dimineața mă trezesc că trăiesc din nou

diminețile mele nevrotice

îmi smulg de pe frunte încruntarea

atâtor vise fără de înțeles

și buzele mele

murmură teama de realitate

zorii-mi deschid palmele genelor

oglindind o privire pierdută,

îngerii urcă din lumina zilei

spre lumina de Sus

și aripile mi se închid sub piele

dimineața mă trezesc că trăiesc din nou

în aceeași viață, sub același chip,

dar dacă va fi o dimineață

în care să uit să mă mai trezesc

și am să dorm uitarea

în loc de vis, iar zorii n-or să mai fie?

Lorelei.

Mi-e dor de parfumul tău de liliac alb

Ochii mei au prins aseară culoarea cireșelor amare

Și luna înflorise albă în marinul cerului,

Zâmbetul meu împrumutase o strălucire de stele

Și mâinile mele ascundeau temătoare soarele

Să nu-mi fie furat,

Și din balconul meu rătăceam șoaptele în vânt,

Și construiam dintr-un curcubeu vibrând

Scări spre cer, spre îngeri,

Pe care tu, dragul meu, ai uitat să le cauți,

Te-am așteptat, iubire, cu cercei de stele la urechi

Mi-era dor să rămânem îmbrățișați,

Să-mi dai din dulceața buzelor tale de care mi-era sete

Imperfect ascunse în amarul nopților mele,

Hai să oprim timpul, să oprim o zi oarecare

În dormitorul meu, o zi în care să ne îmbrățișăm

Cu aripile peste privirile noastre împletite

Și să rămâi închis în inima-mi,

Lasă-mi amprentat pe piele al buzelor tale parfum

De liliac alb, sărutul tău primăvăratic,

Gândul nostru înfloritor, cuvintele încolăcite

În jurul iubirii noastre umbrite de ceruri...

Mi-e dor, îngerul meu!

Nu pleca!...

Încă nu m-am umplut toată de tine!...

...

Mi-e sete de privirile tale
Ascunzând cerul de fiecare mângâiere
Cu care ma îmbrățișează...

Îi surâdeam cerului

Îi surâdeam cerului

Pe vremea când eram doar o copilă

Și vedeam soarele un glob de sticlă.

Mi-aduc aminte cum îmi rezemam

De privire primăvara

Și-o puneam între două margini de glas,

Împingând noaptea mai mult, tot mai mult

Spre soare, crezând,

Că primăvara vine dinspre miazăzi.

Lăsam să-mi curgă cerurile,

Să se deșire-n stele

De la colțul ochiului meu

Până la lună, la soare și-napoi,

De la Polul Sud la Polul Nord,

Și-apoi să văd cum bolta se întinde

Peste buzele mele, peste iubire

Care se prelungea de la minus

La plus infinit.

Culcam curcubeiele în palmă

Și stelelor le dădeam fiecăreia câte o insulă

Care strălucea, strălucea,

Până-nspre zori când se sfâșiau tăcând

Și eu inventam mai mereu ceruri noi,

Mai mari decât un zâmbet,

Cu alte stele, din alte cuvinte

Pe care puteam

Să merg desculță

De la dreapta la stânga, dinainte, înapoi.

Și-apoi mă curentam de stelele serii

Lipind doi poli de magneți electrici

Și înotam prin marea cerului
Pe care mi-era frică să-l privesc uneori,

Înfriguram apusul,

Răsăritul îmi era privire roz

Și ziua și noaptea le puneam în clepsidră,

Doar timpul mai era

O gaură de cer, cu stele ca gânduri,

Și cerul se-arăta ca gaură în timp

Cu gânduri ca stele.

Lorelei.

A fost boală

Pulsează în mine gândul tău

Ca o stea care arde,

Puțin cam trist și puțin cam amăgitor

Și-mi vin în minte nopțile

În care muream între ghețari

Agățați puțin stupid în draperii

Și înviam diminețile

În răsăritul iubirilor cu nume de amor.

Îmi vin în minte clipele când

Îmi căram zilele în ghiozdan

Ca pe niște agende scrise prost

Și mi-era teamă de trecerea în neființă

Până în ziua când mi-am dat seama

Că viața omului e făcută să mori

Uneori și de trei ori pe zi

Dacă vrei să iubești, dar să uiți

Măcar puțin că îți lipsește dragostea.

Muream cu dorul tău

Pe care îl sfâșiam înainte de culcare

Ca un ritual al înmormântării amintirilor,

Dar îmi rămânea între dinți

Și, mult prea morbid, dimineața

Îmi înflorea la loc pe inimă ca din nimic:

Atunci tu ai devenit un cancer iremediabil

Pentru plămânii mei

Care prindeau mai greu bule de aer

Și făceam citostatice

Ca să te scot din sufletul meu...

Dar știi tu, cancerul nu trece doar
Cu niște substanțe amărâte care,

Până la urmă, doar mă distrugeau înăuntru,

Căci dorul tău tot acolo era.

Gen palindrom puteam

Să stau să sufăr în tăcere murind mai mereu la fel

Cu inima de metal

Și ochii în care se zbat nopți;

Cancerul sufletului nu poate fi numit suferință

Sau metastaze de gânduri rătăcite,

Ci e doar dor care se trece mai ușor

Cu uitarea.

Sufletul tău a fost boală.

Sunt prea sănătoasă ca să te mai țin în mine. (Și chiar de-o să fie să te uit din cauza vreunui Alzheimer târziu) sunt sigură că într-o zi o să pleci de tot. La început doare teribil de rău, dar, cu timpul, doare tot mai puțin...până într-o zi când n-o să mai doară decât un pic. Nu-mi mai aparții. Pot să iubesc.

Lorelei.

Z.

(z)cer,(z)stele,(z)lună,(z)prietenie.

Erau dimineți în care încăperea din suflet

Se umplea de amfore cu flori și zâmbete colorate pastelat

Și mirosea a frezii atât de parfumate.

Erau dimineți în care îngerii plecau în fugă

Uitându-și aripile lângă ceașca de ceai

Și soarele intra fără să mai bată la ușă în dormitorul minții.

Erau dimineți în care, negăsindu-și liniștea,

Își făceau loc în inimă frunze uscate, amintiri și frânturi imaginare,

Colțuri ușoare de cer și nenumărate căi spre fericire.

Erau dimineți...dimineți de toamnă, dimineți în suflet.

Lorelei.

Pentru că sunt și eu, după îndelungi căutări între colțuri de eternitate, pe calea spre fericire.

Pentru că râd mult și e prea simplu ca oamenii complicați să înțeleagă ce înseamnă zâmbetul.

Zâmbesc, zbor, (z)iubesc, (z)am aripi.

(dez)Amăgire

Nu m-au dezamăgit niciodată diminețile de toamnă,

Diminețile în care,

Din absurd, lumini opalescente

Tipice seninătăților
Se lovesc de iarba întristată pueril,

Diminețile în care cerul

Pare că atinge sârmele de telegraf

(Goale de vrăbii),

Diminețile în care sufletul meu

Se regăsește în lumi convalescente
Care miros, imperfect, a trandafir uscat.

Nu m-au dezamăgit niciodată ploile

Care îmi pun pe fiecare fir de păr

Coroane de flori ude,

Nu m-au dezamăgit nopțile înstelate,

Sau razele de soare,

Zâmbetele și privirile de mătase,

Cireșele abia coapte, mușcate de soare, sângerânde,

Zilele de iarnă în care ninge naiv...

Nu m-a dezamăgit viața în sine,

Atât cât m-a dezamăgit sufletul tău,

Cu tot infernul prea lumesc

De care dai dovadă.

Lorelei.

Minuni

De dimineață am avut puțin mintea împrăștiată prin vreme... Mă tezisem aiurând, cu imaginea ta din senin, cu gândurile mele care-mi deveneau încet-încet fluturi albaştri,minuni...

"E o întâmplare a fiinţei mele..."

De dimineață, mi-ai decojit în palmă razele de soare și am închis pumnul strâns... Și când l-am desfăcut sfios, de teamă, aveam în palmă jumătăți de aripi gălbui, de înger.

De dimineață m-am găsit iubind din spatele seninului... Priveam lumea de sus, cu ochi sticloși, un strop ciudat, și nu mi-a mai fost deloc teamă că aș putea rupe cerul în cioburi albăstrui...

De dimineață mi-am culcat visele pe un balansoar verde, improvizat prost din amintiri și fotografii...

Pe tine, te-am găsit cântându-mi la pian, cu degete lungi, sunând o iubire spartă...

"Leoaică tânără,iubirea..."

De dimineață m-am găsit numărându-mi sutele de nuanțe de căprui din ochi, în oglinda paharului cu apă... M-am oprit însă la 999, căci m-am speriat... O clipă, crezusem că m-a uitat Timpul astăzi, și-apoi din nou m-am pierdut printre secunde bizare, triunghiulare drepte...

De dimineață, mi-ai explicat pentru a 121-a oară cum se construiesc stelele în oglindă, cu migală, cu fir de diamante. Am tăcut, am ascultat, am înțeles, am uitat din nou...

De dimineață te-am așteptat din nou să vii să-ți număr în palme firele de păr, să învăț din nou să cred în minciuni sculptate de ură...Ce nebunie!

De dimineață am iubit mai mult, am sperat mai mult, am visat mai mult...

Lorelei.

(I`m not afraid of anything...)

Tot doua

Culca-te peste genele mele...pleaca-mi-le...

Pleaca-mi ploaia de ingeri grabiti peste mare...arunca-i spre vest,pe cer,si rupe cerul in doua inspre jos,sa fie mai repede dimineata...

Pazeste-mi sufletul de ploi torentiale,alunga-mi tristetile...Hai sa bem un ceai cu musetel,si sa asistam la o distrugere fantastica.Sa vedem cum se rupe cerul pentru noi,sa tragem de el cu grija,doar sa nu il rupem,si sa adunam apoi cioburile azurii de pe jos...In cazul in care se va pierde vreun ciob,imi voi pune ochii albastri...

Lasa-ma sa iau acasa soaptele marii,sa le bag in frigider...Apoi,pana maine e mult,si singura...atat de singura,mi-ar fi prea greu sa suport tacerea,macar marea s-o ascult din departari intunecate.Hai sa ascultam de absurd,si sa ne plecam docile in fata stelelor,caci e asa mult pana maine...asa mult!

Am fost sa-mi privesc stelele...Ursa Mare...stele din galaxii mai senine ca ochii tai...E asa adancitor si perfect,mai am nevoie doar de glasul tau nebunatic si de mangaierea ta dulceaga,si noaptea ar fi perfecta...ar fi...dar nu-i,si nu va fi niciodata o noapte perfecta.Nu se vede luna,si-atunci,ce rost mai are noaptea?

Noi stim ce lunga e tacerea,ce greu...Si totusi,mult prea multi o cerem...

Dar ma intreb...cu ce rost atatea?Cand altii se strang tot mai multi de maini,si au atatea de spus,noi tot doua am ramas,si tot cu necuvinte...cu multe lucruri pe care am dori..si totusi,nu le spunem,si nu le-am spune niciodata,de-aceeasi teama.

Noi suntem,totusi,stele,iti amintesti?Si noi nu trebuie sa mergem acolo,drumul nostru e inainte,nu in curbe,acolo,ci aici aproape,unde ploile au ramas fragmente de vesnicie,si scriitorii,ei,nemuritorii, isi gasesc loc printre muritori...Tot inainte,steluta mea,noi suntem stele...Si stelele nu se abat niciodata din drumul lor...Poate in acelasi timp,noi vom privi de aici un cer,un cer pli cu stele si sperante...Si ei,de acolo,de departe,vor privi acelasi cer..Dar ce sa vada?Ura...Nepasare...Singuratate...Degeaba!

Si-atunci,nu-i mai frumoasa nemurirea?Ce rost...

Noi vom ramane aici,steluta mea,fiindca stelele nu se abat niciodata din drumul lor...

Noi am ramas doua...aceleasi doua...Ei sunt altii,altii,altii...

Ei se aduna,se inmultesc si se impart sub un cer prea inalt,prea gol si prea strain...Noi ramanem constante,sub un cer prea aproape,prea frumos,divin si perfect.

Sa ramanem pe loc,steluta mea,caci noi suntem singurele stele roz,singurele imperfectiuni printre atatia perfecti...Sa asteptam sa rupem cerul in doua inspre jos,caci atunci,noi tot stele suntem,si ziua...dar ei...ei nu sunt stele nici noaptea...Caci ei nu pot intelege cerul!

Si stii,steluta mea?Ne doare indiferenta dar ne e bine,ne e foarte bine fara ei...

Povestea unei prietenii...

Se intampla de mult.Se cunosteau de mult,se putea spune ca de-o viata traisera impreuna...de o viata si clipe de dinainte,in vieti anterioare,de ingeri care s-au coborat pe pamant.

Deci nu se intalnisera de curand.Se intalnisera intr-o zi de mult,in clasa I,cand abia invatasera sa se dezlipeasca de sub"fusta mamei".Si de atunci,parca le si vad intrebandu-se"vrei sa fii prietena mea?"
Incepusera sa se apropie,pas cu pas.Se legase o prietenie firava...apoi mai stransa,se mai rupea in cateun loc si se cosea la loc...Si an cu an,cresteau si ele,crestea si prietenia lor."De data asta,nu ne mai certam,am crescut..." si legatura lor era prietenia a doua copilarii diferite,dar cu acelasi sens.
Doua satene...Doi copii,asta erau,doi copilasi care abia priveau lumea cu ochi senini...Si totusi aveau ceva ce le lega,ceva pe care cei din jur nu puteau sa inteleaga.
"Prietenia ta este soarele zilelor mele" isi spuneau.
Si ajungeau incet in diferite etape ale vietii...Erau fete,erau altfel...
Si in timp,ajunsesera la o concluzie:"Asa trebuie.Asa este.Asa trebuie sa fie..."
Si intelesesera ca trebuie sa scrie si sa citeasca.Isi doreau sa ajunga medici.Apoi,si-au destramat caile si nu isi mai doreau asta.Una vroia sa fie profesoara.Alta,nu stia inca.
Scriau...Scriau amandoua,si se sustineau...si se bucurau impreuna si plangeau impreuna...Si citeau impreuna si toate...impreuna."Tu dai sens vietii mele"...Ajunsesera sa isi spuna pe toate caile"Te iubesc!"Ce iubire infantila...
Erau niste copile asa asemanatoare,atat de multe aveau in comun...Isi impartaseau totul,totul...Aveau mereu nevoie de ciocolata,o prietena si un pachet de batiste.Si mereu isi spuneau"Te-ai vazut si din spate?"Si ridicau din sprancene,desi niciodata nu spuneau"Ti-am zis eu!"
Erau asa apropiate!Asa mult se iubeau...
Prietenia lor crestea in ele odata cu adolescenta,cu maturitatea,cu gandurile si visele lor,cu idealurile...Erau mai mature...mult mai mature decat ceilalti,si altii le intelegeau altfel,mereu altfel.Nu mai iubea una,nu mai iubea nici cealalta.Asa era intelegerea...
Se intelegeau ca doua picaturi de ploaie,asa de bine!Si cantau,si citeau,si scriau...Si intotdeauna ele erau altfel,mult mai mature...
Si ce prietenie putea sa bata in geam cu picaturi de ploaie,cu ingeri de insomnie,cu stele,cu cer,cu mare,luna,zeite si zei...cu iubire si sperante,ca in vise,decat prietenia copilariei lor?
Erau niste copile...Erau...
Acum ce sunt?
Aceleasi prietene...Prietenia lor a ramas,desi timpul a trecut in zbor pe langa genele lor indoite...
Erau ele...Lorelei si Tess,copilele de altadata...

Tess,only you can hear my soul...Tovarasa mea de tristeti.Tovarasa mea de glume tampite.Tovarasa mea de amuzament.Iti multumesc pentru tot!

Cand...

Cand va inflori din nou o primavara,
Pe dealuri cu lumini de ghiocei,
Voi auzi din nou vocea ta rara,
Cu clinchetele tale de cercei,
Vor rasuna in raze stanjenei,
Cand va inflori din nou o primavara...

Cand se va aprinde o noua dimineata,
Desprinsa chiar din soarele auriu,
Va coase zorii tai cu un fir de ata,
Obrazul tau stangaci si roscaliu,
Se va trezi si el din somn alb alburiu,
Cand se va aprinde o noua dimineata...

Cand va curge timpul ca lacrima ta senina,
Ma vei privi cu ochii tai adanci ca inserarea,
Vor cadea florile si frunzele-n gradina,
Vazduhul va muri si aripile,inaltarea,
Vor cadea-n sideful ierburilor de lumina,
Cand va curge timpul ca lacrima ta senina...

Cand va veni vreodata toamna insingurata,
Voi prinde in carlige frunzele cazute
Se vor desprinde fluturii din vara cautata,
Privighetorile-or sa cante,nevazute,
Tu o sa plangi sub genele-adormite,
Cand va veni vreodata toamna insingurata...

Cand vei visa si tu cu mine
Acelasi vis,tinandu-ne de mana,
Ne vom iubi,
Cand vei visa si tu cu mine...

Sunt dimineti...

Sunt dimineti
Cand cerul
E greu si parc-ar plange
Dar nu.E doar convalescent.
Iti rade in fereastra
Iti rade pe la usa
Iti rade-n fata
si nu-l vezi.

Sunt dimineti
Cand iarba-i
De matase si parc-ar ofili
Dar nu.E verde,rabdatoare
Iti rade pe sub gene
Sub genele de roua
Iti rade cu parfum
si n-o vezi.

Sunt dimineti
Cand soarele
E-ascuns sub o perdea de cer
Dar nu.Ci doar lumina lui
E opalescenta,dulce
Iti rade,promitator si palid
De sub tristetea atator primaveri
inmormantate.

Sunt dimineti
Cu intristari usoare si copilaresti
Si cu copii ce tipa-n ganguri
Umede si mucezite si mirosind a fum
Cu caini latrand si raset infantil
Dar care toate-ngenuncheaza in fata
melancoliilor nedeslusite.

Sunt dimineti
Cu cer si soare aburit si trist
Cu iarba aproapte vesteda
Cu frunze si miros de vant surazator
Cand,intr-o curte-un cersetor aproape orb
Incearca sa danseze pe un vals uitat de mult
Cu pasi nepriceputi si repezi
Care se sting odat' cu seara
Ce rece-si lasa urma peste
orasul luminat.

Sunt dimineti de toamna...