ninsorile știu

ninsorile știu.
sunt ca un copil fugit de acasă.
alerg în nopțile de nesomn
goală, ducând pe umeri
o libertate imensă
și sar în afara luminii ca-ntrun ocean

mă opresc la marginea lumii
și încep să plâng în hohote nimicuri,
să urlu, să sfâșii liniștea ca o cobră regală

mă aud stelele, mă pâră singurătăților,
și ele mă cheamă înapoi
le privesc pieziș,

dar apoi totul devine firesc,
îmi îngop la infinit secundele
în uitare, mă cuibăresc în mine
și-aștept noaptea, să fug

mă descompun rătăcirile,
sângerez litere
mă salvează totdeauna ninsorile de la
răpirea aceasta și mă ceartă
și lasă gheața lor să mă biciuie

mă întorc acasă

cu vânătăile cuvântului pe trupul gol

plec și revin mereu,
până vântul
o să-mi sufle curajul de-a fugi în lume,
și-atunci...

Lorelei.

între vis de moarte și realitatea vieții

te-am visat aseară deschizând porțile iadului
și picioarele tale desculțe se răneau
în pietre șlefuite cu dinții
te vedeam ținându-te de mână cu demonul
ți-era privirea neagră ca visele morții
ți-erau buzele însângerate,
iar mâinile murdare de sângele mării moarte
te-am visat urât
și m-am trezit în spasme și zvâcniri

la fereastră vedeam ascunzându-se moartea
cu chip alb și buze vineții
și-am tras draperiile și a fugit prin vecini
mi-am învelit personajele speriate cu pleoapele
și am adormit cu mintea încețoșată
și-n vis am chemat îngerul care mi-a șoptit
”and there was light”

Lorelei.

Starry twilight

Seri lungi cu miros ciudat
De ceai de tei.
Îţi aud paşii-n urma mea,cum plângi!...
Iubirea...

Se scutură cerul de îngeri,
Apusuri violet,
Stinse-n văzduh în mări îndepărtate...
Mi-ai căutat chipul să mi-l săruţi
În primăveri întârziate...
Glasul tău...

Serate senine...goale...
Nu-i nimeni.Aleargă vara
În amurg.
Asfaltul răsună,iarba răsună,
Sub paşii mei uşori,
Sub strigătul tău de plumb...

Glasurile sunt lumină.Şoaptele cântă.
E frig.
Cerul fumegă.Amintirile cad în cer.
Vocea ta,mi-e strigare...
Şi fug!...

Şuieră luna între noi
Şi ţie nu ţi-e frică.
Apune soarele,ca un tropot de cai...
Îmi răsar îngerii,îţi răsar demonii,
Nebuni suntem.

Tăcem...Ne-am iubit...
Ne-am mai iubi,dar te-au cuprins demonii
Eu,m-am înălţat în glasul meu
Angelic şi bizar.
Eu nu cunosc lumea.

În sufletul meu,răsărit albastru.
În şoaptele noastre,amurg.
În dorinţele noastre,amurg.
Afară,amurg.
Acum tăcem şi ascultăm.Amurg înstelat.

Lorelei.

(Up with zour turret,are we just terrified?)

Good night,stranger!

Și așa,doar deodată,cum începusem să visez și să îmi cânt poeme de iubire,mi s-a făcut frig și frică...frig de suflete străine,umbrite absurd de neiubire,plutind împreună spre lumea lor de necuvinte,și frică de noapte,pur și simplu....

Șșșt...totuși...să ascult cum se rupe tăcerea în două și cum se sparge în bătaia frântă a inimii mele...Mi s-a făcut din ce în ce mai frică,într-o singurătate spulberândă,înecată în note muzicale și-n cărți...Mi s-a făcut pur și simplu teamă amestecată cu dor nebun...

De ce frică de noapte?De inegalabila mea prietenă,Noaptea...Noaptea Timpului meu...Poate noaptea a fost rece și cenușie,ruptă din pământ,fără stele,cu luna apărândă încă,la miezul nopții,în creștetul suspin al mării...

De ce mi-e frică de pereți goi,de geamul cu perdea albastră sub care,așteptând,vreun cetățean beat ar trece și-ar vedea în ceață,sughițând,lumina aprinsă?...Ce dacă?Și dac-aș stinge lumina,ar răbufni mai tare și mai misterios lumina verzuie din sufletul meu...Ce gând nebun!Să-nțeleg acum din nou,fără nicio urmă de regret,că mi-e groaznic de frică de singurătate...

Gânduri de miazănoapte...Noapte bună,ciudato!

(I`ve set the fire to the third bar...)

Povestea pierderii păpuşii.

Păpuşa mea preferată este păpuşa mea din copilărie,

De plumb cu păr de aur,care mă face să tresar.

E o păpuşă venită din ploaie,şi e unică în lume.

Nimeni nu ştie că ochii ei sunt doar bucăţi de lună şi obrajii

Sunt luaţi din alte galaxii.Nimeni nu ştie că

Înăuntrul ei trăieşte un fluture cu aripi de mătase.

Înainte o ţineam sub pernă şi mă jucam numai noaptea

Şi n-o dădeam la nimeni ca să nu mi-o fure.Doar soarele şi luna

Au văzut-o.Mama a vrut să mi-o arunce că era prea veche.

În loc să citesc ziarul dimineaţa,vorbesc cu ea.

Dacă o strâng de mână începe să cânte ca o sirenă brunetă,

Şi dacă o strâng în braţe zâmbeşte dulce.

Luna şi soarele mi-o invidiază,pentru că e veche şi

Atât de frumoasă,cu ochi scăldaţi în noapte

Şi muşcată de copilărie de mâna stângă.

Soarele a vrut mult timp s-o fure,dar umbra mea verde

A ţinut-o ascunsă sub harfa ierbii verzi şi

N-a găsit-o nimeni.Abia mă împăcasem cu aştrii.

Aseară m-au chemat şi soarele şi luna pe la ei acasă,

Să mă joc de-a necuvintele cu ele,să mai vorbim,

Să-mi ies din fire,să nu mai fiu o scriitoare.

Dar eu m-am retras în puritate de tot,şi mi-era teamă

Şi mi-am căutat cuvintele,speriată,şi păpuşa,

Să nu-mi fi fost furate când vorbeam la telefon.

Am pictat crini şi garoafe pe perete cu păpuşa în jachetă

Şi-am invitat noaptea la o cafea amară,pe balcon.

Mi-ar fi plăcut să stau de vorbă cu lumea,dar mi-a fost frică.

Aşa că am primit noaptea şi am mâncat biscuiţi

Şi am băut o cafea neagră.Tot timpul întrebam sufletul

Dacă păpuşa mea e tot ascunsă-n iarbă.

Mi-a bătut şi un înger la uşa de sticlă,de sus venit,

Aproape să mi-o spargă.Dar mi-a cântat la pianină

Şi mi-a recitat calde versuri albe de-odinioară.

S-a-ntâmplat să am chipul cioplit şi mâini de zeiţă

Şi-atunci visele minţeau şi oglinzile furau,păpuşa mea scânteia,

Şi cuvintele umblau cu măşti de bal,şi aşteptam să m-aprind.

Dar în zori,când abia destingeam lumina de-ntuneric

S-a arătat şi soarele la fereastra mea şi mi-a furat

Păpuşa mea de plumb cu păr de aur.

Pierdut păpuşă de plumb cu păr de aur.Ofer recompensă.Adresa:Strada Infinitului,nr.1,loc.Eternitate.Nu răspunde la voci străine.

Mi-e poftă de tine!...

Am simțit astăzi nevoia absurdă de a plânge...Și nu oricum...Cu lacrimi înghețate...Cu lacrimi furate de prin cărți,de prin povești cu tâlc.Am simțit nevoia sa îmi revărs toate mările din suflet...Mi-e dor,mi-e mult prea dor de suflete pe care le-am pierdut.
Au fost multe momente în care pur și simplu doar era să fiu fericită.Și n-am fost.Am pierdut încă o dată în fața luptei cu timpul...Și iar mi-e frică.Și-acum mi-e frică să-mi mai fie frică...Am ezitat și astăzi să fiu fericită.Am avut o oarecare euforie nebunească...de altfel,nu m-a ajutat prea mult să trec peste alt impact cu Timpul.Mi-a fost greu.Încă mi-e greu să accept că drumul meu nu e întins ca în palmă,ci cu milioane de suișuri și coborâșuri.
Iar mi-a fost teamă să zbor,iar m-am ascuns în spatele durerii și al suferinței,încercând să îmi ascund trăirile sub fericiri tâmpite,care n-au niciun sens.Pentru că iubesc...Prea mult...și de fiecare dată,iubirea e mai gravă.Din ce în ce mai gravă...
Mi-am aruncat amintiri,sute de amintiri în râu.Degeaba.De fiecare dată revin...Mi s-au perindat prin minte fotografii ale prieteniei noastre...Prea multe.(Îți mai aduci aminte?Au fost multe amintiri...Multe...)
Îmi simt fericirea gata să curgă spre abisuri de singurătate.De fiecare dată,izvorând din iubiri neînțelese.Poate unii mă înțeleg,deși nu cred...Pentru că nici eu nu mă înțeleg.
Nu știu...poate mi-e prea dor...mult prea dor de mare.Și din cauza ei plâng.Și totuși,simt o durere în ochi,acea durere care te chinuie sfâșietor de mult înainte de a plânge,cu tremuratul acela de barbă a unui copil.M-am certat cu Timpul.M-am certat cu mine însămi,și cu trăirile mele.
Mi-e poftă de o noapte înstelată,cu lună plină,la mare,în care singurul zgomot să fie suspinul mării.Mi-e poftă să plâng.Mi-e poftă de tine...mi-e poftă de acel vechi ”noi”.
Pentru ea.

Lorelei.