Desen 33

ești ca un cuvânt pe care încerc să-l uit

dar mocnești neîncetat în mine

iată, suntem liberi să facem orice

iubește-mă ucide-mă eliberează-mă

desprinde-mi ușor toate tristețile de pe trup

o să mă acopăr cu aripile

e de ajuns să nu rănim pe nimeni

putem să ne ridicăm pe umeri soarele

o să ne aruncăm unul în altul

n-o să ne audă nimeni, promit

o să murim alb

o să ne găsească primăvara la un colț al insomniei

o să ne resusciteze

dar stelele noastre vor fi deja inundate

și nu va fi nicio urmă de crimă

doar cuvintele or să ne vibreze prin umbre

noi vom dispărea dincolo de zidul de zori

suntem doi orbi care rătăcesc

pe cărările deschise de soare

să ne cuibărim într-un loc luminos

și să ne otrăvim în tăcere buzele din sărut

abia aștept să ne găsească ploaia ca niște fantome

făcând dragoste pe ascuns cu nefericirile noastre

azi suntem liberi să facem orice

dacă m-ai atinge, ar izbucni din mine

amintiri coralii

azi aș avea voie să te uit

dar ești cuvântul care mocnește neîncetat în mine

Lorelei.

primăvara mea începe cu un capăt de iubire

a de la amitié...dor de la amour

câteodată mi-e dor de baloanele acelea de săpun din zilele de vară, mi-e dor să mă trezesc dimineața cu soarele de afară în suflet, mi-e dor să-mi fie inima eliberată de iubirea ta și să fie lipsită de orice simțire umană, de orice dor...să las timpul să-mi umple golul de copilărie, de primăvară, să las zâmbetul fără niciun motiv, să cred, să sper, să visez...

mi-e dor să iubesc cu jumătate de măsură...să păstrez pentru mine cealaltă jumătate...să ucid toate toamnele din sufletul meu, aducând în locul lor atâtea primăveri timpurii...mi-e dor să uit. mi-e dor să fiu singură de tot, să nu mă mai simt la capătul unor așteptări fără sens...de la Făt-Frumosul care și-a uitat calul cel alb în altă lume și...în afara buzelor lipite lipsește orice alt castel...castelul poveștilor mele nu e decât castelul meu din cărți de joc.

mi-e dor să nu mai simt că vara asta demult promisă, de terminarea clasei a opta, să fie mai puțin dureroasă decât o despărțire îmbrățișată de lacrimi, de promisiuni, care, ca orice săgeată care a străpuns, să lase urmele adânci ale unor amintiri cu ochi verzi și parfum...cu bătăi de inimă...

și tu, de ce mă chinui? de ce mă lași să mă zbat într-un timp oval și nu mă arunci? dă-mi ceva din neiubirea ta...dă-mi ceva din nepăsarea ta...anesteziază-mi toate simțirile, toate gândurile...și aruncă-mă la întâmplare...aruncă-mă și...uită-mă. (pick me. choose me. love me.)

d'amitié. Parisul meu e departe.

Chérie, Tess, tu es ma personne.

Lorelei.

încătușare

sufocată de-o umbră

mă desprind

de lumescul absurd

și caut în tine

aerul pe care să-l respir

mă încătușează emoția

să nu pot să plec

din mine

și

privesc prin gratiile genelor

cum lumea mă vrea înapoi

dar alunec adânc

de la fereastră în jos

și mi-ajung în tălpi

să dorm pe asfalt

în închisoarea nebună

pe care eu am crescut-o

cu mâinile mele

ce rost mai are libertatea

când ești prizonier

în propria ta emoție

Lorelei

amintind

ieri am avut pe buze

un nume de fericire colorată în roz deschis

și mi-am văzut gândurile împrăștiate

într-o sală de clasă

cu bănci și copii

care priveau muți

cum liniștea scria pe tablă

când alții își citeau cine știe ce lucruri

de altfel, nici eu nu eram atentă

ci eram deja într-altă lume

căci tumultul în soare

urcase de la etajul întâi

la mine în pupitru

și mă zbăteam cu stiloul

între caiet și coperta-i

contemplând un verde ”hiperbolic de tainic”

cu aripile care-mi creșteau îngrozitor

pe dinăuntru

și...

m-a văzut și mi-a luat caietul

și ne-a pus să ne revărsăm

neliniștile care erau în noi

pe niște foi de hârtie

condamnându-ne pe toți la uitarea

de-o clipă

priveam cum unii se gândeau la ce le trece prin minte

-absurd-

iar pe mine mă durea mâna

de atâta scris

și m-am semnat „ lorelei ”

pentru că numai așa puteam să las

să îmi coboare cerul tot

pe inima mea

care zbura...zbura!

și mi-a zâmbit și a ridicat iar din sprânceană

și eu mi-am acoperit fericirea

cu părul

și când m-am descoperit

am zâmbit copilăresc

în clipa aceea nu mă gândeam la

timpul care trece sau orice altceva

eram într-un leșin

plin de panica necunoscutului

și iubeam...și-mi venea să râd și...

fericirea mea era mai mare

decât spaima bucuriei

că-s numai creioane colorate

peste tot în mintea mea

-asta nu e de luat în seamă. trebuia să-mi amintesc (din nou) niște clipe geniale...și n-aveam cum, altfel-

Lorelei.

Fapt indecis

Câteodată îmi vine să tai mările cu foarfeca

De ciudă, de dor,

Tânjesc...după aceeași lume

Înfășurată într-un sac ordinar de ură...

Și alteori, mi-ar plăcea să fiu singură,

Dar singură de tot,

Să nu știu decât eu ce e în inima mea.

Contrastul zilelor mele,

Care-și etalează ori albul, ori negrul,

Mi s-a făcut un stil de viață...

Azi, iubesc orice,

Mâine, urăsc orice,

Poimâine...

Ei bine, poimâine cad și-mi rănesc sufletul

Și mă bandajez cu o consolare idioată

Că, în fond, mi-e groază să mai aud

Strigătul sufletului meu.

Lorelei.

Abstract și patetic.

20 ian.

20 ian.

Lasă-mi timpul să mă uite-ntr-o vară

Şi lasă soarele să-mi răsară pe buze,

Doar atât vreau,

Dar nu-mi da voie

Să cad de pe pleoapele tale

Cu aripile prinse de umeri.

Lorelei.

Darling, happy new year in our Paris!

Începusem să găsesc absurdul minunii şi să mă agăţ de cer cu răsuflarea! Începusem să mă cuibăresc în palma ta ca sub aripa unei lebede şi să caut fericirea perfectă în miracolul ce se ascundea în noi...Pentru că anul ăsta am râs, am plâns, am primit, am regretat, am uitat, ne-am adus aminte...şi toate bătăile de inimă le-am simţit...la fel.

Daaa...ne-au crescut aripi, ne-am găsit gândul prin labirintul de vise şi stele înaripate...Şi am găsit inedit îngerescul care se cutremura sub noi...Şatena mea nebună...putem să râdem şi să mâncăm în prostie biscuiţi şi să fim noi...Noi, aceleaşi noi...Nebune, cu tâmpenii în cap, cu flori în ochi şi înţelegerea din priviri pe care numai noi două o avem...că noi avem acel ceva, pe care cei din jur nu-l pot înţelege...

Vreau să mergem împreună, ca-n melodiile noastre care sunt pentru copii...Numai cu tine pot sa fiu şi copil, şi îngrozitor de mare în acelaşi timp...

Ce vreau de la anul care vine? Vreau să mergem iarăşi împreună în tabără, vreau să râdem şi să rămânem noi...Stupide, idioate, nebune, adunând cioburi sparte...şi putem să zâmbiiiim:)

Lorelei....e pentru tine, darling, să trăim noi în Parisul nostru...

Vară în priviri.

Înspre dimineață mi-ai arătat, cu stele galbene pe sprânceana stângă, de ce fericirea noastră e în pătrat perfect....ai împărțit cu mine visul tău și l-ai desenat pe un caiet de mate cu gânduri desprinse ca din cărțile cu povești pentru copii...am obosit să te mai întreb câte culori are universul și câte cuvinte îți trebuiesc să îți faci o scară la cer, iar tu mi-ai sărutat tâmpla și mi-ai dat ceva din sufletul tău ca să-mi țină de cald. Vedeam în ochii tăi nedefinitul și zorii rozalii și, cu lumile noastre puse la urechi, priveam universul necuvântător de afară care ne șoptea că e numai al nostru. Și-l credeam, suflețel.

Am vară în priviri!

Lorelei.

Ce dacă?

Obișnuiam să mușc pofticioasă din diminețile înzăpezite

Și le iubeam ca pe un soare auriu,

Îmi plăcea să privesc cum îngheață oceanele,

În mine curgând vara prin vene ca o mare.

Mi-aduc aminte, eram copil cu ochi senini
Și nu îmi era frig, nici teamă că ceva s-a întâmplat,

Obișnuiam să zâmbesc și să cad pe gheață,

Să îmi doresc de Crăciun jucării și cine știe ce altceva,

Ningeam plângând, cu lacrimi înghețate,

Iubeam și mi-era dor...de lumi mai bune, lumi mai albe.

Și ce dacă am crescut? Și cei mari mai cad, uneori, pe gheață,

Și cei mari primesc jucării și visează,
Dar doar cei mari care au în suflet doar copilărie.

Lorelei.

Sunt mare și sunt copil.

Despre iarnă

Cum să nu iubești iernile atât de albe

Când există, totuși, fluturi

Și inimile se umplu de minuni parfumate?

Cum să nu iubești faptul că
Numai iarna poți să lași în urma ta îngeri pe jos

Și cu obrajii roșii și reci

Să ai puterea să râzi din toată inima?

Cum să nu iubești o iarnă care

Ți s-a cuibărit în suflet cu vise noi

Și prietenii mai vechi decât lumea?

Lorelei.

Iubesc să iubesc. Am ajuns să mă atașez de fiecare anotimp.

Smile:)

Ieri au bătut în mine miliarde de zvâcniri de inimă... și m-au încercat din nou emoții iernatice, iubiri, amintiri, priviri, fericiri, îmbrățișări...
Ochii tăi nu sunt doar niște priviri...sunt niște stări de spirit, rotunde și verzi.

Iubesc și cam atât. Mi-e bine în frântura mea colorată de lume, cu lumini aprinse și fluturi. Parcă mă mai simt puțin copil.

Lorelei.

Și iarăși râd muuult!!

Maybe

Poate că pentru mine înseamnă ceva faptul că neașteptat nu mai simt soarele pe umerii cândva înroșiți de soare în niște ore aiurea...și poate că aici o să pot să îmi acopăr, sub umbra unui perete muult prea colorat și plin de amintiri, aripile rotunjite de atâta iubire.

Poate înseamnă ceva că nu mai am în stânga mea aceleași suflete...și am lăsat iarăși o altă odăiță goală, o odăiță dintr-o bancă pe cât de stupidă, pe atât de dragă...și m-am mutat iarăși, căutându-mi locul...și acum, o să încep să scrijelesc poeme pe alt loc, mult prea ciudat.

Poate înseamnă ceva că te iubesc nerostit și te privesc zâmbind într-un colț de suflet.

Lorelei.

Și poate că mai înseamnă ceva faptul că îmi doresc să vină mai repede decembrie.

Sunt atât de proastă...

Proastă fiindcă las prima toamnă a sufletului meu să plece fără măcar să fi strâns odată un chip mânjit de iubire în brațe. Noiembrie o să mă lase.

Mi-a fost dor de tine.

Update: și m-am trezit în dimineața asta călcând nebunește cu pași greoi pe dimineața care mă îmbrățișa mult mai rece...și când am ajuns la fereastră, cu siguranță a însemnat ceva că a nins pentru prima dată...

Noiembrie? Unde ești? Mi-e frică!...

(dez)Amăgire

Nu m-au dezamăgit niciodată diminețile de toamnă,

Diminețile în care,

Din absurd, lumini opalescente

Tipice seninătăților
Se lovesc de iarba întristată pueril,

Diminețile în care cerul

Pare că atinge sârmele de telegraf

(Goale de vrăbii),

Diminețile în care sufletul meu

Se regăsește în lumi convalescente
Care miros, imperfect, a trandafir uscat.

Nu m-au dezamăgit niciodată ploile

Care îmi pun pe fiecare fir de păr

Coroane de flori ude,

Nu m-au dezamăgit nopțile înstelate,

Sau razele de soare,

Zâmbetele și privirile de mătase,

Cireșele abia coapte, mușcate de soare, sângerânde,

Zilele de iarnă în care ninge naiv...

Nu m-a dezamăgit viața în sine,

Atât cât m-a dezamăgit sufletul tău,

Cu tot infernul prea lumesc

De care dai dovadă.

Lorelei.

I need to breathe

Cred că fiecare dintre noi ajungem în anumite momente în care simţim că nu mai suntem "ai noştri" în întregime, că a intervenit peste noi altceva..

Probabil, am ajuns la punctul vulnerabil.

Punctul în care simt că din orice cuvânt pe care îl plasticizez, cineva mă descoase, fir cu fir, mă desprinde literă cu literă...

Şi simt că nu mai pot!

Şi da...cred că o să fac o pauză...Poate, mâine mă răzgândesc. Poate nu mă mai răzgândesc niciodată, sau poate că de mâine o să mă duc să iubesc.

Am nevoie să respir şi atât.

Şi totuşi te-am iubit, indiferent că eşti ăla cu zâmbet cretin şi privire idioată, sau altcineva. Dar am şi eu nevoie de o pauză de la...mine, probabil.

"Anii mei tineri au sunat a cântec...dar am trecut pe lângă el cu dragostea de mână, şi am rămas cu mâna întinsă ca a regelui Lear..."

Lorelei.

Ce s-a mai întâmplat

Atunci, sufletul meu s-a ascuns după un cuvânt

Şi şi-a lăsat aripile să crească,

Să crească din infinit spre infinime.

-Cuvintele nerostite, necuvintele,-

Mi-au măsurat firea nebună,

Necârmuită pe oceanele adolescenţei.

Atunci, toamna era mai frumoasă,

Frunzele uitaseră să cadă,

Soarele uitase să apună.

Clipa rămânea cea dintâi, ziua,

Începea şi se termina cu noi.

Atunci, iubirea mea s-a mascat într-un sunet,

Atunci, poeme, glasuri şi strigări,

S-au preschimbat în ceea ce unii numesc viaţă,

Ceea ce eu numesc început de cântec, acord de chitară.

Sufletul meu şi-a dăltuit înfăţişarea,

Gândul s-a colorat în bleu, spre alb.

Atunci, vocale se spărgeau de cer, şi noi iubeam,

Raze cădeau între două ridicări de sprâncene,

Şi număram ploile din doi în doi,

Desenam nopţile punctat, prin praf de stele,

Poezia mea era viaţă, dăruirea ta era cer.

Iubirea, fericirea se năşteau, când eu descopeream

Ce înseamnă speranţa, visul, trăirea.

Eul meu se contopea cu o bucată
Din tine, tu, deveneai eu,

Şi îmbrăcate în surâsuri aurii,

Ne îmbrăţişam între suflete. Iubeam.

Să ştii,

Atunci ploua cu poem peste fluturi.

Peste noi.

Lorelei.

N-ai să ştii niciodată cât sunt de fericită.

Gând abstract.

Azi nu am curajul să mai spun cuvinte...

Nu mai am glasuri de împărţit în îngeri, nu mai am necuvinte de aruncat peste mări şi ceruri.

Astăzi, te caut cu disperare în amintiri, să te ştiu aşa cum erai...
Te găsesc prin cărţi de comentarii, prin analize literare, prin gânduri împrăştiate.

Ca o nefiinţă, divinul îşi înalţă aripi în trupul tău, sperând oripilant să te găsească rătăcită prin labirintul din visurile mele.

Te-am întrebat... de unde mă găsesc îngerii ascunsă după noapte? Cuvintele mele, miros neconformist a Chanel Allure...Tu cauţi ca o Afrodită iubirea care se ascunde sub rândurile poemelor mele. Şi cauţi, cauţi, cauţi continuu. Şi-apoi, ne luăm zborul! Tu...înspre aceeaşi bancă în care acum stă un înger rătăcit, care visează, în timpul orelor de curs, la lumea lui...de dincolo de curcubeu, de dincolo de picăturile de ploaie care curg peste noi. Eu, spre lumi noi...cu aripile mele nedesenate, cu artificiile mele din cutii împrăştiate cu dorinţe. Le-am uitat...

Am în suflet o armonie oscilantă între etern şi iubire, între un comentariu aiurit şi un poem nebun.

Expresia mea poetică mi s-a exprimat în gânduri.

Dar azi, poetic, îngeresc, sufleteşte, cum vrei tu... îmi stăpânesc iubirea într-o inimă în care fericirea e nefiinţă...

Şi te iubesc atât de mult...încât nu mi-ar ajunge nici un infinit şi o zi să ajung până acolo unde se urcă dragostea mea!...

Lorelei.

( Şi apoi am te-am întrebat...există, oare, vreo lume în care fericirea e nefiinţă? În care nu există timp, doar acela care se măsoară în necuvinte?...)

Desen 16.

E ciudat că am început sa caut

Un cuvânt care nu există

Un sunet care n-a fost inventat niciodată,

Un chip nenăscut încă,

Un fel de fericire pe care nu l-a mai simțit nimeni.

E ciudat să caut în zadar,

Mereu și mereu, cuvinte și sunete

Între grămezile cu pietre

Între zborurile înalte ale unor corbi...

E ciudat...dar uite,

Toamna m-a găsit, deși eu n-am existat niciodată...

Iubirea m-a atins, deși inima mea

Era cândva inexistentă...

Și despre felul acela de fericire...

-Sunt mii de feluri de a fi fericit,

Mi-a spus îngerul șuierând.

-Trebuie doar să înveți să mai privești

Din când în când,

Cum se folosește imaginația.

E felul acela de viață în care înveți

Să privești lumea în neculori,

Să auzi glasuri în nestrigăte,

Să vorbești în necuvinte, în nelitere

Să nu știi nimic.

-Doar să-ți imaginezi.

Lorelei.

Mă semnez doar asa. Pentru tine. Că azi nu prea pot.

Simple thing.

Obișnuiesc să ascult cum se sparge ploaia de geam, să privesc cum descoasem apusul cu un ac subțire, să înțeleg de ce plutesc prin acorduri imperfecte de toamnă, fără să-mi dau seama că tu te ascunzi în spatele fiecărei amintiri pe care mi-o acordezi în tăcere, făcându-i loc între gândurile mele înaripate...

Deseori, te iubesc.

Așa arătam înainte să te cunosc.

Și așa arătam după ce ți-am lipit dragostea pe inima mea...piatra mea șlefuită...

Uitării

Nu mai am îngeri de aruncat pe lumi obscure...Nu mai am lacrimi de dat, nu mai am jocuri de aruncat în ploi de toamnă...Astăzi nu,nu mai am nimic.

Iartă-mă că astăzi încerc să te uit puțin.Oricum, îmi vei reveni cu siguranță la noapte prin vise, amăgindu-mă continuu în inima mea...Vei veni, poate, și-ai să-mi șoptești note muzicale ciudate, ai să mă adormi sărutându-mă între suflet și cuvinte și-ai să-ți găsești un loc luminos în tot ceea ce am eu mai drag, după care mă vei lăsa din nou în inconștiență...și-ai să mă uiți până la noapte!...

Astăzi nu mai am zboruri de rătăcit între curcubeie suspendate...nu mai am zâmbete de agățat de stele, priviri de pierdut în amintiri oscilante între tristețe și speranță...

Azi păstrez pentru mine, nu fără o urmă de regret, tot ceea ce a fost odată.

Iartă-mă, tu, că nu am învățat încă să-ți ghicesc o iubire căpruie în umbra genelor tale...Iartă-mă că nu am învățat să te iubesc mai mult decât plus infinit, și că am construit visele noastre înjumătățite din iluzii și adorări...

Astăzi încerc să te uit.

Lorelei.

Masa de machiaj

Căutându-mi sufletul pe măsuța cu poeme,

Am găsit zâmbitoarea ta poză alb-negru...

Era doar o amintire îmbrăcată funebru

Ce-aiurea-și lăsase parfumul prin vreme...

Te uitasem pe măsuța de machiaj aromat

Lângă apa de colonie,jurnale și farduri

Lângă pudra de obraji,creme și rujuri

Lângă poemul meu de iubire parfumat.

Te privisem ore-ntregi cum îmi zâmbești senină

Și-ntreaga ta poză mirosea adânc a mare

Îți spuneam vorbe și povești la întâmplare

Și tu mă cuprindeai într-o îmbrățișare divină...

În fața oglinzii albastre păreai o zeiță

”Îți aduci aminte marea?”,îmi spuneai

”Plouam clipele în valuri”,șopteai

Și-apoi îmi clipeai suspinând ca o fetiță.

”Ce dor mi-e de plaja albastră!” spuneam

”Când ne rupeam de timp și ieșeam din istorie,

Și-mbrățișam sublimul cu-naltă euforie”...

”Ce mult mai visam între nori”,îmi șopteai...

Și-n fața oglinzii ne pătam sufletul cu amintiri și flori

Ne ghiceam pe frunte gânduri suave,sentimentale

Ne luam adio și ne dădeam cu farduri banale

Și plecam rătăcite ca un zbor de vulturi și cocori...

Lorelei.

(Open my eyes,I see sky...)