Desen 33

ești ca un cuvânt pe care încerc să-l uit

dar mocnești neîncetat în mine

iată, suntem liberi să facem orice

iubește-mă ucide-mă eliberează-mă

desprinde-mi ușor toate tristețile de pe trup

o să mă acopăr cu aripile

e de ajuns să nu rănim pe nimeni

putem să ne ridicăm pe umeri soarele

o să ne aruncăm unul în altul

n-o să ne audă nimeni, promit

o să murim alb

o să ne găsească primăvara la un colț al insomniei

o să ne resusciteze

dar stelele noastre vor fi deja inundate

și nu va fi nicio urmă de crimă

doar cuvintele or să ne vibreze prin umbre

noi vom dispărea dincolo de zidul de zori

suntem doi orbi care rătăcesc

pe cărările deschise de soare

să ne cuibărim într-un loc luminos

și să ne otrăvim în tăcere buzele din sărut

abia aștept să ne găsească ploaia ca niște fantome

făcând dragoste pe ascuns cu nefericirile noastre

azi suntem liberi să facem orice

dacă m-ai atinge, ar izbucni din mine

amintiri coralii

azi aș avea voie să te uit

dar ești cuvântul care mocnește neîncetat în mine

Lorelei.

primăvara mea începe cu un capăt de iubire

sărut februar

am fost amanți. eu și cu iarna.

mi-am înșelat toate primăverile din suflet

m-am dăruit naiv tuturor ninsorilor

începusem chiar să lăcrimez fulgi de zăpadă

era atât de iarnă în mine

că aș fi trimis primăvara

cu tot cu păsările ei înapoi.

posedam toate nopțile în care ningea

cu fulgi imenși

și trăiam într-un abis în care

niciun soare n-ar fi dezlipit

ființa mea și fantoma unei ierni

având buzele lipite

în lumea noastră cu altfel de reguli.

te sărut februar, aici terminăm,

e prea mult pentru mine, dragostea mea,

e prea frig și mă tem c-ai să fugi

și locul tău va fi din nou cald,

o să mă alungi și iubirea noastră

o să se topească...

Lorelei.

December, baby

uită-te ce soare îți îmbracă cerul ochilor tăi

și vino mai aproape. lasă tăcerea

să ningă continuu în noi.

lasă zăpada cuvintelor tale să ne îngroape

în cea mai lungă tăcere,

mai lungă decât depărtările privirilor mele,

las-o să ucidă toate toamnele din noi

lasă-mă să cred că pot să fiu înger,

acoperă-mi ochii umezi și calzi cu mâinile tale

reci ca o iarnă și împrăștie-mi

zările spre infinit, spre un alt cer și-un alt pământ

mâna ta, iubitul meu, a atins toate fantasmele

lumii îngerești

și-ai înghețat aripile care acum tremură, zvâcnesc

aproape c-au să moară prea curând

dar în mine tremură șuvoiul nesfârșit

de simțiri și de timpuri

și i-aș da voie să-nghețe... prin mine...

ești decembrie, decembrie al meu

Lorelei.

tu, toamnă nebună

nu te mai tângui, toamnă,

în infinimile mele de visări

să te primesc în inimă.

n-ai dreptul să-mi croșetezi simțirile,

să faci pantomime din iubirile mele,

n-ai dreptul, tu, să-mi sfâșii lumina

și îngerii de ceară

nu ți-am dat voie să schimbi sufletele

cu îngâmfarea lor, sau să uiți

într-un sfârșit de vară

amintirile-mi arse de timp într-o doară

nu știi că eu, fiica unui faraon necunoscut,

te-am luat în brațe copil fiind

din coșul tău de paie, pe râul infinimii

din care-ai venit

aruncându-te în iarbă am zguduit pământul

și a căzut prima frunză,

atunci am învățat să plâng,

atunci mi-am cutremurat iubirile viitoare

și din florile-mi n-a mai rămas,

oh, n-a mai rămas nimic,

le-ai ars.

Lorelei.

Vara sufletului meu...

Iată ce-ți aduc rândurile mele, în tinerețea lumii, cu dragostea de mână, iată ce-ți aduce începutul unui mare cântec...

Între cerurile tale, vară, sunt cea mai mică fată luându-și zborul din cuiburile rătăcite ale rândunelelor ei...În luna cireșelor amare, umbra copilei care le vorbea cocorilor demult șoptește ecoul cu glas sfârșit: ”a fost odată...” Căci orice zbor început în zori și terminat în amurg e noaptea ca o poveste culeasă dintr-un odinioară al amintirii, când tu însuți nu mai poți zbura și rândunelele își închid aripile între vise...

Între ploile tale, mă înalț spre cerul meu lăuntric, ascultând și îngânând în tremur versuri parcă fără de sfârșit: numai sufletul se încurcă în razele unui soare blond, / numai inima mi-e obidită de strigătul stelelor.

Sub soarele tău, n-am ochi de cercetare decât pentru cântecul sufletului meu, n-am aripi decât pentru zborul cocorilor închis în templul din mine.

Credincioasă prietenă, vară, scrisoarea mea nu-ți aduce decât nostalgia acestor cireșe coapte și căzute pe pământ ca toate iubirile mele sfârșite la o margine de vreme.

La răspântiile tale de drum, îmi simt ochii deschizându-se ca stelele în același loc pe cerul prea albastru, așteptând ploile care să-mi spele privirea și zorii căprui, așteptând plânsul lunii pline care mi-a inundat sufletul.

În palmele tale sunt cărăbușul zburlit de zbor, cuprins între două răsuflări de secundă, mică precum un minut de iubire care trece și lasă în urmă versuri franceze cântate pe la ferestre ”je t'aime comme un loup, comme un roi...”

Scrisoarea mea oftează umil și zâmbește în fața măreției tale. Mă hrănesc din palma amintirilor tale cusute cu fluturi și privesc depărtarea cu ochi senini. Ești acolo. Te văd, te simt. Te ascult. Cu zâmbet alb, mă arunc în ierburile tale. Râsul obrazului, cerul albastru și soarele blond, toate-mi sunt în inimă.

Prietena mea, mă așez și umplu pământurile tale cu versurile trupului meu culese din tine. Murmur de stele și de ape.

"Trupul și sufletul meu sunt începutul unui mare cântec și tremurul mâinii care-l caută..."

Lorelei.

Desen 30.

S-a împiedicat îngerul de un colț de lună

Și, mișcând-o,

Ea a dat drumul stelelor din urma-i

Și-au căzut pe pământ.

Numai una, oh, numai una

Mi-a căzut în privire

Și mi-a rănit căpruiul infinit

După ce umbra ta îmi adusese noaptea

Între gene.

Lorelei.

asta e vara mea. o altă vară a sufletului meu.

balada soarelui-răsare

iau cu mine răsăritul unui soare mai vechi

într-o lume nouă,

port susurul râului

al cărui izvor tu mi-ești,

rănit de săgețile lunii

unor nopți sângerii

port cu mine răsăritul unui soare mai vechi

să-i dau drumul

pe cerul ochilor când

afară e furtună

și visele se scaldă în bălți murdare

numite ”lumi”

numai când se stinge soarele meu

îl aprind cu un chibrit

și te mai caut

și mai plâng

Lorelei.

anotimpul nopții, anotimpul cinci

am uitat anotimpul nopții într-o gaură de vreme,

anotimpul în care cerul era orb

și tropotul calului ca o bătaie de inimă

se preschimba în fluturi și nori

acela era anotimpul în care mi-erai furtună

și implorai destinul să sfâșie secunda,

curgea luna în cascadele morții,

urlau libelulele sub stelele căzătoare

sufletul meu era atunci fântâna

în care, mi-aduc aminte, ți-ai rănit negrul

ochilor tăi, oglindind păcatele lumii

agățate în ștreangul visărilor îngerești

și știu cum sângera firul ierbii

când curcubeiele muriseră de dorul cerului senin,

și șoaptele-mi se stingeau sugrumate de vânt

purtând ecoul nopții anotimpului cinci

dar spune-mi că atunci n-am plâns degeaba după ploi

și n-am lăsat în urmă iluzia firavă

a primăverii care avea să se nască sub o floare de cireș

condamnând timpul la o moarte frivolă

anotimpul nopții, anotimpul cinci

...

Lorelei.

și iubirile unde se duc, când se duc?...

e (prea)plin de neiubire
în infinitul în care
primăvara asta fluturii sunt
frunze de toamnă în zbor

și la firul ierbii
păienjenii
visează să ajungă spre norii
la o întindere de mână de apropiați
dorindu-și cerul lor

numai îngerii joacă
întoarcerea din rai
lacomi de soare
și prin vânt
petalele florilor de cireș
șoptesc sfios ”to the stars”

toate se întorc la vremea lor
în locul lor
numai iubirile se duc
fără urmă
fără strigare sau răspuns

dar iubirile unde se duc, când se duc?...

Lorelei.

april cherryflower

am întors infinitul pe dos și n-a mai însemnat decât un 8, într-un april

azi, 8-ul meu îmi înflorește pe buze un 15 aiurea, plin de panica necunoscutului, plin de flori de cireș abia înmugurite și parfumul de liliac alb al adolescentei cu degete umede de cerneală

vântul lui april a șuvoit lângă geam

sălbăticia soarelui mi-a amintit de vremurile copilărești când bunicii ne spuneau povești, iar azi închei eu basmul lui 14

bună dimineața, vals nebun al viselor mele, bună dimineața, flori de cireș care stau să înmugurească, bună dimineața, soare tacut...bună dimineața, lumii mele de 15 ani...

scris în grabă.

Lorelei.

Desen 28.

Am pierdut în noapte un gram de fericire nenăscută,

Am lovit norii cu un strigăt de stele,

Am spart fereastra neantului cu o piatră de lumină

Și am tăiat o floare de cireș,

M-am oprit numărând lumile din doi în doi,

Suflând în păpădii exuberante.
Primăvara mea nu s-a oprit să-mi curgă pe frunte

Și să mi se cuibărească în suflet.

Dar câte universuri trebuie să număr,

Ca să ajung la infinit,

Câte necuvinte trebuie să presar pe întuneric,

Câți zori trebuie să schițez peste pleoape

Ca să fie lumină, să fac geneza noii mele lumi?

Lorelei.

Mi-e dor de parfumul tău de liliac alb

Ochii mei au prins aseară culoarea cireșelor amare

Și luna înflorise albă în marinul cerului,

Zâmbetul meu împrumutase o strălucire de stele

Și mâinile mele ascundeau temătoare soarele

Să nu-mi fie furat,

Și din balconul meu rătăceam șoaptele în vânt,

Și construiam dintr-un curcubeu vibrând

Scări spre cer, spre îngeri,

Pe care tu, dragul meu, ai uitat să le cauți,

Te-am așteptat, iubire, cu cercei de stele la urechi

Mi-era dor să rămânem îmbrățișați,

Să-mi dai din dulceața buzelor tale de care mi-era sete

Imperfect ascunse în amarul nopților mele,

Hai să oprim timpul, să oprim o zi oarecare

În dormitorul meu, o zi în care să ne îmbrățișăm

Cu aripile peste privirile noastre împletite

Și să rămâi închis în inima-mi,

Lasă-mi amprentat pe piele al buzelor tale parfum

De liliac alb, sărutul tău primăvăratic,

Gândul nostru înfloritor, cuvintele încolăcite

În jurul iubirii noastre umbrite de ceruri...

Mi-e dor, îngerul meu!

Nu pleca!...

Încă nu m-am umplut toată de tine!...

...

Mi-e sete de privirile tale
Ascunzând cerul de fiecare mângâiere
Cu care ma îmbrățișează...

Desen 26.

Mi-e privirea numai soare,

Mi-e inima o floare de liliac,

Mi-s aripile flori furate

Dintr-un coș cu ceruri...

Mi-am pus pe gene

O primăvară

Și-am sărutat lumina

Pe buze...

Copil hoinar ce sunt,

Rătăcesc nebună

Într-un infinit,

Într-un nicăieri,

Mi-e dor de tot...

Mi-e dor de tine

Și-mi doresc să nu mai știu vreodată

Că a fost un timp

În care era iarnă...
Că poate primăvara asta

Va fi fără sfârșit

Și fără îndoială,

Colțul meu de suflet.

Ulița copilăriei mele e ninsă de florile de cireș

Ulița copilăriei mele e ninsă de florile de cireș

Care mi-au crescut pe inimă.

Acum, sufletul meu e-atât de alb

Încât mi-ar fi teamă să-l zgudui

Să nu cadă de pe el parfumul cireșilor

Și piersicilor înfloriți atât de timpuriu.

Nopțile astea care-și culcă seninul la piept,
Obosite de-atâtea stele și timpuri

Mi-au aruncat în mijlocul grădinii din inimă

O lună maaare, de care să-mi fie dor,

Timp în care eu să-mi pun copilăria

În minunile care au început să ningă din copaci...

E-atâta primăvară în sufletul meu,

Atâta dragoste și tinerețe cu parfum de liliac,

Încât, dacă cerul ar prinde culoarea infinitului

Ce soare s-ar ivi, și ce sublim ar răsări

Din lăuntrul unde-mi cresc aripi...!

Lorelei.

Noapte bună, vis magic al copilăriei nu știu pe unde rătăcite, noapte bună, liliac înfloritor al tinereții, noapte bună, vals timid al florilor care-mi cad pe inimă...

Gând cu adieri ușoare

de ce în zori pe genele mele se prind comete azurii și câte cuvinte ne mai trebuie să ajungem la univers? câte culori există și câți îngeri au învățat încă să iubească? ce gust are răsăritul și câtă acuarela încape într-o portocală?

în jurul numelui tău am desenat un poem și-aștept, emotivă, prima adiere de primăvară venind pe ghemul de șine de tren din inima mea.

am învățat pe de rost glasul și mirosul tău și-n fiecare zi gust din răsăritul dulceag de pe cer...

mi-e cald și nu-mi mai e iarnă.

Lorelei.

A fost ziua ei

Lee,

Aseară sora ta voia să culeagă în palme

Lumina de pe jos

Care făcea un joc cu întunericul,

Sau s-o oprească sub tălpi

Ca să nu mai fugă

Şi mi-am dat seama

Că e imposibil să coborâm

La gât soarele ca medalion

Când între noi sunt ani lumină

Şi oricum el va trebui

Să răsară şi s-apună

Aseară ţi-a mai crescut pe suflet

Încă o iarnă

Şi, draga mea, am ţinut să-ţi spun

Că în cadoul ăla trebuia să fie o lună

Dar nu ştiu unde s-a ascuns

Abia târziu au început

Să plângă stele

Şi noi două ne gândeam timid

La cât de mult iubim cerul

Pe frig, din leagăn

Lorelei.

Așteptare

Nimeni nu vede cum, de pe umerii mei,

Își coase copilăria aripi de hârtie

Ca și cum va putea să zboare-n mine acum,

După ce glasuri străine

Cu chipuri cunoscute și slavone

Mi-apasă pieptul obosit
De-atâta indiferență amară.

Sufletul ăsta, răsucit și strâmb,

A văzut cum inima-i decojită

S-a umplut deodată de cuvinte albe

Și-a așteptat cuminte să dispară

Frigul ăsta de ianuarie interminabil
Și să-și ia primăvara avânt de pe umerii lui.

Sufletul ăsta a uitat cum să mai iubească iarna

Și-așteaptă, cuminte,

Cu ochii plini de iubire,

Să răsară florile

Să apară fluturii.

Lorelei.

Unde eşti, vară?

Dacă ar fi totul atât de simplu
Aş muşca din zăpadă ca dintr-o cireaşă coaptă
Prefăcându-mă că am prins vara de picior.

Dar mi-e atât de dor de soare...

Şi dacă aş putea, mi-aş pune-n picioare sandale

Şi-aş aştepta să se facă primăvară.

Grăbeşte-te, adu-mi vara înapoi

Şi pune-o timid pe tâmplele mele.

Unde eşti, vară?

Lorelei.

Poem

Când fericirea te umple ca un izvor cu ape tulburi

Sclipesc stelele mai tare

Și luna-ți bate în priviri cu raze...

Privirea ta- acea privire teribil de ciudată

Mi-aduce-n suflet mirosul de liliac primăvăratic,

Deși e (atât de) iarnă afară

Și totuși, și totuși,

Mâna ta mi-aduce celestul

Îmbrățișărilor divine ale primăverii

Din timpul în care

Soarele-mi cutremura ființa

Și zeii boemi, înaripați, îmi puneau pe tâmple

Poeme înflorite

Și zâmbete care visau la o neîntreruptă iubire.

Timpul, timpul ăsta care stă între noi,

Are nevoie de inimi care să-l primească înăuntru

Ca pe un soare. :)

Lorelei.

poemo-peisaj

cu șireturile
leg nuferii de fundul lacului
să nu-nghețe

afară doare materia

schizofrenic, cerul
se chinuie să nu se încurce
într-o pânză de păianjen
pe care o privesc
din fereastră

într-o perfecțiune
simțurile se înnoadă
în antimaterie
și soarele își adună visarea
din jocul de șotron

norii sar coarda
și Marea Neagră îngână amorul
mi-o imaginez
visând la muntele ei
de dincolo de lume

sub epidermă îmi cresc
ceruri invers proporționale
și se încrucișează lumi
pe fruntea ta

iarna și-a îngropat fulgii de nea
și parcă vine primăvara

nevrotică, iarba,
caută iubirea care curge
și îi e teamă

cerul și pământul
ca frumoasa și bestia

și eu sunt trandafirul
care se ofilește