tu, toamnă nebună

nu te mai tângui, toamnă,

în infinimile mele de visări

să te primesc în inimă.

n-ai dreptul să-mi croșetezi simțirile,

să faci pantomime din iubirile mele,

n-ai dreptul, tu, să-mi sfâșii lumina

și îngerii de ceară

nu ți-am dat voie să schimbi sufletele

cu îngâmfarea lor, sau să uiți

într-un sfârșit de vară

amintirile-mi arse de timp într-o doară

nu știi că eu, fiica unui faraon necunoscut,

te-am luat în brațe copil fiind

din coșul tău de paie, pe râul infinimii

din care-ai venit

aruncându-te în iarbă am zguduit pământul

și a căzut prima frunză,

atunci am învățat să plâng,

atunci mi-am cutremurat iubirile viitoare

și din florile-mi n-a mai rămas,

oh, n-a mai rămas nimic,

le-ai ars.

Lorelei.

And maybe we won't feel so alone before we turn to stone.

Sub gene curg ultimii fluturi. Îngrop, odată cu singurătățile mele, lumina, surâsul stelelor, anotimpul soarelui. Îngerii mei, cu aripi de ceară, își aruncă pe rând inimile de hârtie, urmând să-și confecționeze altele...din frunze uscate cu miros de tutun. Urmez și eu, de altfel, să-mi ard lumile din suflet, să găsesc vreo altă inimă și s-o cuibăresc în piept, între coaste, să-mi leg aripile, când toamna-mi pleacă păsările...cocorii-și părăsesc cuibul de deasupra mea, curmându-mi așteptările de a rămâne până târziu, aproape de iarnă, știind că anul ăsta au fost ai mei.
Și mi-am legat inima la ochi cu o rază de soare...deși nu știu dacă n-a fost cumva tot timpul oarbă.

E o stare fragilă. Îmi cuibăresc strigătul frunzelor în piept, aștept cu lașitate iubirea cu miros de vară, de soare, iubirea deplină, tresărirea pleoapelor..Eu, cea mai curajoasă fată între cocorii ei, mă ascund de mirosul alcoolic al toamnei. Și mi-ar plăcea să fug de ea. Iubirea e, în fond, mai puternică decât vântul, decât zvâcnirea, decât cutremurul.
Și-aștept iubirea completă, deplină, în toamna asta sălbatică, liberă.

Toamna e starea mea fragilă. E drumul meu strâmb pe care o apuc atunci când nu-mi mai găsesc inima, atunci când caut iubirile care s-au dus...nu știu unde...
Și e toamnă și e trist...Curg ultimii fluturi sub gene.

And maybe we won't feel so alone before we turn to stone.

Lorelei.

Gând ultim de toamnă

Și poate mă întrebați pe mine

De ce cad frunzele și stelele,

De ce de mâine bate iarna-n sufletele noastre,

Și poate mă-ntrebați stupid

De ce strigă totul în templele minții și

În jurul sufletelor noastre.

Vine iarna, lacrimile

Se fac de acum fulgi de nea

Și o să ne înghețe obrazul

Și mi-e frică să nu cumva

Să-mi crească un om de zăpadă pe tâmple.

Mi-ar ajunge o bucată de lună

Nu vreau tot cerul, n-am

Ce să fac cu el întreg,

Îmi trebuie doar un colț pe care

Să-l strâng în brațe când

Mi-e frică de noapte și n-am jucăriile-aproape.

Lorelei.

Noiembrie, îmi pare atât de rău! Pleci, și parcă anul ăsta nici nu te-am cunoscut...

Un colț aici:

Maybe

Poate că pentru mine înseamnă ceva faptul că neașteptat nu mai simt soarele pe umerii cândva înroșiți de soare în niște ore aiurea...și poate că aici o să pot să îmi acopăr, sub umbra unui perete muult prea colorat și plin de amintiri, aripile rotunjite de atâta iubire.

Poate înseamnă ceva că nu mai am în stânga mea aceleași suflete...și am lăsat iarăși o altă odăiță goală, o odăiță dintr-o bancă pe cât de stupidă, pe atât de dragă...și m-am mutat iarăși, căutându-mi locul...și acum, o să încep să scrijelesc poeme pe alt loc, mult prea ciudat.

Poate înseamnă ceva că te iubesc nerostit și te privesc zâmbind într-un colț de suflet.

Lorelei.

Și poate că mai înseamnă ceva faptul că îmi doresc să vină mai repede decembrie.

Sunt atât de proastă...

Proastă fiindcă las prima toamnă a sufletului meu să plece fără măcar să fi strâns odată un chip mânjit de iubire în brațe. Noiembrie o să mă lase.

Mi-a fost dor de tine.

Update: și m-am trezit în dimineața asta călcând nebunește cu pași greoi pe dimineața care mă îmbrățișa mult mai rece...și când am ajuns la fereastră, cu siguranță a însemnat ceva că a nins pentru prima dată...

Noiembrie? Unde ești? Mi-e frică!...

Z.

(z)cer,(z)stele,(z)lună,(z)prietenie.

Erau dimineți în care încăperea din suflet

Se umplea de amfore cu flori și zâmbete colorate pastelat

Și mirosea a frezii atât de parfumate.

Erau dimineți în care îngerii plecau în fugă

Uitându-și aripile lângă ceașca de ceai

Și soarele intra fără să mai bată la ușă în dormitorul minții.

Erau dimineți în care, negăsindu-și liniștea,

Își făceau loc în inimă frunze uscate, amintiri și frânturi imaginare,

Colțuri ușoare de cer și nenumărate căi spre fericire.

Erau dimineți...dimineți de toamnă, dimineți în suflet.

Lorelei.

Pentru că sunt și eu, după îndelungi căutări între colțuri de eternitate, pe calea spre fericire.

Pentru că râd mult și e prea simplu ca oamenii complicați să înțeleagă ce înseamnă zâmbetul.

Zâmbesc, zbor, (z)iubesc, (z)am aripi.

Cântec

Nu știu, nu-nțeleg, nu mă tem,

Sorb clipe din timp încercând,

Toamna e pentru noi un post-mortem,

Noi trăim, dar trăim tot murind...

Căci lumea e jocul din stele,

Și lumea e jocul din noi,

Iubirea-i parfum de lalele,

Iubirea e-n noi, amândoi...

Căci soarele e doar un cântec,

Căci luna e-a mea, eu sunt ea,

Tu ești ori blestem, ori descântec,

Îmi blestemi repetat inima...

Căci tu ești lumina din mine,

Tu ești gândul meu orișicând

Eul meu de-acum ți-aparține,

Iubite, de mine flămând...

Căci tu mă ucizi din privire,
Și tu îmi dai viața-napoi,

A destinului nepotrivire,

Ne iubim, ne urâm amândoi.

Nu știu, nu-nțeleg, nu mă tem,

Sorb clipe din timp încercând,

Toamna e pentru noi un post-mortem,

Noi trăim, dar trăim tot murind...

Lorelei.

Să căutăm

Să ne căutăm toamna sufletele în pământ,

Straturile de iubire de care am năpârlit,

Să le căutăm și să le legăm de penele vulturilor

Să le dăm drumul să plece

Să le găsească cineva poate, că nouă

Nu ne mai trebuie...

Să căutăm toamna să dăm gândurile la o parte,

Să le lovim cu pietre și să le

Aruncăm în mare, pentru că au amorțit.

Să căutăm să luăm înapoi minţile pe care ni le-am pierdut vara,

Iubirile, privirile, vorbele date aiurea,

Să le legăm cu o aţă subţire la urechi.

Te-am uitat, neîngerule, neiubire, nesuflete.

Dar pe voi vă ador.Tess, Diana, Elena, Diri.Milo,mamsi.

Lorelei.

Începutul a ceva...(...)

Un alt Octombrie mi-a lăsat în suflet gustul amar al unei toamne puţin mai calde. M-a lăsat să respir, să trăiesc, să-mi prind la gât un colier de dorinţe şi nebunii şi să merg mai departe.

De mâine, păşesc puţin mai încrezătoare, dar stângaci, într-o lună colorată. Totuşi, Noiembrie al meu e o bucată de suflet.

Şi mai am nişte bucăţi de suflet împrăştiate prin lume. Diana, Elena şi Tess.

Totuşi, mi-e dor de Noiembrie. Mi-am legat sufletul şi sper să ajung departe. Cu poemele mele, chitara, nişte prietene şi gânduri înaripate.

Noiembrie lung, un sincer bine ai venit!.

Mă voi face, cândva, vânt, şi îţi voi cutreiera părul ca pe o pădure de stejari. Atunci, zeii or să sufle în mine din dragostea ta, şi-am să mă pierd, infinit, într-un necunoscut straniu, fără să fi cunoscut vreodată esenţa parfumului tău.

Azi îmi miros gândurile a Kenzo Jungle.

Lorelei.

Gând.

Număr ziua de azi, de mâine...

Și, chiar dacă a trecut un an, pașii mei s-au întors spre trecut, la 180 de grade. Ajung din nou în luna aceea de amintiri, my sweet november.

Pare absurd. E absurd.

Și nu știu dacă anul trecut m-am gândit că ceea ce scriu e o tâmpenie îngrozitoare, anul ăsta ajung la ideea că totul nu a fost doar o fantezie. A fost, pur și simplu.

Dragul meu Noiembrie, te întrebai cum o să arăt peste un an.

Mi-a crescut părul, mi-am schimbat parfumul, am zâmbit mai mult, am iertat mai mult, am sperat mai mult, am iubit mai mult. Port ochelari. Mi-au crescut aripi și amintiri. Încă te iubesc.

Dar, scumpul meu...

Nu te mai vreau înapoi.

Lorelei.

Desen 19.

Ieri a căzut o frunză pe creștetul meu,

S-a înnmuiat și a curs ca un râu,

Și brusc pe tâmplele-mi

Se făcuse toamnă...

Dădeam din aripi ca iubirea din dor,

Ca timpul din clipe,

Ca toamna din frunze,

Ca cerul din stele.

Și îmi părea rău că mă autumnasem și eu,

Îmi cădea părul ca frunzele

Și genele se îngălbeneau de tot ca o iarbă

Și totul murea și era trist.

Lorelei.

Autumn song.

Dacă nu ai simțit până acum
Adevăratul sens al zborului,
Dacă nu ai cunoscut încă bucuria
De a trăi nepăsător ca un fluture,
Atunci nu știi ce înseamnă aceea fericirea.
Pentru că nu știi ce înseamnă tăcerea unei frunze,
Nu știi că tăcerea doare mult mai rău
Decât doare vremea furtunoasă,
Nu știi că și iarba îmbătrânește câteodată
Cu brumă, și nu știi că și zâmbetele
Sunt mult mai melancolice toamna...
N-ai de unde să știi...Pentru că nu ai învățat
Încă să crezi în miracole...

De ce să lăsăm frunzele să cadă,
De ce să lăsăm parfumul îngerilor plecând?

Uite ceva din mine. Doar un pic.

Lorelei.

Lovely.

Toamna asta nu știu când a început
Habar nu am când am vorbit prima dată cu o frunză
Dar acel 1 aiurând de septembrie
Peste care a trecut jumătate de toamnă
Cu jumătate de zâmbet,
Mi-a împodobit sufletul gol, cândva,
Cu iubirea ta, pe care mi-o ascund sub haine.
Te ador când îmi ridici sprânceana
Deasupra ochilor acelora din care prind încredere
Te ador văzându-te când mă iubești
Dintr-un zâmbet
Și mă urăști cu o lacrimă.
Toamna asta e toamna mea,
Toamna în care mi-au crescut aripile înapoi...



Inima mea e atât de mică, dar tu ți-ai făcut atât de ușor loc în ea!...
Te iubesc...

Lorelei.

Mai ştii? S-a întâmplat acum 100 de ani.

Îţi mai aduci aminte clipele care stăteau între noi?

Ne aşezam la două capete

Diferite,

Dar perfecte, de secundă,
Şi ne întâlneam privirile ca nişte copii

Şi parcă nu ne vedea nimeni,

Timp în care la geam cădeau oceane întregi

Care, poate, mi-ar fi îndoit şi aripile,

Dar nouă nu ne păsa.
Afară erau ploi reci, mult mai reci decât gheaţa,

Deşi era toamnă pe frunze, pe gene de vânt,

Dar la noi în suflet

Înfloreau mai mult trandafirii, decât arămiul,

Şi era vară.

În timpul acela, fie că ne era bine, ori nu,

Călătoream cu gândul spre mări infernale,

Spre plaje infinite, mai vechi decât noi,

Pentru că ne ajungea o privire scurtă

Şi inima zbătea a vară,

Atingeam vacanţa cu vârfurile părului bronzat

Şi sufletul se strângea ca o castană...

Coaptă...

Mai ştii?

-Eu aproape că nu mai ştiu...poate a trecut mai mult de un secol, sau mai puţin de-o săptămână...

Nu...nu mai ştiu...mai am doar în palme jumătăţi nebune de fotografii, jumătăţi de amintiri, de suflete, de aripi.-

Mi-e dor să te aud spunându-mi "te iubesc"...

Being in depresion.

Pasăre, vultur pleșuv și nebun,

Piatră, tăcere fără vedere în lumină,

Gândule, singurul meu poem întrupat,

Suflete, înger palid cu aripi frânte,

Voi, toate, poeme fără nume,

Jurnale de viață și file desenate,

De astăzi mă declar, pur și irevocabil

Abecedar de gânduri deschis la prima pagină,

Intrat în depresie, sângeriu și zbuciumat,
Pentru că toamna și iubirile

Îmi provoacă, mai în fiecare seară

Căderi nervoase.

Lorelei.

Mă dau de gol. Spune-mi că mâine o să cadă cerul, și o să mă ascundă de dragostea ta. Te vreau înapoi...

Moment.

Și toamna mă îndeamnă să plâng

Și plâng.

Inima mi se strânge într-un fulger,

Prin vene îmi curge ploaia,

Zâmbetul mi-e estompat

De ceea ce aceia ”mai mari”

Numesc suferință.

Copilăria nu știe să sufere.

Înseamnă că nu mai știu

Să fiu copil.

Toamna mă strânge,

Cuvintele mi se sugrumă

Și-n spatele privirii calde

Îmi curge o furtună.

Și plâng, acum, cu lacrimi dulci,

Îmi strâng sufletul, îmi leg inima,

Îmi iau chitara, și plec departe.

Îmi desenez pe necuvinte niște lacrimi

Care probabil

Ți se par irelevante...

Tac.

Lorelei.

Diferență.

Când ești înger, există mii de momente în care
Nedrept,
Gândurile ți se încurcă în aripi, ca un fel de concept
Al lacrimilor, a suferinței ramificare.

Când ești înger, toamna e mai greu de înțeles,
Cuvântul,
E greu de spus și timpul,
Se aseamana cu o frunză, un cer, un vis cules.

Atunci, oamenii apar ca niște umbre, suspine,
Marea,
Se-ascunde și ea sub un nor, răsuflarea
Se face vânt, și viața e o incertitudine.

Când ești înger, nu știi ce e aceea netrăirea,
Dar oamenii,
Necunoscând zborul, parfumul, culoarea divină, nebunii
Nu știu ce înseamnă pe deplin fericirea.

Lorelei.

Ce s-a mai întâmplat

Atunci, sufletul meu s-a ascuns după un cuvânt

Şi şi-a lăsat aripile să crească,

Să crească din infinit spre infinime.

-Cuvintele nerostite, necuvintele,-

Mi-au măsurat firea nebună,

Necârmuită pe oceanele adolescenţei.

Atunci, toamna era mai frumoasă,

Frunzele uitaseră să cadă,

Soarele uitase să apună.

Clipa rămânea cea dintâi, ziua,

Începea şi se termina cu noi.

Atunci, iubirea mea s-a mascat într-un sunet,

Atunci, poeme, glasuri şi strigări,

S-au preschimbat în ceea ce unii numesc viaţă,

Ceea ce eu numesc început de cântec, acord de chitară.

Sufletul meu şi-a dăltuit înfăţişarea,

Gândul s-a colorat în bleu, spre alb.

Atunci, vocale se spărgeau de cer, şi noi iubeam,

Raze cădeau între două ridicări de sprâncene,

Şi număram ploile din doi în doi,

Desenam nopţile punctat, prin praf de stele,

Poezia mea era viaţă, dăruirea ta era cer.

Iubirea, fericirea se năşteau, când eu descopeream

Ce înseamnă speranţa, visul, trăirea.

Eul meu se contopea cu o bucată
Din tine, tu, deveneai eu,

Şi îmbrăcate în surâsuri aurii,

Ne îmbrăţişam între suflete. Iubeam.

Să ştii,

Atunci ploua cu poem peste fluturi.

Peste noi.

Lorelei.

N-ai să ştii niciodată cât sunt de fericită.

Confused

Încotro merge timpul, încotro merg eu?

Mă copleșesc amintirile, mă înec într-un pahar cu apă, mă rătăcesc în fiecare rând, în fiecare clipă.

Nu înțeleg...nu pot.

Am rămas un singur cuvânt în toamnă.

Am rămas un cântec, un glas, o culoare care nu-și găsește locul într-un pastel abstract.

Ca o regină de alb mă prăbușesc

Pe tabla mea de șah,

Pământul regăsesc.

Am pierdut jocul cu toamna,

Regina ei de negru mi-a dat

Șah mat.

Lorelei.

Autumn rain

Bătând ca un ropot de ploaie,

Într-un suflet care nu încetează ”să fie”,

În alte furtuni, glăsuiește

Inima mea în sunete autumnale.

Îmi rezem fruntea de-atâtea ori sărutată

Între fulgere și tunete,

Și-ascult înăuntrul meu

O picătură ciudată de ploaie.

Nu caut cu inima, cu ochii,

Amintiri în toamne muribunde și reci,

Nu caut fericirea între demoni,

Nici ura între îngeri.

Inima mea, sclavă a sufletului,

Bate încet, neauzită, ca un radio stricat

Pe care nu ai reușit încă să-l repari,

Caută înțelegere.

Lorelei.

I got my heart back...

A venit toamna, suflete,

Mi-am luat inima înapoi,

Mi-am pus apusuri peste arborii noștri.

Sub inexistentele stele,

Mi-am adunat în pumn amintirile,

Gândurile, visele,

Le-am șifonat...

E o boală și aceea de ”a fi”

Când nu ești, de fapt.
E o boală să iubești,

Când sufletul iubit devine neatins.

E o boală toamna însăși,

Când primăvara există încă în suflet...

Când întunericul înghite umbrele,

Noi ne luminăm mai tare, mai tare...

Cuvinte lungi se aleargă între noi nevăzute,

Prin prăpastii cu ploi,

Prin ceruri concrete, ceruri sferice,

Mă chinuie dorul, frigul, gândul...

A venit toamna, gândule,

Mi-am luat inima înapoi,

A durut, suflete, m-a durut

Indiferența... Dar inima mea,

Legată cu o ață de torace,

Începe să bată încet...încet...

Sihastră, în amurgul de toamnă...

(Pentru moment, toamnă, suflete, gândule,

Mi-am luat inima înapoi.

Poate vreodată am s-o mai dăruiesc

Ochilor care mi-au furat-o cândva.

Până atunci, îmi păstrez inima...pentru că doare.)

- Doar suflețel mai știe...-

Lorelei.