrimă. Am avut nevoie de mâna pe care s-o strâng în momente teribile, ca şi genul de "am nişte emoţii de nu mai pot!"...

Mi-aduc aminte o grămadă, nu ştiu dacă am uitat vreodată ceva, dar ne-au crescut aripile înapoi. Le ascundem straniu şi dureros...şi chiar dacă nu le vede nimeni, sunt acolo!...

Nu ştiu cât ai uitat, ce ai uitat, dacă ai uitat, dar eu n-am uitat nimic.

Păstrez în palme sufletul care n-a încetat niciodată să fie. Nu vreau să mă eliberez în spaţiu şi timp. Nu vreau să fiu matură...

Eu vreau doar copilăria pe care s-o ţin cuminte în buzunar.

Hai să mergem să trăim. Prinde-mă de mână, şi vedem noi unde ne duce zborul.