amintind

ieri am avut pe buze

un nume de fericire colorată în roz deschis

și mi-am văzut gândurile împrăștiate

într-o sală de clasă

cu bănci și copii

care priveau muți

cum liniștea scria pe tablă

când alții își citeau cine știe ce lucruri

de altfel, nici eu nu eram atentă

ci eram deja într-altă lume

căci tumultul în soare

urcase de la etajul întâi

la mine în pupitru

și mă zbăteam cu stiloul

între caiet și coperta-i

contemplând un verde ”hiperbolic de tainic”

cu aripile care-mi creșteau îngrozitor

pe dinăuntru

și...

m-a văzut și mi-a luat caietul

și ne-a pus să ne revărsăm

neliniștile care erau în noi

pe niște foi de hârtie

condamnându-ne pe toți la uitarea

de-o clipă

priveam cum unii se gândeau la ce le trece prin minte

-absurd-

iar pe mine mă durea mâna

de atâta scris

și m-am semnat „ lorelei ”

pentru că numai așa puteam să las

să îmi coboare cerul tot

pe inima mea

care zbura...zbura!

și mi-a zâmbit și a ridicat iar din sprânceană

și eu mi-am acoperit fericirea

cu părul

și când m-am descoperit

am zâmbit copilăresc

în clipa aceea nu mă gândeam la

timpul care trece sau orice altceva

eram într-un leșin

plin de panica necunoscutului

și iubeam...și-mi venea să râd și...

fericirea mea era mai mare

decât spaima bucuriei

că-s numai creioane colorate

peste tot în mintea mea

-asta nu e de luat în seamă. trebuia să-mi amintesc (din nou) niște clipe geniale...și n-aveam cum, altfel-

Lorelei.

Ulița copilăriei mele e ninsă de florile de cireș

Ulița copilăriei mele e ninsă de florile de cireș

Care mi-au crescut pe inimă.

Acum, sufletul meu e-atât de alb

Încât mi-ar fi teamă să-l zgudui

Să nu cadă de pe el parfumul cireșilor

Și piersicilor înfloriți atât de timpuriu.

Nopțile astea care-și culcă seninul la piept,
Obosite de-atâtea stele și timpuri

Mi-au aruncat în mijlocul grădinii din inimă

O lună maaare, de care să-mi fie dor,

Timp în care eu să-mi pun copilăria

În minunile care au început să ningă din copaci...

E-atâta primăvară în sufletul meu,

Atâta dragoste și tinerețe cu parfum de liliac,

Încât, dacă cerul ar prinde culoarea infinitului

Ce soare s-ar ivi, și ce sublim ar răsări

Din lăuntrul unde-mi cresc aripi...!

Lorelei.

Noapte bună, vis magic al copilăriei nu știu pe unde rătăcite, noapte bună, liliac înfloritor al tinereții, noapte bună, vals timid al florilor care-mi cad pe inimă...

Is any problem?

Ce dacă strig atât de tare la cer în speranța că cineva o să mă audă de la alt capăt de timp și o să-mi răspundă cu ”da” sau ”nu”, sau o să aud niște răspunsuri neînțelese cu care să mă mulțumesc pentru tot restul vieții? Ce dacă citesc anumite cărți în care parcă regăsesc iubirile mele trecute și viitoare? Ce dacă mi-am cuibărit atât de bine fericirea încât nimeni nu mi-o poate scoate atât de ușor? Ce dacă râd așa de mult și râsul meu de capră îi duce pe alții cu gândul la o viață plină de zâmbete copilărești? Ce dacă am sprâncenele diferite și uneori, sub seriozitatea mea de o clipă care stă să se răstoarne se ascunde un suflet care ar râde, atunci, cu o poftă groaznică? Ce dacă, în prostia mea, regăsesc uneori ziduri de care să mă dau cu capul până sângerez? Mai târziu, toate durerile trec.... Ce dacă prefer să strâng mâna cuiva drag atunci când sufletul meu pare atât de singur, și să privesc ” cu ochii ăia ai mei” anumite aspecte, mai mult sau mai puțin favorabile? Ce dacă, în loc să sar de bucurie că am luat 10 la fizică, mă bufnește un plâns de-ăla de copil și în aceeași oră am un chef teribil de cuvinte care să mă facă să zâmbesc mai târziu...scrise, sau spuse? Ce dacă visez monștri verzi cu ”zâmbet cretin și privire idioată”? Ce dacă vreau să fiu mereu copil, indiferent dacă așa n-o să ajung niciodată profesoară de română? Și ce dacă vreau să fiu profesoară de română? Ce dacă sper la viața aia roz, și până la urmă realizez că fără puțin negru, n-ar avea niciun sens? Ce dacă prieteniile mele sunt insolite si calde, ca un soare? Ce dacă iubesc persoane...la fel de insolit si cald? Ce dacă mănânc o ciocolată întreagă pentru că așa mi-a venit mie? Ce dacă necuvintele mele le scriu pe tablă și, în alte momente, le șterg cu buretele și-mi vine să scriu cuvinte lungi, interminabile? Ce dacă iubesc așa de colorat și prostesc? Ce dacă joc șotron pe aceleași simțiri pe care altădată aș fi călcat fără grijă? Ce dacă iubesc tot ce e de la natura asta? Ce dacă mă uit în niște ochi ” terifiant de ciudați” și apoi privesc pe geam cum ninge ” naiv”? Ce dacă îmi place să mă trântesc în zăpadă și să simt cum fluturii ăia care răsar de nicăieri, atât de albi, mi se lipesc de obrajii atât de roșii? Ce dacă, ce dacă, ce dacă? Apoi, apoi, apoi. În fond, întotdeauna găsesc ziduri de care să mă dau cu capul. Iubesc. Visez. Sper. Și da, zbor.

Any problem?

Lorelei.

Brusc, pe poza asta a apărut o urmă de zâmbet. De nicăieri.

Ăsta e unul dintre postările alea care n-au nicio noimă. Doar că așa mi-a venit mie.

Happiness

E-un curcubeu

Deasupra sufletului meu!...

Într-un fel, cu necuvinte, cu tăceri colorate, cu stele pe tâmple sau mare-n priviri, cu lumi agățate la urechi și ceruri în gând, cu veri cuibărite în suflet și prietenii în inimă, cu ploi însorite, romane geniale și vise insolite și cu toate lucrurile care-mi mai trec acum prin minte...e atât de frumoasă fericirea...e-atât de blândă...

Ca să ajungi la fericire nu-ți trebuie hartă. Îți trebuie suflet.

Mâine încep cu olimpiada. Mi-era dor...

O să-mi iau aripile și razele de soare-n buzunar și sper s-ajung departe...

Lorelei.

E-un curcubeu

Deasupra sufletului meu!...

20 ian.

20 ian.

Lasă-mi timpul să mă uite-ntr-o vară

Şi lasă soarele să-mi răsară pe buze,

Doar atât vreau,

Dar nu-mi da voie

Să cad de pe pleoapele tale

Cu aripile prinse de umeri.

Lorelei.

Desen 25.

În întunericul infern

Văd minuni.

Acolo strigă sufletul

Și apele în taină.

Strâng în pumni

Frânturi de oameni

Care, într-un timp

Neștiut

Erau ca zeii. Nemuritori.

În esența din palma mea

Găsesc zâmbete.

Unde-s ploile

În care-mi puneam

Furtuna din suflet?

Unde-s cuvintele

Din care-mi construiam

Templu?

Unde sunt zorii

Prin care strigam?

Ce e minunea?

Praf de stele

Și priviri senine.

Îi surâdeam cerului

Îi surâdeam cerului

Pe vremea când eram doar o copilă

Și vedeam soarele un glob de sticlă.

Mi-aduc aminte cum îmi rezemam

De privire primăvara

Și-o puneam între două margini de glas,

Împingând noaptea mai mult, tot mai mult

Spre soare, crezând,

Că primăvara vine dinspre miazăzi.

Lăsam să-mi curgă cerurile,

Să se deșire-n stele

De la colțul ochiului meu

Până la lună, la soare și-napoi,

De la Polul Sud la Polul Nord,

Și-apoi să văd cum bolta se întinde

Peste buzele mele, peste iubire

Care se prelungea de la minus

La plus infinit.

Culcam curcubeiele în palmă

Și stelelor le dădeam fiecăreia câte o insulă

Care strălucea, strălucea,

Până-nspre zori când se sfâșiau tăcând

Și eu inventam mai mereu ceruri noi,

Mai mari decât un zâmbet,

Cu alte stele, din alte cuvinte

Pe care puteam

Să merg desculță

De la dreapta la stânga, dinainte, înapoi.

Și-apoi mă curentam de stelele serii

Lipind doi poli de magneți electrici

Și înotam prin marea cerului
Pe care mi-era frică să-l privesc uneori,

Înfriguram apusul,

Răsăritul îmi era privire roz

Și ziua și noaptea le puneam în clepsidră,

Doar timpul mai era

O gaură de cer, cu stele ca gânduri,

Și cerul se-arăta ca gaură în timp

Cu gânduri ca stele.

Lorelei.

Vară în priviri.

Înspre dimineață mi-ai arătat, cu stele galbene pe sprânceana stângă, de ce fericirea noastră e în pătrat perfect....ai împărțit cu mine visul tău și l-ai desenat pe un caiet de mate cu gânduri desprinse ca din cărțile cu povești pentru copii...am obosit să te mai întreb câte culori are universul și câte cuvinte îți trebuiesc să îți faci o scară la cer, iar tu mi-ai sărutat tâmpla și mi-ai dat ceva din sufletul tău ca să-mi țină de cald. Vedeam în ochii tăi nedefinitul și zorii rozalii și, cu lumile noastre puse la urechi, priveam universul necuvântător de afară care ne șoptea că e numai al nostru. Și-l credeam, suflețel.

Am vară în priviri!

Lorelei.

I need to know

I want Paris, darling.

Văd fulgerul care se aprinde pe pielea mea când liniștea din mine se ciocnește de zgomotul bătăilor mele de inimă. Și pot să văd cum mi-o iau visele razna, încâlcindu-se printre cometele care au căzut în crengile mele de brad și funtițele roșcate. Sunt liberă, sunt fericită și am în mine zvâcul care sună a prietenie.

What are these feelings i feel when he's here by my side?

Se zbat în mine vise încâlcite și inima-mi tresare. Trebuie să aflu. Trebuie să știu. Trebuie să...cred.

Lorelei.

Trăire.

Între clipa unei ore nebune

Și secunda zbaterii de inimă

Dorm cuvinte

Murind.

Ne e frică să spargem tăcerea

Și înțelegem din priviri

Sunetul fericirii

Mimând.

Ne sărutăm strâmt

Și ne îmbrățișăm color

Cu vise alb-negru,

Înghețând.

Și totuși ne e frică să nu spargem

Gheața care zace între noi,

Să nu călcăm pe iarnă

Alunecând.

Lorelei.

Despre cum a venit toamna

Ai uitat drumul spre cer, spre îngeri,

Drumul pe care îl găsisem împreună căutând, dragă,

Stelele noastre pe cerul imens,

Cu o culoare de albastru de Voroneț.

Ai uitat și modul în care mi-ai adus primăvara pe umeri,

În care mi-ai coborât pentru o clipă cerul

Și l-ai pus în iarbă, și îngerii miroseau a Regina Nopții,

Ai uitat ce culoare aveau visele

Privite de sus, de la balconul nostru,

Ce culori stranii amestecau curcubeul,

Și cum întrebau îngerii dacă mai știm ce înseamnă iubirea.

Atunci mi-ai spus să te arunc și pe tine în cer,

Căci te plictisisei de marea vișinie peste care călcasem

Nopți de-a rândul, dimineți întregi când ne pregăteam de cafea,

Și mi-ai zis că acolo o să fim mai fericiți.

Dar nu, noi n-o să fim niciodată fericiți.

Parfumul de Regina Nopții care ne-a intrat pe geam,

A adus cu el un înger și un fragment de cer

În care găsisem un vis ciudat despre

Niște cuvinte care se înaripau și părăseau Cosmosul.

Ai uitat drumul spre cer, spre îngeri,

Drumul pe care îl găsisem împreună căutând, dragă,

Stelele noastre pe cerul imens,

Cu o culoare de albastru de Voroneț.

Nu ne-am aruncat în cer, și i-am dat drumul înapoi,

Lăsând iarba să se ridice din nou,

Și era pătată de alb, de la puful îngerilor,

Și noi priveam înfrigurați deasupra unei cafele groaznic de dulci,

Pentru că marea care se umpluse de râuri

Începuse să curgă peste stelele care căzuseră din greșeală,

Frunzele se udau și se uscau ofilind,

Și venise toamna...din adâncuri.

Lorelei.

Portret pictat

Am cules pe o paletă

De acuarele

O infinime de culori...

Am cules căpruiul ochilor tăi,

Roșul zâmbetului...

Am cules o picătură de gri

Din pana unui pescăruș în zbor,

Și negrul unui vulture...

Am cules blondul
Părului tău,

Și infinimea de culori

Din zodiacul chinezesc...

Am cules două picături de mare

Și le-am amestecat cu o găleată

De cer.

Și-am obținut un turcoaz fantastic

Pe care l-am adăugat la acuarele.

Am cules o pată din obrajii tăi

Și-am amestecat-o pe tâmple

Cu o fericire mare

Și-un suflet de piatră rotundă.

Și-am desenat pe hârtie albă

De fluturi primăvăratici

Chipul tău.

Desen 5 (în culori)

Marea e portocaliu de albastră

Aşa cum albul...este atât de negru de alb!...

Vulturul e pescăruş de vultur,

Aerul e apă de aer...

Sufletul e inimă de suflet,

Cuvântul mi-e necuvânt de cuvânt!...

Noi rămânem trişti de zâmbet

Un foarte zâmbet larg,

Suflare regală,în mare astrală.

Ne doare sufletul de durere,

E alb de roşu ce e!

Pe zăpada negru de albă

Noi suntem,ca nişte piese imperfecte de şah

Alb de negre ce suntem.

Lorelei.