dorința era atât de puternică încât, scoțându-l din minte, el prindea formă în brațele ei. și aproape că îl auzea strigându-i numele, aproape că-i simțea cu obrazul bătăile inimii.

Lorelei.

mémoires

amintirile-mi sunt toate vechi

de parcă ar veni de pe vremea zeilor

când, aruncând cuvintele pe geam,

simțirile-mi erau toate mai puternice:

strângerea de mână

sărutul zeilor- sorbindu-mi sufletul

îmbrățișările calde ale soarelui

eram o toamnă, mi-aduc aminte

cu tot cu frânturile mele de eternitate

și bătăile de inimă erau singurele care

ne despărțeau, stingeau cerul de jar

și spărgeau liniștea la cât băteau de tare

tu erai de pe atunci un teatru, un joc fictiv

de amuzat zeii,

aveai scenă și cortine de catifea

și eram singura asistând la piesele tale

eram și eu un teatru, unul mai mic

de amuzat inima, să-i amuțesc simțirile

dar mie nu-mi asistau ființe vii

ci numai sufletu-mi și cei

care mi-l transformau în păpuși cu ațe

punându-mă să ucid fluturii cu frig și cu timp

eu cădeam frunzele și aș fi vrut să ”te cad”

dar erai singura primăvară a mea

și dacă te-aș fi omorât

n-aș mai fi ajuns niciodată în

viața asta de mahala, plumburie

fiindcă aș fi rămas mai mult de o jucărie divină-

o toamnă

tu étais un petit dieu

j' étais une pauvre âme

dans notre paris, mon amour.

Lorelei.

Din iubire.

Făt-Frumos, împungeai cu sabia ta soarele

și picurase sânge peste buzele noastre

însingurate, sărutându-se.

Mă mulțumisem cu puritatea pielii tale,

buzele tale mi-erau nopți, mi-erau stele,

mi-erau zori,

și-n însângerarea lor, tu, Făt-Frumos,

îmi lăsai trupul să-și odihnească pașii

lungului drum

din nou peste tâmplele tale.

Atunci te iubeam, așa te iubeam.

Îmi așezasem bătaia inimii deasupra sufletului tău

ca o lună.

Lorelei.

Scurt

Te văd înfiorat la o margine de zi,

Dragul meu,

Purtând în tine un ocean de neliniște și...

Te găsesc într-o închidere nepăsătoare de pleoape.

Mi-e dor să îți culeg de pe buze necuvinte

Mi-e dor să îți simt răsuflarea,

Peste tâmple.

Mi-e dor de tine

Și de soarele pe care mi-l aduceai cândva...

Într-o oarecare vară.

Lorelei.

la fel

m-am întors cu gândul că lumea va fi mai bună

cândva

și că stelele mă vor face, cumva,

să zâmbesc,

că nu o să îmi mai fie dor

și c-am să te găsesc rătăcită

prin visele mele infinite

m-am întors cu speranța că

într-o zi cerul s-ar putea să fie

atât de albastru

cât să nu încapă niciun nor,

cu speranța că lumea va învăța

să râdă colorat ca mine

și că nu va mai fi

o nebunie

să cânți pe stradă cu ochii la nemărginit

m-am întors dorindu-mi să te găsesc

cu sufletul plin,

să descopăr lumea cu ochi senini,

să regăsesc copilăria

alergând pe maidane

m-am întors fiindcă mi-a fost dor

dar

de ce mi-a fost, oare, dor?

căci totul îmi pare

la fel, lumea e aceeași

Lorelei.

I remember moments, from so far.

ploaie

îți mai aduci aminte nopțile în care

furtuna curgea zbuciumată

în fereastra odăii mele?

felul în care mă iubeai

neliniștea ploii

strigătul sufletului meu

îți amintești ce grele erau

pe umerii noștri?

îți aduci aminte cum urlau pereții

loviți de cutremurul infernal

al norilor

și cum am deschis fereastra

să vină fulgerele

la mine în odaie?

îți aduci aminte oripilantul tunetelor

lumina demonică

a fulgerului care tăia cerul

când tu mă iubeai

și eu, îngrozită,

m-ascundeam sub pleoape?

ți-aduci aminte

cum nu m-ai mai găsit

în spatele genelor mele

și ai uitat să mă iubești?...

Lorelei.

Despre iubirea mea

mi-e frică să mai dezgolesc taina nopții

ca să culeg primăvara în miezul ei

ca sâmburele unei piersici

în care stă amarul

de-aș fi găsit iubirea

culcată pe un nor apăsat pe cer

mi-aș fi pus o scară spre Rai

să o culeg în palmă

dar mi-am așteptat rândul

și când am ajuns în față

am întins mâna după ea

și era miezul nopții

dar a plecat și m-a lăsat așteptând

erau piersicii înfloriți pe atunci

și mă speriam de stele

căci rămăsesem singură

cu toate astea, iubirea a venit când nu mă așteptam

și mi-a adus cu ea

fericirea zilelor de primăvară

fără ceața nopților negre și amare

ca un sâmbure de piersic

Lorelei.

Pictures.

Desen 27

Îngerule,
Te întreb:
Ce vezi când privești în ochii mei?
Ce citești pe buzele mele?
Ce găsești aici, în inima mea?
Îți spun:
În ochii tăi am găsit lumină,
Pe buzele tale am mușcat dragostea,
În inima ta am scotocit minunea...
Te întreb:
Unde vezi steaua mea?
Ce e zâmbetul meu?
Îți spun:
Steaua ta e în buzunarul meu,
Zâmbetul tău e fereastra iubirii noastre.

Lorelei.

Te-ntreb: ce-ai vrea să ţii în mâini? Un măr sau un soare? Îţi place să ţii merele în mână şi soarele să-l vezi pe cer. Altfel te temi de el. Mi-aş vinde soarele pentru un măr, numai ca să-l primeşti în mâinile tale.

Mi-e dor de parfumul tău de liliac alb

Ochii mei au prins aseară culoarea cireșelor amare

Și luna înflorise albă în marinul cerului,

Zâmbetul meu împrumutase o strălucire de stele

Și mâinile mele ascundeau temătoare soarele

Să nu-mi fie furat,

Și din balconul meu rătăceam șoaptele în vânt,

Și construiam dintr-un curcubeu vibrând

Scări spre cer, spre îngeri,

Pe care tu, dragul meu, ai uitat să le cauți,

Te-am așteptat, iubire, cu cercei de stele la urechi

Mi-era dor să rămânem îmbrățișați,

Să-mi dai din dulceața buzelor tale de care mi-era sete

Imperfect ascunse în amarul nopților mele,

Hai să oprim timpul, să oprim o zi oarecare

În dormitorul meu, o zi în care să ne îmbrățișăm

Cu aripile peste privirile noastre împletite

Și să rămâi închis în inima-mi,

Lasă-mi amprentat pe piele al buzelor tale parfum

De liliac alb, sărutul tău primăvăratic,

Gândul nostru înfloritor, cuvintele încolăcite

În jurul iubirii noastre umbrite de ceruri...

Mi-e dor, îngerul meu!

Nu pleca!...

Încă nu m-am umplut toată de tine!...

...

Mi-e sete de privirile tale
Ascunzând cerul de fiecare mângâiere
Cu care ma îmbrățișează...

Darling, happy new year in our Paris!

Începusem să găsesc absurdul minunii şi să mă agăţ de cer cu răsuflarea! Începusem să mă cuibăresc în palma ta ca sub aripa unei lebede şi să caut fericirea perfectă în miracolul ce se ascundea în noi...Pentru că anul ăsta am râs, am plâns, am primit, am regretat, am uitat, ne-am adus aminte...şi toate bătăile de inimă le-am simţit...la fel.

Daaa...ne-au crescut aripi, ne-am găsit gândul prin labirintul de vise şi stele înaripate...Şi am găsit inedit îngerescul care se cutremura sub noi...Şatena mea nebună...putem să râdem şi să mâncăm în prostie biscuiţi şi să fim noi...Noi, aceleaşi noi...Nebune, cu tâmpenii în cap, cu flori în ochi şi înţelegerea din priviri pe care numai noi două o avem...că noi avem acel ceva, pe care cei din jur nu-l pot înţelege...

Vreau să mergem împreună, ca-n melodiile noastre care sunt pentru copii...Numai cu tine pot sa fiu şi copil, şi îngrozitor de mare în acelaşi timp...

Ce vreau de la anul care vine? Vreau să mergem iarăşi împreună în tabără, vreau să râdem şi să rămânem noi...Stupide, idioate, nebune, adunând cioburi sparte...şi putem să zâmbiiiim:)

Lorelei....e pentru tine, darling, să trăim noi în Parisul nostru...

Vară în priviri.

Înspre dimineață mi-ai arătat, cu stele galbene pe sprânceana stângă, de ce fericirea noastră e în pătrat perfect....ai împărțit cu mine visul tău și l-ai desenat pe un caiet de mate cu gânduri desprinse ca din cărțile cu povești pentru copii...am obosit să te mai întreb câte culori are universul și câte cuvinte îți trebuiesc să îți faci o scară la cer, iar tu mi-ai sărutat tâmpla și mi-ai dat ceva din sufletul tău ca să-mi țină de cald. Vedeam în ochii tăi nedefinitul și zorii rozalii și, cu lumile noastre puse la urechi, priveam universul necuvântător de afară care ne șoptea că e numai al nostru. Și-l credeam, suflețel.

Am vară în priviri!

Lorelei.

I need to know

I want Paris, darling.

Văd fulgerul care se aprinde pe pielea mea când liniștea din mine se ciocnește de zgomotul bătăilor mele de inimă. Și pot să văd cum mi-o iau visele razna, încâlcindu-se printre cometele care au căzut în crengile mele de brad și funtițele roșcate. Sunt liberă, sunt fericită și am în mine zvâcul care sună a prietenie.

What are these feelings i feel when he's here by my side?

Se zbat în mine vise încâlcite și inima-mi tresare. Trebuie să aflu. Trebuie să știu. Trebuie să...cred.

Lorelei.

A fost boală

Pulsează în mine gândul tău

Ca o stea care arde,

Puțin cam trist și puțin cam amăgitor

Și-mi vin în minte nopțile

În care muream între ghețari

Agățați puțin stupid în draperii

Și înviam diminețile

În răsăritul iubirilor cu nume de amor.

Îmi vin în minte clipele când

Îmi căram zilele în ghiozdan

Ca pe niște agende scrise prost

Și mi-era teamă de trecerea în neființă

Până în ziua când mi-am dat seama

Că viața omului e făcută să mori

Uneori și de trei ori pe zi

Dacă vrei să iubești, dar să uiți

Măcar puțin că îți lipsește dragostea.

Muream cu dorul tău

Pe care îl sfâșiam înainte de culcare

Ca un ritual al înmormântării amintirilor,

Dar îmi rămânea între dinți

Și, mult prea morbid, dimineața

Îmi înflorea la loc pe inimă ca din nimic:

Atunci tu ai devenit un cancer iremediabil

Pentru plămânii mei

Care prindeau mai greu bule de aer

Și făceam citostatice

Ca să te scot din sufletul meu...

Dar știi tu, cancerul nu trece doar
Cu niște substanțe amărâte care,

Până la urmă, doar mă distrugeau înăuntru,

Căci dorul tău tot acolo era.

Gen palindrom puteam

Să stau să sufăr în tăcere murind mai mereu la fel

Cu inima de metal

Și ochii în care se zbat nopți;

Cancerul sufletului nu poate fi numit suferință

Sau metastaze de gânduri rătăcite,

Ci e doar dor care se trece mai ușor

Cu uitarea.

Sufletul tău a fost boală.

Sunt prea sănătoasă ca să te mai țin în mine. (Și chiar de-o să fie să te uit din cauza vreunui Alzheimer târziu) sunt sigură că într-o zi o să pleci de tot. La început doare teribil de rău, dar, cu timpul, doare tot mai puțin...până într-o zi când n-o să mai doară decât un pic. Nu-mi mai aparții. Pot să iubesc.

Lorelei.

regăsire!...

ne găseam tot mai des

când ne dădeam seama

privind prin ceruri

dințate

că, deși ne desprinsesem

mâinile altădată împreunate

rămâneam agățate

în degetul mic

și cu buzele trăgând tare

de cer

ne-am regăsit, suflețel!

ne-am regăsit cu aripi

cu tot

cu zâmbete tatuate

pe obraji,

soare în suflet,

și amintiri care ne prind din urmă

de buzunarele pantalonilor

mi-a fost dor

să te îmbrățișez divin

în stele și ploi torențiale

să vedem ”cele mai miracole”

din noi

și să regăsim

gustul de a mai fi iarăși copii

imaturi

într-o bancă plină de adolescenți

noi suntem singurii îngeri

care trăim

restul

vor să fie

chiar dacă încă n-au înțeles

cum se desenează

o aripă

și cum se zboară

Lorelei.

așa arătam când, într-o vară de dor, desenam pe cer cu buzele stele mușcate și învățasem zborul

mai știi?

Cântec

Nu știu, nu-nțeleg, nu mă tem,

Sorb clipe din timp încercând,

Toamna e pentru noi un post-mortem,

Noi trăim, dar trăim tot murind...

Căci lumea e jocul din stele,

Și lumea e jocul din noi,

Iubirea-i parfum de lalele,

Iubirea e-n noi, amândoi...

Căci soarele e doar un cântec,

Căci luna e-a mea, eu sunt ea,

Tu ești ori blestem, ori descântec,

Îmi blestemi repetat inima...

Căci tu ești lumina din mine,

Tu ești gândul meu orișicând

Eul meu de-acum ți-aparține,

Iubite, de mine flămând...

Căci tu mă ucizi din privire,
Și tu îmi dai viața-napoi,

A destinului nepotrivire,

Ne iubim, ne urâm amândoi.

Nu știu, nu-nțeleg, nu mă tem,

Sorb clipe din timp încercând,

Toamna e pentru noi un post-mortem,

Noi trăim, dar trăim tot murind...

Lorelei.

Jurnalul unei scriitoare- Suntem zei

Iubitule,

(M-au trezit zeii cu vocea lor,

Cântau ceva sublim la etajul trei)

De dimineaţă m-am dus până la masa de machiaj

Şi mi-am dezgolit pieptul

De cămaşa mov de noapte
Şi de gânduri,

Şi cred că mi-au crescut aripi

În loc de umeri

Şi mi s-a ridicat sufletul

Până sus

Căci îl vedeam reflectat

În pupile.

Dragul meu,

Las zeii să mă dezgolească
Încetul cu încetul

Şi să soarbă din mine

Licoarea sufletului întinat

De atâta dragoste diafană.

Scumpule, te rog, nu mă uita

Într-o ploaie de lume insensibilă,

Te rog, nu-ţi lăsa zâmbetul

Şi iubirea să plece,

Pentru că zeii au să mă bea fără milă

Şi au să ia din mine

Toată minunea de care mă umpluse

Cândva, evident,

Dragostea ta celestă,

Şi-mi vor rupe aripile,

Şi îmi vor smulge prin buze

Visele

Şi, dragul meu,

Nu mă uita în mâinile lor ciudate.

Iubitule, mă întorc acasă rănită de vreme,

Zeii noştri mi-au tăiat glasul,

Te rog,

Mângâie-mă, sărută-mă,
Resuscitează-mi sufletul din mine

Şi lipeşte-mi înapoi

Aripile care mi-au crescut dimineaţă,

Apoi acoperă-mi bătăile inimii

Cu vreun gând ceva, sau cu vreo haină,

Încuie uşa,

Să nu ne găsească zeii cumva...

Şi apoi, dragul meu,

Lasă-mă să adorm

În braţele tale

Pline de parfumul prea dulceag

Al ceea ce era, demult,

Al meu...

Lorelei (în metalimbaj).

Something missed.

Câteodată cred că nopţile cu lună sunt singurele care mai ştiu să înnegure cerul de amintiri. Numai toamna ştie ce în sufletul meu. Parcă n-a fost niciodată vară. Odăiţa noastră a rămas iarăşi goală...în anotimp şi în suflet.

Îmi e frică.

Încă o dată adorm pe aripi şi dimineaţa le găsesc şifonate. Tăcerea ta le ucide.

Eu credeam că viaţa e decât o mare. Atât. O mare în care, de cele mai multe ori te îneci, fără să apuci să fotografiezi măcar odată valul care te-a surprins.

Câteodată, mă urăsc.

Vreau să cred că visele încă nu s-au terminat. Că nu m-am pierdut cu totul de gânduri. Încă pot să plâng, dar nu pot să uit.

De cele mai multe ori, mi-e dor de tine...

Dacă plouă, timpul ucide mai repede... dragostea nu mai doare...

Când soarele nu mai are un loc pe cer...nu moare, nu-i aşa?

Pleacă altundeva.

Departe.

Acolo vreau şi eu.

Lorelei.

(No title)

Dragul meu înger, în noaptea asta coboară-mi o stea de pe cer și pune-o la mine, în dormitor...Ascunde-mă în aripile tale, învelește-mă cu îmbrățișările tale celeste, șoptește-mi cu necuvinte dragostea ta nebună. Iubește-mă.

Te ador, prea (îngerul) buna mea...

În noaptea asta, poetic am să-ți arăt ce înseamnă să zbori...

-Ei.-

Lorelei.

Poem sincer:)

Câteodată, parfumul tău îmi rămâne

Amprentat după îmbrățișare

Și noaptea, când stelele învață să zboare,

Când luna cade otrăvită de dulceața zâmbetului tău,

Când cerul se înmormântează în negură,

Mi se face dor, un dor absurd
De gândurile cu care ai învățat să mă iubești...

Uneori, îmi strâng sufletul la piept

Și încep să plâng, înecată în imaginea ta

Pe care încerc să n-o strivesc între gene,

Râd amar, a nebunie, irelevant

Mă ascund în niște cuvinte furate din noapte

Și te caut...Te găsesc în vise, în clipe întârziate,

Te găsesc sub perna mea, lângă niște cireșe furate pe ascuns,

În texte muribunde, rătăcite în inima mea sperândă.

Chipul meu caută zâmbetul sufletului tău,

Inima mea o ascund în tăcere după o haină colorată,

Aripile mele ascuțite le închid sub fermoar,

Gândurile, mi le închid în poeme, ascultând vocalele

Pe care le regăsesc după o îmbrățișare sublimă.

Îmi tremură sufletul când îți întâlnesc privirea verde,

Mi se zbate inima, gata să sară, când ne întâlnim,

Întâmplător, inevitabil, zâmbetele sincere, ridicările din sprâncene.

Cuvintele tale, foile mele de hârtie pe care scrie ”test de viață”,

Speranța pe care mi-o trimiți culeasă,

Poemele mele, pe care le trăiesc senin,

Sufletul meu, agățat cu dragoste de cer,

Ți le dau ție. Poate o să-ți rămână, așa bizar,

În timp, în suflet. Lumea asta nu mă poate ascunde.

Și astea ți le pun într-un buchet de fluturi.

Pentru că e sincer.

Lorelei.

Poem însuflețit

Desenați pe coperta unei cărți,

În care personajele principale erau

Niște copii care nu știau ce e aceea suferință,

Ne dezvelisem de cuvinte și

Rămăsesem îmbrăcați în alb.

Umerii mei erau goi,

Tâmplele tale erau pline de gânduri

Și între noi cădea timpul,

Într-un apus, într-o gaură de suflet..

Ca niște zei ne sorbeam din priviri,

Ne devoram până și amintirea,

Ne conturasem cuvântul iubire pe inimă...

Chiar dacă te atingeam în nonculori,

Ochii mei tot curcubeul îl reflectau,

Credeam că inima ta îmi aparține acum dar

Mi-ai adus-o abia târziu, când se demodase

Și nu se mai purtau iubirile,

Nu mai era ”chic” să fii îndrăgostit.

Te legănam pe părul meu,
Și tu îmi dezmierdai aripile cu degetul mic.

Ascultam o melodie veche, cântată la pian,

Țineam stele și îngeri în suflet,

Și eu încă mai speram să devii o primăvară,

Deși niciodată nu reușisei să învii vreo frunză.

Acum plec, mă duc să-mi acordez inima în tonuri majore,

Mă duc să mă rostogolesc pe o emoție.

”Mă duc să trăiesc.”

Lorelei.