skyscraper

jur că am văzut cum în irisul lui

cerul era totdeauna mult mai aproape

dar oglindirea chipului meu

era atât de diferită încât

văzând-o, iubirea întreba de mine

și nu știa nimeni să-i răspundă;

cuibărită în ochii lui

eram tot timpul altcineva

cu alt nume înaripat

cu alte existențe în urmă,

eram atât de departe de mine

că nu-mi puteam auzi inima bătând

fiindcă între mine și ea

erau îngeri care-și scuturau

din pene- nori de cerneală.

Vara sufletului meu...

Iată ce-ți aduc rândurile mele, în tinerețea lumii, cu dragostea de mână, iată ce-ți aduce începutul unui mare cântec...

Între cerurile tale, vară, sunt cea mai mică fată luându-și zborul din cuiburile rătăcite ale rândunelelor ei...În luna cireșelor amare, umbra copilei care le vorbea cocorilor demult șoptește ecoul cu glas sfârșit: ”a fost odată...” Căci orice zbor început în zori și terminat în amurg e noaptea ca o poveste culeasă dintr-un odinioară al amintirii, când tu însuți nu mai poți zbura și rândunelele își închid aripile între vise...

Între ploile tale, mă înalț spre cerul meu lăuntric, ascultând și îngânând în tremur versuri parcă fără de sfârșit: numai sufletul se încurcă în razele unui soare blond, / numai inima mi-e obidită de strigătul stelelor.

Sub soarele tău, n-am ochi de cercetare decât pentru cântecul sufletului meu, n-am aripi decât pentru zborul cocorilor închis în templul din mine.

Credincioasă prietenă, vară, scrisoarea mea nu-ți aduce decât nostalgia acestor cireșe coapte și căzute pe pământ ca toate iubirile mele sfârșite la o margine de vreme.

La răspântiile tale de drum, îmi simt ochii deschizându-se ca stelele în același loc pe cerul prea albastru, așteptând ploile care să-mi spele privirea și zorii căprui, așteptând plânsul lunii pline care mi-a inundat sufletul.

În palmele tale sunt cărăbușul zburlit de zbor, cuprins între două răsuflări de secundă, mică precum un minut de iubire care trece și lasă în urmă versuri franceze cântate pe la ferestre ”je t'aime comme un loup, comme un roi...”

Scrisoarea mea oftează umil și zâmbește în fața măreției tale. Mă hrănesc din palma amintirilor tale cusute cu fluturi și privesc depărtarea cu ochi senini. Ești acolo. Te văd, te simt. Te ascult. Cu zâmbet alb, mă arunc în ierburile tale. Râsul obrazului, cerul albastru și soarele blond, toate-mi sunt în inimă.

Prietena mea, mă așez și umplu pământurile tale cu versurile trupului meu culese din tine. Murmur de stele și de ape.

"Trupul și sufletul meu sunt începutul unui mare cântec și tremurul mâinii care-l caută..."

Lorelei.

erau lupii iubirii mele, alungați de îngeri

m-au mușcat lupii de aripi,

fără milă, așa cum ar mușca din lună

și-au urlat la mine, cu ochii lor sticloși

cum urlă la stele

plânge cerul de dorul zborului meu

și vin îngerii să-mi alunge

lupii pe care abia i-am îmblânzit

cu o cântare a copilăriei mele

”I'm findin' it hard to belive

We're in heaven...”

dar simt în toate mădularele

mușcăturile lor cum îmi ating inima

erau lupii iubirii mele, alungați de înger și de dor

și m-au mușcat de inimă și sângele

mi-a fost stropit de urletul lor

și-n noaptea asta am să zbier la lună

și cu aripile-mi însângerate

o să mă metamorfozez într-o adiere de vânt

și vai, or să-mi ia stelele dorul

și or să-l dea lupilor să-l muște

Lorelei.

Va fi fost în trecut viitorul

Se zvârcolesc fluturii într-o ploaie absurdă

Venită din vremurile egiptenilor,

Și sufletele plâng, ochii imploră

Întoarcerea timpului,

Orele se sărută, tinerii se sărută

Sub picăturile în formă de triunghi,

Fulgerele despică lumea

În lumina lor

Ca să aibă stelele unde să cadă pe pământ

Și totul repetă la infinit istoria lumii,

Numai noi, oh, numai noi

Repetăm viitorul în fiecare fugă,

În fiecare clipire de pleoape,

Numai noi

Sărutăm orele, zilele, anii

Care vor urma,

Numai noi lăsăm timpul să ne arunce

Ca și cum după noi ar fi moartea,

După moarte ar fi seninul.

Lorelei.

gânduri, zboruri, aripi...

Acolo, ca un leagăn al opririi timpului, copilăria și adolescența își mistuiau îmbrățișările. Și după strigăte, șoaptele copiilor mari păreau și acum groaznic de puternice. Vântul se oprise să le asculte pentru o clipă toate dorurile și toate visurile. Și iluzia exista. Și viața. Elanul, credința, madrigalul, lirismul se înnodau în bătăi de inimă constante. În urma stelelor împinse de cerul greu, zorii curmau îmbrățișarea divină a întunericului care ardea și iubeam. Luna desena raze și acolo, undeva, versuri prindeau între degete zborul ca din basme...și...”n-am iubit pe nimeni așa cum te-am iubit pe tine...” Păstram în inimă frânturile a două nopți perfecte, rupte din povești cu zâne, Ilene Cosânzene și Feți-Frumoși și erau departe toate gândurile, toate tristețile. ”Nu pleca!...Încă nu m-am umplut toată de tine!”...și timpul își ținea răsuflarea, ascultând rândurile unei noi cronici. Lumea, prietenia, viața, iubirea, trandafirii sălbatici, primăveri întârziate, toate se ascundeau în inimile astea tinere care ascundeau o eclipsă a nostalgiei cu fericirea. Și iubeam. Și eram mici, cu aripi crescute până la stele, cu zâmbet larg și părul fluturat în vânt, cu ochii visând la nemărginire. Și dorul pândea în spatele speranțelor, cu timpul de mână, aruncând într-o ramă de fotografii o amintire...cum n-a mai fost alta.

Lorelei.

Pentru prietenia lor, soarele zilelor mele.

E ca atunci când infinitul întors pe dos, 8-ul acela, se conturează perfect și creionul se oprește acolo unde a început. Acolo ard stelele, acolo arde amintirea. Acolo...suntem noi.

atunci când existau zei, lumea mea avea aripi

uneori cred că atunci când

existau zei, lumea mea

avea aripi și acolo iubirea

era noaptea în care adormeam

când existau zeii

priveam corbii zburând

deasupra pleoapelor mele

cu visele încolăcindu-se în vânt

și știu că pe atunci

îți simțeam fiecare bătaie de inimă

și aveam fața arsă de iubirea ta

ca o Nefertiti

când existau zeii

tu erai patria mea. în tine

trăiam, eram umbra ta și pașii mei

erau bătaia inimii tale.

Lorelei.

dimineața mă trezesc că trăiesc din nou

diminețile mele nevrotice

îmi smulg de pe frunte încruntarea

atâtor vise fără de înțeles

și buzele mele

murmură teama de realitate

zorii-mi deschid palmele genelor

oglindind o privire pierdută,

îngerii urcă din lumina zilei

spre lumina de Sus

și aripile mi se închid sub piele

dimineața mă trezesc că trăiesc din nou

în aceeași viață, sub același chip,

dar dacă va fi o dimineață

în care să uit să mă mai trezesc

și am să dorm uitarea

în loc de vis, iar zorii n-or să mai fie?

Lorelei.

și iubirile unde se duc, când se duc?...

e (prea)plin de neiubire
în infinitul în care
primăvara asta fluturii sunt
frunze de toamnă în zbor

și la firul ierbii
păienjenii
visează să ajungă spre norii
la o întindere de mână de apropiați
dorindu-și cerul lor

numai îngerii joacă
întoarcerea din rai
lacomi de soare
și prin vânt
petalele florilor de cireș
șoptesc sfios ”to the stars”

toate se întorc la vremea lor
în locul lor
numai iubirile se duc
fără urmă
fără strigare sau răspuns

dar iubirile unde se duc, când se duc?...

Lorelei.

amintind

ieri am avut pe buze

un nume de fericire colorată în roz deschis

și mi-am văzut gândurile împrăștiate

într-o sală de clasă

cu bănci și copii

care priveau muți

cum liniștea scria pe tablă

când alții își citeau cine știe ce lucruri

de altfel, nici eu nu eram atentă

ci eram deja într-altă lume

căci tumultul în soare

urcase de la etajul întâi

la mine în pupitru

și mă zbăteam cu stiloul

între caiet și coperta-i

contemplând un verde ”hiperbolic de tainic”

cu aripile care-mi creșteau îngrozitor

pe dinăuntru

și...

m-a văzut și mi-a luat caietul

și ne-a pus să ne revărsăm

neliniștile care erau în noi

pe niște foi de hârtie

condamnându-ne pe toți la uitarea

de-o clipă

priveam cum unii se gândeau la ce le trece prin minte

-absurd-

iar pe mine mă durea mâna

de atâta scris

și m-am semnat „ lorelei ”

pentru că numai așa puteam să las

să îmi coboare cerul tot

pe inima mea

care zbura...zbura!

și mi-a zâmbit și a ridicat iar din sprânceană

și eu mi-am acoperit fericirea

cu părul

și când m-am descoperit

am zâmbit copilăresc

în clipa aceea nu mă gândeam la

timpul care trece sau orice altceva

eram într-un leșin

plin de panica necunoscutului

și iubeam...și-mi venea să râd și...

fericirea mea era mai mare

decât spaima bucuriei

că-s numai creioane colorate

peste tot în mintea mea

-asta nu e de luat în seamă. trebuia să-mi amintesc (din nou) niște clipe geniale...și n-aveam cum, altfel-

Lorelei.

Mi-e dor de parfumul tău de liliac alb

Ochii mei au prins aseară culoarea cireșelor amare

Și luna înflorise albă în marinul cerului,

Zâmbetul meu împrumutase o strălucire de stele

Și mâinile mele ascundeau temătoare soarele

Să nu-mi fie furat,

Și din balconul meu rătăceam șoaptele în vânt,

Și construiam dintr-un curcubeu vibrând

Scări spre cer, spre îngeri,

Pe care tu, dragul meu, ai uitat să le cauți,

Te-am așteptat, iubire, cu cercei de stele la urechi

Mi-era dor să rămânem îmbrățișați,

Să-mi dai din dulceața buzelor tale de care mi-era sete

Imperfect ascunse în amarul nopților mele,

Hai să oprim timpul, să oprim o zi oarecare

În dormitorul meu, o zi în care să ne îmbrățișăm

Cu aripile peste privirile noastre împletite

Și să rămâi închis în inima-mi,

Lasă-mi amprentat pe piele al buzelor tale parfum

De liliac alb, sărutul tău primăvăratic,

Gândul nostru înfloritor, cuvintele încolăcite

În jurul iubirii noastre umbrite de ceruri...

Mi-e dor, îngerul meu!

Nu pleca!...

Încă nu m-am umplut toată de tine!...

...

Mi-e sete de privirile tale
Ascunzând cerul de fiecare mângâiere
Cu care ma îmbrățișează...

Desen 26.

Mi-e privirea numai soare,

Mi-e inima o floare de liliac,

Mi-s aripile flori furate

Dintr-un coș cu ceruri...

Mi-am pus pe gene

O primăvară

Și-am sărutat lumina

Pe buze...

Copil hoinar ce sunt,

Rătăcesc nebună

Într-un infinit,

Într-un nicăieri,

Mi-e dor de tot...

Mi-e dor de tine

Și-mi doresc să nu mai știu vreodată

Că a fost un timp

În care era iarnă...
Că poate primăvara asta

Va fi fără sfârșit

Și fără îndoială,

Colțul meu de suflet.

Ulița copilăriei mele e ninsă de florile de cireș

Ulița copilăriei mele e ninsă de florile de cireș

Care mi-au crescut pe inimă.

Acum, sufletul meu e-atât de alb

Încât mi-ar fi teamă să-l zgudui

Să nu cadă de pe el parfumul cireșilor

Și piersicilor înfloriți atât de timpuriu.

Nopțile astea care-și culcă seninul la piept,
Obosite de-atâtea stele și timpuri

Mi-au aruncat în mijlocul grădinii din inimă

O lună maaare, de care să-mi fie dor,

Timp în care eu să-mi pun copilăria

În minunile care au început să ningă din copaci...

E-atâta primăvară în sufletul meu,

Atâta dragoste și tinerețe cu parfum de liliac,

Încât, dacă cerul ar prinde culoarea infinitului

Ce soare s-ar ivi, și ce sublim ar răsări

Din lăuntrul unde-mi cresc aripi...!

Lorelei.

Noapte bună, vis magic al copilăriei nu știu pe unde rătăcite, noapte bună, liliac înfloritor al tinereții, noapte bună, vals timid al florilor care-mi cad pe inimă...

Roses on fire

Îngerul meu, în noaptea asta

Să îmi pui pe tâmple și pe aripi praful de stele

Din cerul adunat în ghiozdan

Și, cumințel,

Să te așezi lângă zeii pe care i-am adunat

Să-mi țină de urât prin poeme...

Și mâine dimineață trezește-mă cu o sărutare

Peste pleoape

Și ascunde-te în lumina ochilor mei..

Noapte bună, stea care arzi, noapte bună, noapte de vară care păstrezi în tine copilăria mea, noapte bună, sunet senin de fericire, noapte bună, primăvară, noapte bună, soare și lună...

Căci secundele mele se scurg în sens invers, spre primăvara cu flori de cireș și trenurile care vin și pleacă în trista gară a inimii mele. Păcat că fericirea care s-a mutat în sufletul meu de tot nu a venit aici cu manual de instrucțiuni. De multe ori mă pierd și nu știu cum s-o mai folosesc...

Noapte bună, floare de cireș de februarie.

Lorelei.

Poem

Poemul ăsta e atât de trist și necăjit

Încât mi-e frică să-l scriu

Să nu-i curgă lacrimi.

Poemul ăsta a crescut cu iarna odată

Și așteaptă și el, cuminte, lângă un înger

Să înflorească rozele.

Poemul ăsta era, cândva, despre ochii tăi demonici

Cu o privire angelică,

Despre contrastul dintre ură și iubire,

Despre suferința care dormea cu mine,

Seara fiind lacrimă copilăros de tristă
Și dimineața devenind un zâmbet prea fals.

Poemul ăsta s-a născut din cuvinte

Și, curând, a devenit doar o exuberanță

Care pierde nopțile în foi de jurnal.

Poemul ăsta trebuia să scrie despre

Viața perfectă de care mi-e atât de dor

Și despre cireșii care ne înfloresc în februarie

Undeva, în dreptul inimii...

”Chiar acolo!”...

Mi-am dezgolit sufletul sub aripa ta

Când poemul ăsta atât de trist și necăjit

A mușcat din mine și mi-a agățat o parte de suflet

În pernuța cu ace...acolo unde nu există cuvinte.

Lorelei

Gând

Altfel, cu dragostea de mână, mă plimb pe drumurile nebănuite ale fericirii.

Cuprind viaţa într-un zâmbet şi câteodată mă aşez pe marginea unei clipe şi, în gând, îmi pun trupul în palmele tale...Decojesc soarele cu mâinile astea goale şi razele le las să-mi curgă în priviri.

În rest, am oceane în vene şi-n inimă amprentate melodii franţuzeşti în ritm cu iubirile mele.

Degetele astea care nu mai cunosc decât cuvinte au început să alerge, visător, pe curcubeul din sufletul meu..Nu sunt altceva decât un înger (ne)muritor.

Şi totuşi, "trăirea asta în nori nu e deloc nevinovată..."(Cella Serghi)

Lorelei.

Cred că-n viaţa mea n-am mai fost atât de fericită..

Is any problem?

Ce dacă strig atât de tare la cer în speranța că cineva o să mă audă de la alt capăt de timp și o să-mi răspundă cu ”da” sau ”nu”, sau o să aud niște răspunsuri neînțelese cu care să mă mulțumesc pentru tot restul vieții? Ce dacă citesc anumite cărți în care parcă regăsesc iubirile mele trecute și viitoare? Ce dacă mi-am cuibărit atât de bine fericirea încât nimeni nu mi-o poate scoate atât de ușor? Ce dacă râd așa de mult și râsul meu de capră îi duce pe alții cu gândul la o viață plină de zâmbete copilărești? Ce dacă am sprâncenele diferite și uneori, sub seriozitatea mea de o clipă care stă să se răstoarne se ascunde un suflet care ar râde, atunci, cu o poftă groaznică? Ce dacă, în prostia mea, regăsesc uneori ziduri de care să mă dau cu capul până sângerez? Mai târziu, toate durerile trec.... Ce dacă prefer să strâng mâna cuiva drag atunci când sufletul meu pare atât de singur, și să privesc ” cu ochii ăia ai mei” anumite aspecte, mai mult sau mai puțin favorabile? Ce dacă, în loc să sar de bucurie că am luat 10 la fizică, mă bufnește un plâns de-ăla de copil și în aceeași oră am un chef teribil de cuvinte care să mă facă să zâmbesc mai târziu...scrise, sau spuse? Ce dacă visez monștri verzi cu ”zâmbet cretin și privire idioată”? Ce dacă vreau să fiu mereu copil, indiferent dacă așa n-o să ajung niciodată profesoară de română? Și ce dacă vreau să fiu profesoară de română? Ce dacă sper la viața aia roz, și până la urmă realizez că fără puțin negru, n-ar avea niciun sens? Ce dacă prieteniile mele sunt insolite si calde, ca un soare? Ce dacă iubesc persoane...la fel de insolit si cald? Ce dacă mănânc o ciocolată întreagă pentru că așa mi-a venit mie? Ce dacă necuvintele mele le scriu pe tablă și, în alte momente, le șterg cu buretele și-mi vine să scriu cuvinte lungi, interminabile? Ce dacă iubesc așa de colorat și prostesc? Ce dacă joc șotron pe aceleași simțiri pe care altădată aș fi călcat fără grijă? Ce dacă iubesc tot ce e de la natura asta? Ce dacă mă uit în niște ochi ” terifiant de ciudați” și apoi privesc pe geam cum ninge ” naiv”? Ce dacă îmi place să mă trântesc în zăpadă și să simt cum fluturii ăia care răsar de nicăieri, atât de albi, mi se lipesc de obrajii atât de roșii? Ce dacă, ce dacă, ce dacă? Apoi, apoi, apoi. În fond, întotdeauna găsesc ziduri de care să mă dau cu capul. Iubesc. Visez. Sper. Și da, zbor.

Any problem?

Lorelei.

Brusc, pe poza asta a apărut o urmă de zâmbet. De nicăieri.

Ăsta e unul dintre postările alea care n-au nicio noimă. Doar că așa mi-a venit mie.

În seara asta să nu spui nimic

În seara asta să nu spui nimic

Vreau s-ascult tăcerea cum se izbește de noi

Și vreau s-aud cum fulgii de nea

Se frâng în geamuri

În seara asta să-mi lași visul să se ascundă în noi

Și privirea s-o lași să se umple de amintiri

Ca și cum am developa fotografii

Să lași marea să curgă în mine

Și delta să mi-o pui pe tâmple,

să-mi lași lava să-mi umple venele

de incandescența iubirii

Să-mi lași gândul să creadă

Că există dragoste, măcar atât

Și să-mi lași fluturii să-mi ningă în suflet

Și mâine să-mi pui în privire

Un cer de dimineață marină

Cu soare-n mijloc,

Să-mi lași sufletul să se dospească

La minunile care ne-acoperă

Cu aripile-n spate

Să iubim diminețile și timpul

Să mă lași să cred în vise

Și să mă lași să iubesc

Să-mi fac pod peste suflet

Pe care să trec atunci când doare

Lasă-mi iarna să-mi crească pe umeri

Și fericirea să-nghețe

Ca avioanele de carton care ne zboară-n inimi

În seara asta să nu spui nimic
Vreau s-aud cât doare timpul și amorul

Vreau s-aud cum răsar stele

Lorelei.

Happiness

E-un curcubeu

Deasupra sufletului meu!...

Într-un fel, cu necuvinte, cu tăceri colorate, cu stele pe tâmple sau mare-n priviri, cu lumi agățate la urechi și ceruri în gând, cu veri cuibărite în suflet și prietenii în inimă, cu ploi însorite, romane geniale și vise insolite și cu toate lucrurile care-mi mai trec acum prin minte...e atât de frumoasă fericirea...e-atât de blândă...

Ca să ajungi la fericire nu-ți trebuie hartă. Îți trebuie suflet.

Mâine încep cu olimpiada. Mi-era dor...

O să-mi iau aripile și razele de soare-n buzunar și sper s-ajung departe...

Lorelei.

E-un curcubeu

Deasupra sufletului meu!...

20 ian.

20 ian.

Lasă-mi timpul să mă uite-ntr-o vară

Şi lasă soarele să-mi răsară pe buze,

Doar atât vreau,

Dar nu-mi da voie

Să cad de pe pleoapele tale

Cu aripile prinse de umeri.

Lorelei.

17.01-happy day

lumile se înnoadă
deasupra amintirilor mele
și soarele mi-a căzut în priviri
ca o vară

în nopțile înșirate șoptit
mi-e luna un zâmbet pe ale mele buze
și-mi curg stele pe tâmple
cu minunile puse inel pe degete

din fericire mi-am construit templu
și hârtiile-mi sunt pline de poeme
sufletul mi-e umplut de plenarul trăirii

în suflet am tatuate întrebări
și poezii fără rimă
și-n alt colț
undeva mai spre vest
am pusă la amurg emoția
și pe umeri, aripi

nopțile mele
sunt nemărginite și insolite
și le iubesc mai mult
cu o carte în mână în ore târzii

dacă m-ar întreba acum cineva
ce aș vrea să devin când voi fi mare

ei bine
eu vreau să devin fericită
și, poate, vreau să devin copil

de când mă simt atât de fericită
aș mușca lumile
și-aș sufla în păpădii primăvăratice

așa-i la 14 ani
joc de cărți cu iubirea