Parfum.

Aseară, îngerule cafeniu, te-am scos din ghiozdanul cu ceruri pe care îl țineam ascuns și te-am așezat lângă mine. Aveai pe frunte, desupra ochilor tăi de smarald, pulbere de stele. Zâmbetul ți se conturase într-o semilună perfectă, și părul tău mirosea a noapte, împrumutând ceva din negura cerului... Te-am dezmierdat, te-am iubit, și gândurile mele atât de rotunde se înaripau, se înaripau adesea și ajungeau la nori, și aripile creșteau ascuțite...Tu îmi zâmbeai, cu nepăsare, și mă culegeai din amintiri...Ne întrebam ce cred îngerii despre noi, căci ne însuflețim cu ploaia, și dragostea noastră începea, în tăcere, să miroase a Dior, a ”Midnight Poison”, lacrima curgea din ochiul tău ca dintr-o mare, și eu priveam, îngerule, priveam spre neatins...
Dimineața mirosea a noi, îmbrăcată într-un ”Gucci Rush”, și avea același gust ca diminețile perfecte de toamnă în care sufletul meu rămâne singur, otrăvit de dulceața ta...

Lorelei.

Diferență.

Când ești înger, există mii de momente în care
Nedrept,
Gândurile ți se încurcă în aripi, ca un fel de concept
Al lacrimilor, a suferinței ramificare.

Când ești înger, toamna e mai greu de înțeles,
Cuvântul,
E greu de spus și timpul,
Se aseamana cu o frunză, un cer, un vis cules.

Atunci, oamenii apar ca niște umbre, suspine,
Marea,
Se-ascunde și ea sub un nor, răsuflarea
Se face vânt, și viața e o incertitudine.

Când ești înger, nu știi ce e aceea netrăirea,
Dar oamenii,
Necunoscând zborul, parfumul, culoarea divină, nebunii
Nu știu ce înseamnă pe deplin fericirea.

Lorelei.

Despre cum a venit toamna

Ai uitat drumul spre cer, spre îngeri,

Drumul pe care îl găsisem împreună căutând, dragă,

Stelele noastre pe cerul imens,

Cu o culoare de albastru de Voroneț.

Ai uitat și modul în care mi-ai adus primăvara pe umeri,

În care mi-ai coborât pentru o clipă cerul

Și l-ai pus în iarbă, și îngerii miroseau a Regina Nopții,

Ai uitat ce culoare aveau visele

Privite de sus, de la balconul nostru,

Ce culori stranii amestecau curcubeul,

Și cum întrebau îngerii dacă mai știm ce înseamnă iubirea.

Atunci mi-ai spus să te arunc și pe tine în cer,

Căci te plictisisei de marea vișinie peste care călcasem

Nopți de-a rândul, dimineți întregi când ne pregăteam de cafea,

Și mi-ai zis că acolo o să fim mai fericiți.

Dar nu, noi n-o să fim niciodată fericiți.

Parfumul de Regina Nopții care ne-a intrat pe geam,

A adus cu el un înger și un fragment de cer

În care găsisem un vis ciudat despre

Niște cuvinte care se înaripau și părăseau Cosmosul.

Ai uitat drumul spre cer, spre îngeri,

Drumul pe care îl găsisem împreună căutând, dragă,

Stelele noastre pe cerul imens,

Cu o culoare de albastru de Voroneț.

Nu ne-am aruncat în cer, și i-am dat drumul înapoi,

Lăsând iarba să se ridice din nou,

Și era pătată de alb, de la puful îngerilor,

Și noi priveam înfrigurați deasupra unei cafele groaznic de dulci,

Pentru că marea care se umpluse de râuri

Începuse să curgă peste stelele care căzuseră din greșeală,

Frunzele se udau și se uscau ofilind,

Și venise toamna...din adâncuri.

Lorelei.

Absurd

A curs marea de pe pământ

În cer.

S-a răsturnat cu îngeri,

Cu pești și cu scoici,
Cu tot,

Și a umplut cerul de apă sărată.
Atunci priveam cerul de apă

De pe plajă,

Numărând aripile rămase închise

În nisip.

Lorelei.

Înec

De dragul nostru, în palme sfinte de îngeri iluzioniști, m-am înecat de câteva ori între valuri, azi.

”Nu doare deloc moartea, iubire! ” am spus.

Și îngerii mi-au răspuns nonșalant...”Nu acum, iubire...Moartea nu doare acum...”

Nu m-am speriat deloc, ba chiar m-am mai aruncat de câteva ori printre valuri...și-am mai murit de câteva ori pentru iubirea noastra...

Nici nu știi cât de frumos mi te-am imaginat strecurându-te cu gândurile printre valurile înalte și dese...Cu pescăruși nebuni privindu-ți zâmbetul cald oglindit în mare, cerul întreg acoperindu-te cu clipe scurte și vibrante...lucruri simple...Mi te-am imaginat privindu-mă după cuvinte, jucându-te naiv prin nisip cu degetele de la picioare și o scoică aproape crăpată în mâna dreaptă...

Te-am așteptat, poate ai să-mi apari după un val absurd, strecurată un moment înșiruit lung pe pământ, sărutându-mi tâmplele stropite cu soare, ochii auriți, obrajii ușor bronzați, buzele sărate de mare, gâtul, sufletul între aripi...

Aș fi murit infinit pentru tine...dacă moartea mea ar fi însemnat doar un înec de o secundă într-o mare însetată de mine, de dulceagul sufletului meu...dacă moartea mea te-ar fi adus lângă mine, stropindu-mi umerii arși de soare cu apă sărată...dacă moartea mea ar fi însemnat o altă condamnare la viață...dacă moartea mea mi-ar alunga umbrele din spate, înlocuindu-le cu umbra ta!...

Unde ești, suflețel?

Lorelei.