Desen 33

ești ca un cuvânt pe care încerc să-l uit

dar mocnești neîncetat în mine

iată, suntem liberi să facem orice

iubește-mă ucide-mă eliberează-mă

desprinde-mi ușor toate tristețile de pe trup

o să mă acopăr cu aripile

e de ajuns să nu rănim pe nimeni

putem să ne ridicăm pe umeri soarele

o să ne aruncăm unul în altul

n-o să ne audă nimeni, promit

o să murim alb

o să ne găsească primăvara la un colț al insomniei

o să ne resusciteze

dar stelele noastre vor fi deja inundate

și nu va fi nicio urmă de crimă

doar cuvintele or să ne vibreze prin umbre

noi vom dispărea dincolo de zidul de zori

suntem doi orbi care rătăcesc

pe cărările deschise de soare

să ne cuibărim într-un loc luminos

și să ne otrăvim în tăcere buzele din sărut

abia aștept să ne găsească ploaia ca niște fantome

făcând dragoste pe ascuns cu nefericirile noastre

azi suntem liberi să facem orice

dacă m-ai atinge, ar izbucni din mine

amintiri coralii

azi aș avea voie să te uit

dar ești cuvântul care mocnește neîncetat în mine

Lorelei.

primăvara mea începe cu un capăt de iubire

Desen 32

m-am ascuns după un gând tulburător, acela că

azi fulgii de nea sunt groaznic de triști

căci am deschis soarele din umbra pământului

azi îmi sfâșii tăcerile în zorii de chihlimbar

și strig spre depărtări cu ochii mari

"unde e Dumnezeu? Îl caut pe Dumnezeu..."

îmi vreau vara cocorilor mei înapoi!

primesc în schimb o pereche de aripi prăfuite

care miros a liliac primăvăratic și a Coco Chanel

vreau să descopăr lumea, am auzit

că e atât de frumoasă

azi port un nume cu zboruri și nu-mi aduc aminte

de cât timp am uitat să fiu

Lorelei.

hai cu mine, suflețel, departe...

desen 31

fără voia mea, obosesc din a-mi spânzura pașii

căutând primăveri la fiecare final al viselor mele;

și trag cu arcul

în toate secundele înaripate care n-au habar

să-mi vindece rănile.

neîmpăcată la răspântie de drum

îl aleg pe cel mai scurt către tăcere,

singură și tristă ca de obicei,

cu privirea înfrigurată ca de obicei...

sărut februar

am fost amanți. eu și cu iarna.

mi-am înșelat toate primăverile din suflet

m-am dăruit naiv tuturor ninsorilor

începusem chiar să lăcrimez fulgi de zăpadă

era atât de iarnă în mine

că aș fi trimis primăvara

cu tot cu păsările ei înapoi.

posedam toate nopțile în care ningea

cu fulgi imenși

și trăiam într-un abis în care

niciun soare n-ar fi dezlipit

ființa mea și fantoma unei ierni

având buzele lipite

în lumea noastră cu altfel de reguli.

te sărut februar, aici terminăm,

e prea mult pentru mine, dragostea mea,

e prea frig și mă tem c-ai să fugi

și locul tău va fi din nou cald,

o să mă alungi și iubirea noastră

o să se topească...

Lorelei.

poveste cu tăceri

venise vremea de a săvârși o crimă perfectă

unde minutele care se destrămau

n-aveau nimic de spus...

asfințise cuvântul sub stele

și soarele se îmbătase și căzuse-n comă

în alte galaxii.

luna care-mi adormea încrucișată la piept

îmi străpunsese pielea

și-mi ajunsese în aortă să-mi spele sângele

pentru că cerul care-i era sprijinit de coloane

frânsese piatra lor și ajunsese în genunchi

ca o femeie care plânge și

umbra lui se lăsase uriașă peste seară.

de sub ruinele lui am scos un briceag

frunzele se răsuceau;

taie venele tăcerii, ai spus,

omoară depărtările și hai să fugim

și te-am ascultat supusă și naivă

cât de firavă-i era epiderma infinitului

așa ușor s-a rănit

și urla ca un șoim și mai tare-și înfigea sulița

de negură în pământ, dar te-atinsese

moartea îți râdea printre gene și mi-ai șoptit

că fusese aproape perfect

dar rămăsesei gol;

dă-mi o parte din tine să mă locuiască, mi-ai zis

și m-am despicat ca un fulger într-o liniște paradisiacă

nu-mi vorbise nimeni despre cum o să mor

dar știam că acolo unde fug

n-o să mă întrebe nimeni pe unde am umblat înainte

tocmai mă strigau ai mei

îngeree, îngeree, vino aici, e timpul să dormi

dar o parte din mine le răspunse de la o margine

de cer improbabil: ne vedem într-o naștere viitoare

și-am căzut printre undele tulburi ale Trecerii

omorâsem luna

și auzisem moartea fâlfâindu-și aripa aproape

se întâmplase ceva în ziua aia, nu-mi aduc aminte,

dar cred că dimineața următoare cunoscusem lumina

și de-o potrivă, învățasem tăcerea. nu mai știam nici unul din noi să vorbim.

Lorelei.

Ar fi vrut să-l țină dincolo de ocean, măcar chipul lui să n-o rănească, dar ceva din ea îl chema înapoi, împotriva voinței. Valuri de mare lovite de suflet. Inimi pierdute. Iubiri frânte.

Lumile lor despărțite de ziduri de scoici.

Lorelei.

Rămas bun, suflet din fântâna nopții. Cocoșii cântă. Lumina zilei așteaptă minciuna.

tu, toamnă nebună

nu te mai tângui, toamnă,

în infinimile mele de visări

să te primesc în inimă.

n-ai dreptul să-mi croșetezi simțirile,

să faci pantomime din iubirile mele,

n-ai dreptul, tu, să-mi sfâșii lumina

și îngerii de ceară

nu ți-am dat voie să schimbi sufletele

cu îngâmfarea lor, sau să uiți

într-un sfârșit de vară

amintirile-mi arse de timp într-o doară

nu știi că eu, fiica unui faraon necunoscut,

te-am luat în brațe copil fiind

din coșul tău de paie, pe râul infinimii

din care-ai venit

aruncându-te în iarbă am zguduit pământul

și a căzut prima frunză,

atunci am învățat să plâng,

atunci mi-am cutremurat iubirile viitoare

și din florile-mi n-a mai rămas,

oh, n-a mai rămas nimic,

le-ai ars.

Lorelei.

schimbare

să-mi iei inima, s-o duci în război, să știu

că mi-au împușcat-o barbarii

și-apoi să vii s-asculți

cum în locul ei o să-mi bată uneori

ploaia.

Legați-mi la ochi lumea

curg razele soarelui sub umbra mea

alunecă vara sub aripi de fluturi

și tu, inima mea visătoare,

înveți arta de a iubi

legând la ochi stelele cu lacrimile tale

dar lasă-mi stelele în pace, tu, inimo,

lasă-le să fugă la cerurile lor

doar tu, suflete, tu, gândule,

legați-mi cerul la ochi cu visele voastre,

ca fulgerele să nu-mi ardă privirea,

să nu-mi despice secundele,

să-i cadă timpului frunzele

legați-mă pe mine la ochi

cu nopțile mele,

legați-mi zeii, lumea la ochi să uite de noi, suflete, gândule,

legați-mi îngerii și aduceți întunericul

să vedem cât de tare luminează

iubirea din mine

Lorelei.

altfel de viață

mă-ntreb

oare cerul o fi avut copilărie?

când și cum s-a făcut adolescent

mă gândesc uneori

el stă singur deasupra mea

câteodată mai presus de stele

dar tu, cetate albastră, nevinovată,

tu când vei fi mare?

Lorelei.

gânduri, zboruri, aripi...

Acolo, ca un leagăn al opririi timpului, copilăria și adolescența își mistuiau îmbrățișările. Și după strigăte, șoaptele copiilor mari păreau și acum groaznic de puternice. Vântul se oprise să le asculte pentru o clipă toate dorurile și toate visurile. Și iluzia exista. Și viața. Elanul, credința, madrigalul, lirismul se înnodau în bătăi de inimă constante. În urma stelelor împinse de cerul greu, zorii curmau îmbrățișarea divină a întunericului care ardea și iubeam. Luna desena raze și acolo, undeva, versuri prindeau între degete zborul ca din basme...și...”n-am iubit pe nimeni așa cum te-am iubit pe tine...” Păstram în inimă frânturile a două nopți perfecte, rupte din povești cu zâne, Ilene Cosânzene și Feți-Frumoși și erau departe toate gândurile, toate tristețile. ”Nu pleca!...Încă nu m-am umplut toată de tine!”...și timpul își ținea răsuflarea, ascultând rândurile unei noi cronici. Lumea, prietenia, viața, iubirea, trandafirii sălbatici, primăveri întârziate, toate se ascundeau în inimile astea tinere care ascundeau o eclipsă a nostalgiei cu fericirea. Și iubeam. Și eram mici, cu aripi crescute până la stele, cu zâmbet larg și părul fluturat în vânt, cu ochii visând la nemărginire. Și dorul pândea în spatele speranțelor, cu timpul de mână, aruncând într-o ramă de fotografii o amintire...cum n-a mai fost alta.

Lorelei.

Pentru prietenia lor, soarele zilelor mele.

E ca atunci când infinitul întors pe dos, 8-ul acela, se conturează perfect și creionul se oprește acolo unde a început. Acolo ard stelele, acolo arde amintirea. Acolo...suntem noi.

frică

deodată mi-e frică de viață

și privesc cum

visul meu își ia bocancii

și aleargă prin bălți

lăsând

urmele tale

și brusc

moartea nu mă mai sperie

o privesc

stând la colțul blocului

fumând

aș fi vrut să îi cer o țigară

ce e nemurirea?

e cumpăna dintre

sfârșitul unei vieți

și începutul eternului

în care

te pierzi de moarte

cu stelele urlând

în spate

mi-e frică de mine

de sentimentul meu

de viață

Lorelei.

încătușare

sufocată de-o umbră

mă desprind

de lumescul absurd

și caut în tine

aerul pe care să-l respir

mă încătușează emoția

să nu pot să plec

din mine

și

privesc prin gratiile genelor

cum lumea mă vrea înapoi

dar alunec adânc

de la fereastră în jos

și mi-ajung în tălpi

să dorm pe asfalt

în închisoarea nebună

pe care eu am crescut-o

cu mâinile mele

ce rost mai are libertatea

când ești prizonier

în propria ta emoție

Lorelei

Desen 29.

te voiam aici să-mi smulgi de pe inimă

ghimpii care au crescut

unde ești, ca să te strig,

suflet crud?

de ce mă lași să mă învârt

într-un labirint abstract, pătrat,

căci e ca și cum nu mi-aș găsi locul

într-o sală atât de goală

am căutat un loc în inima ta

ca o lună pe cerul ei

dar cerul s-a acoperit cu nori

și n-a mai avut nicio scăpare

mi-aș fi dorit să fii aici

să mă iei dintr-o luptă atât de nedreaptă

cu armata lacrimilor mele

căci sunt eu împotriva mea

dar te-am căutat într-un întreg pământ

și în privirile mele te vedeam plecând

și în gândul meu te auzeam strigând

și în pașii mei

găseam bătaia inimii tale

mi-amintesc cum m-ai rugat

să ne cumpărăm universul nostru

dar unde e, acum, sufletul cu care să-l împart?

pentru că niciun rege

oricât ar fi de drept

nu poate cârmui o împărăție

de unul singur

Lorelei.

Pictures again.

jumătate

e atât de greu să atingi fericirea

cu vârful degetului,

dar e prostesc de ușor

cât de repede ajungi să fii trist

azi vezi cum lumea se împarte toată la doi

cum toți îți cer

să le dai jumătate din fericirea ta,

jumătate din iubirea ta

jumătate din primăvara ta...

dar nimeni nu-ți cere niciodată

să îi dai jumătate

din tristețea ta

și îți înjumătățești fericirea

până rămâi cu atât de puțină

că ți-o ia o clipă de scânteie

a suferinței

și rămâi gol...atât de gol...

că jumătatea ta e pierdută fără urmă

în lume

Lorelei.

Vârtej

lumea se învârtea în jurul unui soare

cu cercuri aproape perfecte

și amețisem

în acest vârtej nebun

închisesem ochii

să privesc adânc în liniștea mea

și simțeam în afara-mi

cum cerul desena în creion cercuri cu raportorul

visele mele se roteau, se roteau

și nu mai știam de unde să cuprind

și să îmbrățișez vântul

poate ardea, poate ardeam,

poate luasem foc

fiindcă lumea mea se polariza

prea aproape de soare

Lorelei.

Desen 28.

Am pierdut în noapte un gram de fericire nenăscută,

Am lovit norii cu un strigăt de stele,

Am spart fereastra neantului cu o piatră de lumină

Și am tăiat o floare de cireș,

M-am oprit numărând lumile din doi în doi,

Suflând în păpădii exuberante.
Primăvara mea nu s-a oprit să-mi curgă pe frunte

Și să mi se cuibărească în suflet.

Dar câte universuri trebuie să număr,

Ca să ajung la infinit,

Câte necuvinte trebuie să presar pe întuneric,

Câți zori trebuie să schițez peste pleoape

Ca să fie lumină, să fac geneza noii mele lumi?

Lorelei.

Cleoporelei

Curgea marea

În venele noastre vineții,

Ne dezgolisem de iubire

Și rămăseserăm cu umerii goi,

Eu, așteptând să-ți simt sărutul

Pe umărul stâng,

Tu,

Așteptând moartea ca o umbră

Să te înfășoare

Ca pe Cleopatra într-un covor murdar

...

Mi-ai adus un șarpe

L-ai pus pe spatele meu

Să mă muște

De aripi,

Ce crud!

Voiam să te mai văd măcar o dată

Să-mi întorc fața la chipul tău

Să te culeg din întunericul fără fund

...

Cine te-a adus aici?

Cine m-a adus aici?

Iubirea...poate, dorul...

Adu-ți aminte,

Cum Cleopatra s-a lăsat înfășurată

Într-un sac

Și purtată pe mare,

Ca să-l vadă pe Cezar,

Dar cine-și închipuia că astfel va veni

Regina Egiptului?

Cine își închipuia,

Că altă regină,

Regina propriei minți lorelaiste,

Avea să plece cu Cezar mort

Înfășurat într-un sac?

Dacă m-am transformat în Cleopatra...

ce este, oare, universul nostru?

Lorelei.

Mi-e dor de parfumul tău de liliac alb

Ochii mei au prins aseară culoarea cireșelor amare

Și luna înflorise albă în marinul cerului,

Zâmbetul meu împrumutase o strălucire de stele

Și mâinile mele ascundeau temătoare soarele

Să nu-mi fie furat,

Și din balconul meu rătăceam șoaptele în vânt,

Și construiam dintr-un curcubeu vibrând

Scări spre cer, spre îngeri,

Pe care tu, dragul meu, ai uitat să le cauți,

Te-am așteptat, iubire, cu cercei de stele la urechi

Mi-era dor să rămânem îmbrățișați,

Să-mi dai din dulceața buzelor tale de care mi-era sete

Imperfect ascunse în amarul nopților mele,

Hai să oprim timpul, să oprim o zi oarecare

În dormitorul meu, o zi în care să ne îmbrățișăm

Cu aripile peste privirile noastre împletite

Și să rămâi închis în inima-mi,

Lasă-mi amprentat pe piele al buzelor tale parfum

De liliac alb, sărutul tău primăvăratic,

Gândul nostru înfloritor, cuvintele încolăcite

În jurul iubirii noastre umbrite de ceruri...

Mi-e dor, îngerul meu!

Nu pleca!...

Încă nu m-am umplut toată de tine!...

...

Mi-e sete de privirile tale
Ascunzând cerul de fiecare mângâiere
Cu care ma îmbrățișează...